Limits of annulling arbitral awards for violating mandatory law: contractual risk allocation for performance guarantee replacement costs

Şedinţa publică din data de 11 aprilie 2024

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 4 noiembrie 2022 pe rolul Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Dolj, sub nr. x/2022, precizată oral la termenul din 19 ianuarie 2023, reclamanta A. S.R.L., în calitate de lider al asocierii A. S.R.L. - B. S.A., în contradictoriu cu pârâta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ JUDEŢUL DOLJ, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 287.858 RON, reprezentând cheltuieli suplimentare generate de depunerea unei noi scrisori de garanţie de bună execuţie.

Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Dolj, prin sentinţa nr. 1 din 28 februarie 2023, a respins excepţia caducităţii, invocată de către pârâtă; a respins, ca nefondată, cererea de arbitrare formulată de către reclamantă; a luat act de faptul că pârâta nu a solicitat cheltuieli arbitrale.

La data de 29 martie 2023, s-a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2023, acţiunea în anulare promovată de reclamanta A. S.R.L., în calitate de lider al asocierii A. S.R.L. - B. S.A., întemeiată pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ.

Prin sentinţa nr. 52/2023 din 19 septembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2023, s-a respins excepţia inadmisibilităţii şi s-a respins, ca nefondată, acţiunea în anulare formulată de reclamanta A. S.R.L., în calitate de lider al asocierii A. S.R.L. - B. S.A., împotriva sentinţei nr. 1 din 28 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a Judeţului Dolj, în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu pârâta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ JUDEŢUL DOLJ.

Împotriva acestei sentinţe, recurenta-reclamantă A. S.R.L., în calitate de lider al asocierii A. S.R.L. - B. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe, cu obligarea părţii potrivnice la plata cheltuielilor de judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2023, la data de 9 ianuarie 2024.

În motivarea recursului, după prezentarea etapelor procesuale anterioare, autoarea căii de atac a menţionat unele aspecte considerate esenţiale şi indicate atât în cererea de arbitrare, cât şi în acţiunea în anulare, pe care cele două instanţe nu le-au luat în considerare, cu referire la analiza existenţei erorii comune, aşa cum este definită de art. 17 din C. civ.

A mai arătat că obiect al cererii reclamantei nu l-a constituit stabilirea valabilităţii scrisorii de garanţie de bună execuţie, deoarece aceasta a fost înlocuită atunci când era încă valabilă/îşi producea efecte, ci încadrarea, ţinând cont de circumstanţe, a riscului ca fiind al beneficiarului sau al antreprenorului. Din această încadrare rezultă ulterior obligaţia de acoperire a costurilor în dreptul uneia sau alteia din părţi.

Potrivit recurentei, obligaţia de a menţine valabilă o scrisoare de garanţie de bună execuţie pe parcursul contractului nu înseamnă că antreprenorul este obligat, în orice situaţie, să acopere şi costurile necesare înlocuirii acesteia, fără a se ţine cont de clauzele contractuale. În caz contrar, ar fi ineficiente orice prevederi contractuale referitoare la intervenirea riscului autorităţii contractante şi a acoperirii, pe cale de consecinţă, a costurilor suplimentare.

În ceea ce priveşte teza finală a clauzei 55.2 din contract, invocată de Curtea de Apel Craiova, a subliniat că aceasta nu se circumscrie prezentei clauze tocmai prin prisma faptului că, la data producerii riscului şi a costului suplimentar, emitentul scrisorii nu îşi pierduse autorizarea şi nici nu s-a pus problema că nu ar fi avut ratingul solicitat.

Aşadar, obligaţiile contractuale, ca lege a părţilor conform art. 1.270 din C. civ., nu au fost încălcate de către reclamantă la data respectivă. Mai mult, intimata a recunoscut, în mod expres, că scrisoarea în cauză a fost valabilă la data depunerii ei, astfel încât nu se constată o încălcare a clauzelor contractuale.

