Denial of retention right over leased property for pre-scheduled investment works and limits of cassation review on factual and contractual interpretation

Şedinţa publică din data de 25 februarie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25 ianuarie 2023 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Turism Hoteluri Restaurante Marea Neagră S.A., să se constate existenţa unui drept de retenţie în favoarea A. S.R.L. asupra imobilului Hotel şi B., ce face obiectul contractului de închiriere autentificat sub nr. x/19.05.2021 de BNP C., până la recuperarea sumei de 411.639 euro, reprezentând contravaloarea lucrărilor de investiţii efectuate în avans faţă de prevederile contractuale. A solicitat cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta a invocat art. 10, art. 1203, art. 2495-2499 C. civ.

La data de 07.06.2023, reclamanta a formulat cerere completatoare prin care a solicitat constatarea unui drept de retenţie până la concurenţa sumei de 6.250.731,72 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 1877/07.06.2023, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a Civile, pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2023*.

Prin sentinţa civilă nr. 1179/07.11.2023, Tribunalul Constanţa a calificat excepţia inadmisibilităţii ca fiind o apărare de fond; a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Turism Hoteluri Restaurante Marea Neagră S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 117/LP din 8 mai 2024, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi a respins apelul reclamantei, ca nefondat; totodată, a obligat apelanta la plata sumei de 10.000 RON către intimată, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, respectiv onorariu redus avocat.

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat recurs, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, desfiinţarea hotărârilor pronunţate în cauză şi admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

În prima parte a recursului, autoarea căii extraordinare de atac a susţinut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, arătându-se, în esenţă, următoarele:

Deşi instanţa de apel a reţinut că s-a solicitat constatarea existenţei unui drept de retenţie, a analizat condiţiile care ar fi trebuit îndeplinite pentru o acţiune în realizarea dreptului, apreciind că nu sunt întrunite. În contradictoriu cu acest argument, a reţinut că "acţiunea de faţă ar avea un caracter preventiv, acesta fiind motivul pentru care Curtea reţine ca fiind îndeplinită condiţia folosului practic urmărit, în acord cu dispoziţiile art. 32 şi art. 33 C. proc. civ..".

Cu toate acestea, în speţă, s-a solicitat să se constate că pentru investiţiile realizate în avans, respectiv cele care excedează cadrului contractual, recurenta are un drept de retenţie.

A mai reţinut instanţa de apel că cererea nu ar fi fost întemeiată pe art. 35 C. proc. civ., deşi, din modul în care aceasta a fost formulată şi din împrejurările de fapt de la momentul introducerii acţiunii, reiese interesul recurentei în promovarea unei astfel de acţiuni.

Un alt argument contradictoriu al instanţei de apel este acela potrivit căruia nu ar avea o creanţă împotriva locatorului pentru investiţiile efectuate în avans. Redând o serie de considerente ale deciziei recurate, a conchis recurenta că, deşi se reţine că nu ar avea o creanţă împotriva locatorului, totuşi există "sume plătite" în baza contractului. De asemenea, din constatările reţinute de instanţa de apel în conţinutul hotărârii atacate, rezultă că investiţiile pe care le-a efectuat nu ar îmbrăca forma unei creanţe împotriva locatorului, dar aceste "sume plătite" ar urma dispoziţiile contractuale. Or, nu doar că nu se motivează de ce s-ar aplica prevederile contractuale acestor sume, dar nici nu se poate deduce raţionamentul instanţei de apel cu privire la neîndeplinirea condiţiei de existenţă a unei creanţe, fiind constatări contradictorii.

În egală măsură, un motiv contradictoriu al instanţei de apel se referă la interesul promovării unei astfel de acţiuni.

În acest sens, recurenta a susţinut că a promovat această acţiune în constatare, apreciind ca iminentă producerea unei pagube, în condiţiile în care, potrivit înscrisurilor pe care le-a depus la termenul de dezbateri pe fondul cauzei, locatorul a organizat în data de 12.03.2023 o licitaţie de vânzare a imobilului, iar, în raport cu art. 38 lit. e) din contract coroborat cu art. 54, locatorul poate vinde oricând imobilul închiriat, încetând astfel contractul de închiriere.

De asemenea, a susţinut că nu înţelege de ce ar deveni aplicabile dispoziţiile art. 41 din contract, aşa cum a reţinut instanţa de apel, în condiţiile în care acestea se referă la plata de către locator a investiţiilor efectuate de locatar, în cazul în care locatorul denunţă contractul de închiriere.

O altă contradicţie în argumente făcută de instanţa de apel are în vedere reţinerea acesteia, potrivit căreia, deşi acţiunea nu s-a respins ca inadmisibilă, deoarece reclamanta a urmărit un folos practic, contractul nefiind încă încetat, nu ar avea împotriva locatorului o creanţă cu privire la investiţiile pe care le-a efectuat la hotelul închiriat.

În cea de-a doua parte a recursului, autoarea căii extraordinare de atac a susţinut că instanţa de apel a realizat o interpretare greşită a normelor de drept material făcând aplicarea clauzelor contractuale unei situaţii extracontractuale.

În acest sens, recurenta, amintind dispoziţiile art. 16 din contract, a arătat, în esenţă, că interpretarea contractului se face după voinţa concordantă a părţilor şi că, atâta vreme cât părţile au înţeles să aplice prevederile contractuale doar pentru investiţiile realizate în conformitate cu graficul acestor lucrări de investiţii, alte eventuale investiţii făcute în afara graficului nu pot fi interpretate ca fiind efectuate tot conform contractului. Or, instanţa de apel a înţeles să aplice clauzele contractuale şi acestor investiţii, reţinând că "sumele plătite nu devin extracontractuale".

În mod greşit instanţa a aplicat dreptul material când pentru aceeaşi situaţie de fapt a făcut o aplicare simultană atât a dispoziţiilor contractuale, cât şi a regulilor generale în materia contractului de închiriere, creând un amalgam artificial de norme hibride.

Astfel, în primul rând, instanţa de apel a analizat condiţiile recunoaşterii dreptului de retenţie, pe care le-a constatat neîndeplinite în ceea ce priveşte existenţa creanţei certe, lichide şi exigibile, iar în al doilea rând, a aplicat prevederile contractuale în mod trunchiat, compilând clauzele referitoare la obligaţiile locatorului cu cele de la art. 25 sau art. 41, acestea din urmă devenind aplicabile în percepţia instanţei de apel în cazul încetării contractului.

În speţă, a susţinut recurenta, contractul, deci, legea specială, nu reglementează această situaţie, nici la art. 25, dar nici la art. 14 lit. g) privind obligaţia contractuală de a nu invoca dreptul de retenţie, prezentându-se, în optica sa, clauzele contractuale inserate la art. 21 şi art. 41 din contract.

Premisa acestor clauze contractuale constă în aceea că locatarul realizează efectiv lucrările de investiţii la termenul stabilit de contractul de închiriere, iar ipoteza în care locatarul realizează în avans şi celelalte investiţii, obţinând în prealabil acceptul tehnic şi valoric al locatorului, nu este în niciun mod reglementată în cuprinsul contractului, astfel că vor fi aplicabile normele generate în materie.

Dreptul de retenţie este un drept legal, care se naşte în temeiul legii, iar nu doar în baza convenţiei părţilor şi independent de orice manifestare a creditorului obligaţiei de restituire a bunului. Or, atâta vreme cât părţile nu au convenit cu privire la aplicarea lui pentru alte lucrări de investiţii realizate în afara graficului contractual, operează regulile generale în materia îmbunătăţirilor făcute de locatar.

Art. 2495 C. civ. legitimează un drept de creanţă în favoarea debitorului obligaţiei de restituire a unui bun corporal, cât timp creditorul nu îl despăgubeşte pe acesta pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat. De asemenea, locatarul trebuie să fi efectuat lucrările cu acordul prealabil al locatorului.