Referitor la aspectul erorii comune, invocate în cererile depuse de reclamantă în faţa Curţii de Arbitraj Dolj şi a Curţii de Apel Craiova, s-a dovedit că înainte de data de emitere a Notificării de către Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice - 10.02.2022 - interpretarea oficială a acestei instituţii, dar şi a altor instituţii (Agenţia pentru Dezvoltare Regională şi Ministerul Fondurilor Publice) era aceea că instituţiile financiare nebancare puteau emite, în mod legal, astfel de scrisori de garanţie, fiind de altfel o practică des întâlnită în acea perioadă.

Înainte de data notificării Agenţiei Naţionale pentru Achiziţii Publice din 10 ianuarie 2022, părţile s-au aflat într-o eroare comună, consecinţă a prevederilor art. 40 din H.G. nr. 395/2016 (în forma în vigoare la acea dată) pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractului de achiziţie publică/acordului-cadru din Legea nr. 98/2016 privind achiziţiile publice care, specifică expres, în alin. (1), că "de regulă, garanţia de bună execuţie se constituie prin virament bancar sau printr-un instrument de garantare emis în condiţiile legii de o societate bancară sau de o societate de asigurări, care devine anexă la contract, prevederile art. 36 alin. (3)-(5) aplicându-se corespunzător".

Or, alin. (5) lit. b) al art. 36 din H.G. nr. 395/2016 (în forma în vigoare la acea dată) stipula, în mod imperativ, că "(5) autoritatea contractantă nu are dreptul:

b) de a limita posibilitatea de prezentare a instrumentelor de garantare numai la cele care sunt emise de către societăţi bancare sau numai la cele care sunt emise de către societăţi de asigurări.

Trebuie remarcat că schimbarea interpretării nu s-a făcut strict din perspectiva legislaţiei achiziţiilor publice, ci indirect, ca urmare a unor precizări ale BNR care a constatat că entităţile financiare nebancare nu pot fi încadrate ca instituţii de credit prin prisma definiţiei acestora din cuprinsul O.G. nr. 99/2006.

Prin urmare, nu valabilitatea instrumentelor financiare emise de aceste entităţi a fost cauza schimbării interpretării aplicării normei legislative, ci calitatea emitentului, încadrarea sa ca instituţie în prevederile formale ale legii.

Problema a provenit din modul deficitar de redactare al art. 40 din H.G. nr. 395/2016 care face referire la "instituţiile de credit", pe de o parte, iar pe de altă parte, trimite la art. 36 alin. (3) şi (5) din H.G. nr. 395/2016, care creează confuzii în interpretarea interdicţiei enunţate.

Referindu-se la interpretarea normei juridice, recurenta a menţionat că ambele acte normative privitoare la instituţiile de credit (bancare) - O.U.G. nr. 99/2006 - şi la instituţiile financiare nebancare Legea nr. 93/2009 - au fost emise cu mult înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 98/2016 şi a normelor metodologice de aplicare, aprobate de H.G. nr. 395/2016. Până la notificarea ANAP din ianuarie 2022 toate entităţile implicate în procedurile de achiziţie publică şi în derularea contractelor de achiziţie publică au interpretat aplicarea art. 36 şi art. 40 din H.G. nr. 395/2016, în sensul că nu interziceau scrisorile de participare/bună execuţie emise de instituţiile financiare nebancare.

Prin urmare, nu s-a dat eficienţă distincţiei între cele două tipuri de instituţii financiare raportat la exprimarea din art. 40 al H.G. nr. 395/2016, respectiv "instituţii de credit", ci s-a considerat ca făcând parte din această categorie, a instituţiilor de credit, entităţile care aveau posibilitatea legală să emită instrumente financiare de garantare care să realizeze scopul urmărit: protejarea autorităţii contractante în cazul unui comportament necorespunzător al ofertantului/contractantului.