În acest context, recurenta a arătat că a efectuat cheltuielile necesare şi utile, dată fiind starea de degradare a imobilului, cu acordul prealabil al locatorului, atât din punct de vedere tehnic, cât şi valoric, fiind semnat proces-verbal de recepţie finală a lucrărilor. În lipsa acestor lucrări, imobilul nu ar fi putut fi folosit potrivit destinaţiei convenite de părţi, respectiv unitate de turism. După ce s-au efectuat lucrările, s-a aflat că imobilul a fost scos la licitaţie pentru vânzare, iar, în vederea preîntâmpinării unei pagube în patrimoniul său, fiind iminentă încetarea contractului de închiriere, reclamanta a promovat prezenta acţiune.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recurenta a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În prima parte a cererii formulate, recurenta a arătat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, cu referire la cele reţinute de instanţa de apel, în sensul că nu ar avea o creanţă împotriva locatorului pentru investiţiile efectuate în avans, respectiv cu privire la natura acţiunii pendinte şi interesul promovării acesteia, criticile formulate circumscriindu-se motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., însă acestea nu sunt fondate.

Înalta Curte constată că textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în referire la ipoteza existenţei unor motive contradictorii, se referă la contradicţia dintre considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii determină o anumită soluţie, în timp ce dispozitivul conţine soluţia contrară, respectiv la contradicţia dintre considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, iar, din altele, netemeinicia acestora. Niciuna dintre cele două situaţii nu se regăseşte în privinţa deciziei atacate, argumentele hotărârii instanţei de apel fiind în deplină concordanţă unele cu altele, fundamentând în mod corespunzător soluţia cuprinsă în dispozitiv.

Astfel, verificând considerentele deciziei recurate şi observând că în prezentul litigiu se dispută constatarea existenţei unui drept de retenţie asupra imobilului ce face obiectul contractului de închiriere autentificat sub nr. x/19.05.2021, se reţine că incidenţa unor motive contradictorii nu se justifică, în condiţiile în care instanţa de apel a analizat îndeplinirea cerinţelor de legalitate pentru instituirea unui drept de retenţie, prevăzute cumulativ de art. 2495 C. civ., şi a stabilit, în baza probatoriului administrat, că locatarul reclamant nu are nici o creanţă asupra locatorului cu privire la investiţia sa făcută la termen sau în avans şi că, în speţă, creanţa locatarului cu privire la investiţie nu numai că nu este exigibilă, dar nu este nici certă, întrucât singura obligaţie a locatorului este cea de predare a bunului închiriat şi netulburarea posesiei, obligaţie îndeplinită.

În considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a mai reţinut că este în vigoare contractul de închiriere şi că, astfel, nu poate fi vorba de incidenţa dispoziţiilor art. 25 sau art. 41 din contract, subliniindu-se că acţiunea de faţă ar avea un caracter preventiv, şi, de aceea, este îndeplinită condiţia folosului practic urmărit, în acord cu dispoziţiile art. 32 şi 33 C. proc. civ.

Totodată, a reţinut instanţa de prim control judiciar, chiar dacă investiţiile locatarei reclamante s-au făcut în avans faţă de etapizarea prevăzută de art. 6 din contract, sumele plătite astfel nu devin extracontractuale. Ele rămân investiţii făcute de locatar potrivit contractului, realizate însă anterior scadenţei.

Aşa fiind, se constată că instanţa de apel, pornind de la natura acţiunii pendinte, a explicat de ce locatarul reclamant nu are nici o creanţă asupra locatorului cu privire la investiţia sa făcută la termen sau în avans, de ce este îndeplinită condiţia folosului practic urmărit şi de ce investiţiile efectuate în avans rămân investiţii făcute de locatar potrivit contractului, realizate însă anterior scadenţei, prezentând argumente care nu sunt potrivnice raţionamentului avut în vedere cu privire la clarificarea acestor aspecte, contradictorialitatea susţinută de recurentă neregăsindu-se în motivarea curţii de apel.