După notificarea transmisă de Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice pe site-ul instituţiei, legiuitorul a modificat legislaţia achiziţiilor publice, relativ rapid, introducând dispoziţii asupra scrisorilor de garanţie (incluzând în mod expres printre emitenţi şi societăţile financiare nebancare) în Legea nr. 98/2016 (care nu avea anterior prevederi referitoare la garanţiile de participare sau de bună execuţie) prin Legea nr. 208/11.07.2022, reglementarea acestora păstrându-se şi în prezent, atât în Legea nr. 98/2016 (art. 154), cât şi în H.G. nr. 395/2016 (art. 36 şi art. 40).

Este destul de clar că redactarea iniţială a art. 36 şi art. 40 din H.G. nr. 395/2016 nu a fost făcută de legiuitor cu scopul de a exclude scrisorile de garanţie emise de societăţile financiare nebancare, fiind doar o redactare deficitară, care a lăsat loc la interpretări ulterior.

Intenţia manifestă a legiuitorului, dată de modul de acţiune al acestuia, este aceea de a da eficienţă principiilor din Directiva 2014/24/UE, enunţate în cuprinsul cererii de recurs şi de a nu limita posibilitatea ofertanţilor de a prezenta scrisori/garanţii emise de instituţiile financiare nebancare atâta timp cât acestea respectă rigorile impuse de lege.

În ceea ce priveşte cazul concret, recurenta-reclamantă a susţinut faptul că notificarea emisă de Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice are rolul unei consilieri metodologice generale, care a fost publicată exclusiv pe site-ul instituţiei.

Din redactarea notificării, se poate observa că titlul acesteia se referă, în mod clar, la "acceptarea în procedurile de achiziţie publică/sectorială a garanţiilor de participare/de bună execuţie emise de către instituţiile financiare nebancare". Notificarea se referă strict la etapa anterioară atribuirii contractelor, adică la acele contracte care urmează a fi atribuite, iar nu la cele care se află deja în derulare, ceea ce reprezintă de fapt o respectare a principiilor de aplicare a legii în timp.

Mai mult, conform unei consilieri metodologice a ANAP, cu nr. 4592/25.03.2022, emisă la solicitarea reclamantei (anexată cererii de recurs), în ultima parte (pag. 3), ANAP afirmă clar că acordă consiliere în procesul de atribuire a contractelor, iar în ceea ce priveşte derularea contractului, se subliniază că aspectele "nereglementate în mod explicit prin legislaţia în domeniul achiziţiilor publice vor fi soluţionate în conformitate cu dreptul comun şi potrivit clauzelor contractuale agreate de către părţi ...".

În concluzie, recurenta apreciază că aplicarea interpretării notificării ANAP din 10 februarie 2022 se va face în cazul procedurilor de atribuire a contractelor, iar nu într-un contract aflat în derulare, ca în speţa de faţă, unde se vor aplica dreptul comun şi clauzele contractuale.

Or, în ceea ce priveşte clauzele contractuale, s-a arătat că scrisoarea de garanţie, emisă în derularea contractului, respectă clauzele contractuale, aspect recunoscut expres şi de către intimată.

În privinţa aplicării dreptului comun, faţă de argumentele prezentate mai sus, autoarea căii de atac a concluzionat, în sensul că este vorba de o normă interpretativă care produce efecte numai pentru viitor conform art. 9 alin. (2) din C. civ., iar norma interpretativă reprezentată de notificarea ANAP se referă strict la procedura de achiziţie, iar nu la contractele aflate în derulare.

Aşadar, notificarea Agenţiei Naţionale pentru Achiziţii Publice a venit în contextul unei erori comune indiscutabile, deoarece, înainte de această dată, interpretarea aceluiaşi organism, dar şi a altor organisme statale cu drept de consiliere în aplicarea legii, era una contrară.

Scrisoarea de garanţie de bună execuţie în cazul concret nu şi-a pierdut valabilitatea, deoarece a respectat, în continuare, cerinţele clauzei contractuale nr. x

Potrivit recurentei, Curtea de Apel Craiova nu a făcut o aplicare corectă a dreptului material, întrucât nu a avut în vedere toate aceste aspecte.

În judecarea cauzei, Curtea de Apel Craiova a abordat exclusiv valabilitatea scrisorii prin prisma emitentului acesteia, considerând, în acord cu cele statuate de Curtea de Arbitraj, că scrisoarea nu este valabilă dacă emitentul scrisorii nu se înscrie în cadrul formal al instituţiilor de credit. Mai mult, Curtea de Apel a modificat motivarea Curţii de Arbitraj, apreciind că valabilitatea scrisorii s-a pierdut încă de la data emiterii notificării de către ANAP (10.02.2023), radierea emitentului din registrele bancare, ulterior producerii costului suplimentar, venind doar să confirme lipsa valabilităţii scrisorii.

Recurenta consideră că, în fapt, Curtea de Apel Craiova nu a judecat motivul principal invocat în acţiunea în anulare, respectiv aplicarea nelegală de către Curtea de Arbitraj a unui fapt petrecut ulterior la o situaţie anterioară în timp.

Practic, sentinţa recurată a schimbat motivarea Curţii de Arbitraj prin stabilirea momentului de trecere a faptului generator de costuri din riscul beneficiarului în riscul antreprenorului, ca fiind data publicării notificării ANAP.

Rezumând, aşa cum s-a arătat, valabilitatea scrisorii nu a fost pierdută prin modificarea interpretării aplicării legii, ea producând efecte în continuare în sensul scopului pentru care a fost emisă.

Înlocuirea scrisorii, ca moment al faptului generator de costuri suplimentare, s-a făcut în perioada de valabilitate conform prevederilor contractuale.

Modificarea interpretării aplicării legii a produs efecte pentru viitor. În plus, notificarea ANAP se referă la procedurile de atribuire, iar nu la contractele deja atribuite şi aflate în curs de derulare.

În final, recurenta-reclamantă a menţionat că în sentinţa pe care a pronunţat-o Curtea de Apel Craiova nu a făcut deloc analiza situaţiei din perspectiva acţiunii prevederilor art. 17 alin. (2) din C. civ. şi nici aplicarea corectă a principiilor de drept rezultate din prevederile art. 6 şi art. 9 C. civ., precum şi a clauzelor contractuale (clauza 15.2), înfrângând astfel voinţa părţilor exprimată în temeiul art. 1.270 C. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 613 alin. (4) coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ JUDEŢUL DOLJ a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului; pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiei nulităţii recursului.

Prin rezoluţia din 18 martie 2024 s-a fixat termen la data de 11 aprilie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, întrucât procesul este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Astăzi, în şedinţă publică, excepţia nulităţii a fost respinsă, în considerarea celor expuse în partea introductivă a prezentei decizii.

Analizând sentinţa atacată, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că argumentele prezentate prin memoriul de recurs, vizând conduita contractuală a părţilor, cuprinsul şi efectele notificării emise de Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice, precum şi interpretarea conferită acestora de instanţa arbitrală, fundamentul pretenţiilor disputate în cauză, prezentate în susţinerea cazului de casare analizat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt aspecte de fond a căror analiză nu mai poate fi făcută în această etapă procesuală, potrivit art. 483 alin. (3) din acelaşi cod, care, indicând că recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, îi consacră acestei căi de atac, de principiu, o natură nedevolutivă.

Nici criticile recurentei privind încălcarea prevederilor art. 1270 din C. civ. raportat la conţinutul clauzelor contractuale şi la starea de fapt aferentă litigiului dedus judecăţii nu pot fi reţinute, fiind nefondate, întrucât privesc raporturile juridice dintre părţi, fără a evoca argumente care să vizeze nelegalitatea hotărârii curţii de apel care, în examenul propriu, a ignorat încălcarea, de către sentinţa arbitrală, a ordinii publice, bunelor moravuri sau a dispoziţiilor imperative ale legii.