În speţă, dincolo de faptul că recurenta prezintă trunchiat considerentele reţinute de instanţa de prim control judiciar referitor la investiţiile făcute în avans (curtea de apel subliniind că ele rămân investiţii făcute de locatar potrivit contractului, realizate însă anterior scadenţei), împrejurarea că nu este mulţumită de concluzia la care s-a ajuns, în mod argumentat, în sensul că sumele plătite pentru acestea nu devin extracontractuale, nu justifică incidenţa tezei referitoare la existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii.

Astfel, în condiţiile în care aspectul litigios este dat de constatarea existenţei unui drept de retenţie şi instanţa de apel nu s-a raliat opiniei recurentei, în sensul că în favoarea sa se naşte un drept de creanţă privind valoarea lucrărilor efectuate în avans, nu se justifică incidenţa unei motivări contradictorii, câtă vreme instanţa devolutivă a arătat, în mod explicit, că, în acest moment, în care contractul de închiriere se află în derulare şi nu a fost denunţat de către locator, locatarul reclamant nu îndeplineşte condiţiile legale cumulative prevăzute de art. 2495 C. civ., de a avea împotriva locatorului pârât o creanţă cu privire la investiţiile sale cu privire la hotelul închiriat, iar argumentele hotărârii instanţei de apel sunt în deplină concordanţă unele cu altele, fundamentând în mod corespunzător soluţia cuprinsă în dispozitiv.

Recurenta argumentează existenţa unor motive contradictorii prin prezentarea trunchiată a considerentelor deciziei atacate trăgând şi concluzia unei nemotivări, în privinţa aplicării prevederilor contractuale sumelor aferente investiţiilor făcute în avans, respectiv a lipsei unui raţionament privind neîndeplinirea condiţiilor de existenţă a unei creanţe, deşi, aşa cum s-a arătat, instanţa de apel şi-a expus argumentarea juridică şi a răspuns aspectelor de fapt şi de drept supuse dezbaterii judiciare, fiind prezentate motivele pentru care a reţinut neîntrunirea cerinţelor dispoziţiilor art. 2495 C. civ.

Totodată, Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecăţii a fost examinată în mod efectiv.

În cauză, curtea de apel a respectat aceste exigenţe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel încât nu se poate pretinde că este vorba de nemotivarea hotărârii sau de existenţa unor motive contradictorii.

De altfel, contradicţiile relevate de recurentă nu sunt altceva decât opinii personale care nu au semnificaţia juridică ce le este atribuită de aceasta şi care nu coincid cu argumentele reţinute de instanţa de apel în baza dispoziţiilor legale aplicabile.

Distinct de aceste aspecte, argumentele prin care recurenta urmăreşte a se reţine propria interpretare a prevederilor contractuale, excedează analizei de nelegalitate care se efectuează în recurs, în condiţiile în care se tinde la reaprecierea situaţiei de fapt.

În considerarea celor ce preced, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat şi va fi respins ca atare.

În cea de-a doua parte a recursului, autoarea căii extraordinare de atac a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a realizat o interpretare greşită a normelor de drept material făcând aplicarea clauzelor contractuale unei situaţii extracontractuale.