Înalta Curte subliniază că dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ. se referă la accepţiunea restrânsă a noţiunii de lege imperativă, privită ca sumă de reguli de conduită cu caracter general, obligatoriu şi impersonal, care stabilesc inderogabil modul de comportament al subiectelor de drept în cadrul relaţiilor socio-juridice. Legea imperativă este, în acest sens, diferită de legea părţilor, care, deşi trasează, la rândul său, o conduită a părţilor, are în vedere efectele raportului juridic stabilit între acestea, adică obligaţia părţilor acestuia de a se conforma întocmai regulilor convenite de şi între ele.

Prin urmare, conduita părţilor, contrară clauzelor contractuale, nu poate fi echivalată cu încălcarea unei norme imperative a legii, atunci când partea care o contestă face referire, în acest sens, la dispoziţiile C. civ. privind executarea obligaţiilor şi drepturilor creditorului, rezilierea contractului, reducerea prestaţiilor şi modul de operare al pactului comisoriu, deoarece se situează în afara domeniului încălcării legii imperative, fiind o chestiune de temeinicie care excedează controlul de legalitate permis în acţiunea în anulare, impus prin art. 608 din C. proc. civ.

În susţinerea motivului de casare, recurenta critică hotărârea Curţii de Apel Craiova şi a tribunalului arbitral sub aspectul încălcării regulilor privind interpretarea convenţiei, a principiului pacta sunt servanda.

Înalta Curte constată că aceste critici nu vizează, în mod direct, hotărârea recurată, fiind relevate, în realitate, încălcări ale normelor de drept material ale tribunalului arbitral, deşi prin calea extraordinară de atac a recursului hotărârea curţii de apel este supusă controlului judiciar, iar nu cea a instanţei arbitrale, potrivit art. 483 alin. (1) din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susţine că în mod greşit Curtea de Apel Craiova a constatat că nu este incident motivul de nulitate a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., întrucât normele care reglementează interpretarea convenţiei, principiul pacta sunt servanda, sunt imperative.

Dispoziţiile art. 1270 din C. civ. reglementează principiul forţei obligatorii a actului juridic şi irevocabilitatea efectelor acestuia, fundamentate pe necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice generate de actele juridice. De asemenea, prevederile art. 1266, art. 1268 şi art. 1272 din C. civ. privind regulile de interpretare a convenţiei au rolul de a suplini sau de a interpreta voinţa insuficient exprimată sau neexprimată a părţilor dintr-o convenţie.

Normele dispozitive au rolul de a suplini voinţa părţilor, astfel că prevederile evocate nu sunt norme imperative pentru a se putea reţine incidenţa motivului de nulitate a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ.

Criticile recurentei nu se încadrează în limitele judecăţii acţiunii în anulare, întrucât deşi formal se invocă greşita soluţionare a cauzei prin prisma motivului de nulitate prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., se încearcă repunerea în discuţie a modalităţii în care au fost analizate în fond raporturile dintre părţi, precum şi dezlegările date problemelor de fapt şi de drept de către instanţa arbitrală.

Or, sentinţa recurată este legală, fiind analizate criticile formulate prin acţiunea în anulare, acestea fiind înlăturate motivat, raportat atât la specificul acţiunii în anulare, cât şi la dezlegările date de instanţa arbitrală.

Chiar dacă recurenta este nemulţumită de motivarea instanţei arbitrale nu are deschisă acţiunea în anulare, în sensul motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa arbitrală a procedat la interpretarea voinţei părţilor şi la stabilirea răspunderii contractuale, neîncadrându-se în ipoteza încălcării "ordinii publice" ori a dispoziţiilor imperative ale legii. Raporturile contractuale dintre părţi fiind guvernate de principiul libertăţii de voinţă vizează raporturi de drept privat, de la care părţile pot deroga.

Prin urmare, respectarea şi interpretarea greşită a prevederilor contractuale coroborate cu dispoziţiile incidente în materie, pe care le menţionează recurenta, nu reprezintă o încălcare a normelor de ordine publică ori a dispoziţiilor imperative ale legii.

Aceste aspecte sunt de natură să circumscrie caracterul dispozitiv, iar nu imperativ al normelor în discuţie.

Aşadar, fiind învestită cu o acţiune în anulare fundamentată pe ipoteza indicată anterior, curtea de apel era obligată să verifice măsura în care dispoziţiile legale pretins încălcate de către instanţa arbitrală au caracter imperativ. Or, după cum s-a arătat, normele materiale referitoare la art. 1270 din C. civ., pretins a fi încălcate, nu au caracter imperativ, ci supletiv; ca atare, aceste aserţiuni nu pot fi cenzurate în cadrul controlului judecătoresc, al acţiunii în anulare, acesta fiind limitat de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ. doar la ipoteza în care hotărârea arbitrală ar încălca ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţiile imperative ale legii.

Pe de altă parte, susţinerile prin care recurenta invocă neanalizarea existenţei erorii comune, aşa cum este definită de art. 17 din C. civ., nu sunt veritabile critici de nelegalitate, deoarece autoarea căii de atac aduce în discuţie obligaţiile părţilor astfel cum rezultă din contract şi demersurile efectuate de acestea în vederea îndeplinirii celor agreate.

Aceste aspecte excedează controlului de legalitate ce poate fi făcut în acţiunea în anulare, precum şi în calea extraordinară a recursului îndreptat împotriva sentinţei pronunţate într-un cadru procesual special şi derogatoriu, întrucât sunt chestiuni care ţin de fondul litigiului, presupunând reevaluarea probelor şi a situaţiei de fapt, aspecte asupra cărora tribunalul arbitral s-a pronunţat în mod definitiv.

În raport de clauzele contractuale, obligatorii potrivit art. 1270 C. civ., Curtea de Apel Craiova a considerat că, emisă fiind de către o societate financiară nebancară, garanţia de bună execuţie constituită de către reclamantă pentru contractul nr. x/14.07.2022, şi-a pierdut valabilitatea chiar de la data de 10 ianuarie 2022, dată la care Autoritatea Naţională pentru Achiziţii Publice a emis Notificarea privind acceptarea în procedurile de achiziţie publică/sectorială a garanţiilor de participare emise de către instituţiile financiare nebancare. Prin urmare, chiar de la acel moment în sarcina antreprenorului exista obligaţia constituirii unei noi garanţii de bună execuţie, dată fiind obligaţia continuă a acesteia de a asigura valabilitatea garanţiei de bună execuţie pe toată durata derulării contractului, iar nu doar la momentul încheierii acestuia. De altfel, lipsa valabilităţii garanţiei de bună execuţie constituite la momentul încheierii contractului a fost confirmată la data de 29 aprilie 2022, urmare a radierii societăţii emitente a scrisorii din registrul special de către Banca Naţională a României prin hotărârea nr. 5/29.04.2022 a acesteia. În aceste condiţii, Curtea de Apel Craiova a apreciat că suportarea contravalorii unei noi garanţii de bună execuţie nu constituie un cost suplimentar în înţelesul clauzei 55.2 din contract, întrucât antreprenorul, chiar şi în lipsa interpretării legislative date de Autoritatea Naţională pentru Achiziţii Publice, ar fi trebuit să procedeze la constituirea unei noi garanţii de bună execuţie, cea iniţială pierzându-şi valabilitatea, în acest sens concluzionând şi tribunalul arbitral.

Referitor la încălcarea art. 9 alin. (2) C. civ., potrivit căruia norma interpretativă produce efect numai pentru viitor, Curtea de Apel Craiova a reţinut că solicitarea beneficiarului ca antreprenorul să asigure continuitatea valabilităţii garanţiei de bună execuţie prin constituirea unei noi garanţii de bună execuţie valabile nu reprezintă o aplicare retroactivă a interpretării date art. 40 din Hotărârea de Guvern nr. 395/2016, ci tocmai o aplicare a acesteia situaţiei de fapt existente ulterior datei de 10 februarie 2022 în ceea ce priveşte raporturile contractuale dintre părţile litigante, respectiv aceea a derulării unui contract pentru care antreprenorul nu a menţinut valabilitatea garanţiei de bună execuţie iniţiale. În egală măsură, a apreciat că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 6 din C. civ. care vizează aplicarea legii civile în timp, în cauză neputându-se reţine o modificare ori o abrogare a normei legale reglementând constituirea garanţiei de bună execuţie - art. 40 din H.G. nr. 395/2016, iar prezentul litigiu a fost determinat de neînţelegerile părţilor privitoare la executarea obligaţiilor contractuale asumate de acestea prin contractul nr. x/14.07.2022.

De asemenea, în ceea ce priveşte toate celelalte critici vizând relaţiile contractuale, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a invocat dispoziţiile pct. 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. în mod formal, fără a dezvolta însă argumente care pot fi subsumate acestui motiv de nelegalitate, ipoteza reglementată de acest text de lege nepermiţând examinarea temeiniciei sentinţei.

În realitate, finalitatea urmărită şi în recurs este aceea a desfiinţării hotărârii arbitrale sub pretextul netemeiniciei acesteia.

Instanţa supremă a statuat, în jurisprudenţa sa, că, în conformitate cu dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată prin acţiune în anulare când aceasta încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii, subliniind că ipoteza reglementată de acest text de lege nu permite examinarea temeiniciei hotărârii arbitrale, întrucât competenţa arbitrajului exclude, pentru litigiul ce face obiectul convenţiei arbitrale, competenţa instanţelor judecătoreşti. Acţiunea în anulare nu are efectul devolutiv al apelului, controlul efectuat de instanţele judecătoreşti fiind unul de legalitate, iar nu de temeinicie a hotărârii arbitrale.

La rândul său, recursul împotriva unei sentinţe pronunţate în soluţionarea unei acţiuni în anulare cunoaşte un dublu filtru: pe de o parte, este o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia, prin prisma motivelor limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., nu se pot analiza aspecte de netemeinicie, care aduc în discuţie situaţia de fapt, şi, pe de altă parte, urmăreşte modul în care curtea de apel a soluţionat acţiunea în anulare în raport de criticile de nelegalitate ale reclamantei formulate în limitele motivelor de anulare reglementate de art. 608 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare a statuat corect că sentinţa arbitrală nu încalcă dispoziţiile imperative ale legii, astfel cum a afirmat în mod nejustificat reclamanta prin acţiunea în anulare.

Curtea de Apel Craiova a analizat raţionamentul instanţei arbitrale şi a concluzionat, în mod judicios, că hotărârea contestată a fost dată cu respectarea prevederilor art. 6, art. 9, art. 1270 şi art. 1266-1269 C. civ.

Pe calea recursului se reiterează parţial aceste susţineri, dar nu se argumentează care este norma materială a cărei încălcare ar justifica reformarea sentinţei recurate. Normele de drept material a căror nerespectare se invocă sunt, de fapt, cele pe care se fundamentează motivul de acţiune în anulare reglementat de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., care a fost deja analizat de Curtea de Apel Craiova.

Netemeinicia hotărârii arbitrale excede orice control din partea instanţei competente a soluţiona acţiunea în anulare. Înalta Curte subliniază că interpretarea obligaţiilor contractuale dintre părţi, făcută de instanţa arbitrală, indiferent de pertinenţa ei, nu poate reprezenta o încălcare a dispoziţiilor imperative ale legii.

Faţă de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., în calitate de lider al asocierii A. S.R.L. - B. S.A., împotriva sentinţei nr. 52/2023 din 19 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., în calitate de lider al asocierii A. S.R.L. - B. S.A., împotriva sentinţei nr. 52/2023 din 19 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 aprilie 2024.