Deşi recurenta face referire la "o interpretare greşită a normelor de drept material", aşadar, la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele expuse în fundamentarea căii extraordinare de atac formulate cuprind semnificative referiri critice la situaţia de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare, la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate, respectiv la modul de interpretare a contractului încheiat între părţi, fiind, astfel, aduse în dezbatere aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate; or, dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că recursul urmăreşte să supună instanţei de recurs examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la metoda de interpretare a contractului, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Astfel, deşi recurenta susţine aplicarea greşită de către instanţa de apel a dreptului material, prin aceea că a utilizat clauzele contractuale unei situaţii extracontractuale, respectiv că ipoteza în care locatarul realizează în avans şi alte investiţii în afara graficului contractual, obţinând în prealabil acceptul tehnic şi valoric al locatorului, nu este în niciun mod reglementată în cuprinsul contractului de închiriere, aduce, în realitate, în discuţie doar chestiuni vizând probele administrate, situaţia de fapt, conduita contractuală a părţilor, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Chiar dacă recurenta invocă o interpretare greşită a normelor de drept material în sensul că instanţa de apel a făcut aplicarea clauzelor contractuale unei situaţii extracontractuale, în dezvoltarea acestor susţineri nu prezintă argumente de nelegalitate, ci îşi exprimă nemulţumirea cu privire la aspectele care au format convingerea instanţei de apel, înţelegând să conteste concluzia la care a ajuns aceasta, fără a ţine cont de faptul că încadrarea sau nu a lucrărilor în categoria unor investiţii realizate în baza convenţiei sau în afara graficului contractual constituie atributul exclusiv al instanţei, după examinarea întregului probatoriu administrat, respectiv a clauzelor contractuale.

Prin criticile formulate, recurenta face trimitere la situaţia de fapt reţinută de către curtea de apel, la modul în care instanţa de prim control judiciar a înţeles să procedeze la administrarea probatoriului, cu toate că modul de interpretare a probelor excedează controlului instanţei de recurs.

În cuprinsul cererii de recurs, deşi se susţine că, în mod greşit, instanţa a aplicat dreptul material când pentru aceeaşi situaţie de fapt a făcut o aplicare simultană atât a dispoziţiilor contractuale, cât şi a regulilor generale în materia contractului de închiriere, creând un amalgam artificial de norme hibride, în realitate, recurenta este nemulţumită de concluzia la care a ajuns instanţa de apel, după examinarea întregului probatoriu administrat, inclusiv a clauzelor contractuale, respectiv aceea că sumele plătite pentru lucrările de investiţii efectuate în avans nu devin extracontractuale, concluzie care nu coincide cu cea afirmată de recurentă.

Or, simpla nemulţumire a părţii faţă de soluţia pronunţată şi neînsuşirea de către instanţă a tezei recurentei cu privire la încadrarea sau nu a lucrărilor în categoria unor investiţii realizate în baza convenţiei sau în afara graficului contractual, nu se poate constitui într-o critică de nelegalitate.

Amintind dispoziţiile art. 16 din contract, recurenta a arătat, în esenţă, că interpretarea contractului se face după voinţa concordantă a părţilor şi că, atâta vreme cât părţile au înţeles să aplice prevederile contractuale doar pentru investiţiile efectuate în conformitate cu graficul acestor lucrări de investiţii, alte eventuale investiţii efectuate în afara graficului nu pot fi interpretate ca fiind realizate tot conform contractului.

Or, toate acestea sunt critici de netemeinicie, în condiţiile în care instanţa de apel în stabilirea voinţei reale (interne) a părţilor trebuie să aplice regulile de interpretare în sensul dat de lege, iar nu în sensul propus de vreuna dintre părţi. Prin urmare, faptul că recurentei i se pare inadecvată o altă interpretare decât a ei, nu poate fi considerată o critică de nelegalitate.

Se observă că, sub pretextul unor pretinse interpretări eronate a dispoziţiilor legale prin raportare la clauzele inserate în contractul încheiat între părţi, se tinde la schimbarea situaţiei de fapt stabilite, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate.

Interpretarea contractului într-o manieră neconformă sensului reieşit din acordul părţilor, precum şi evaluarea relaţiilor dintre părţi, constituie o ipoteză de analiză corelată a probelor. Stabilirea adevăratei voinţe a părţilor contractante constituie un aspect al etapelor devolutive, iar nu al controlului de legalitate, pentru că doar în valorificarea probelor propuse şi încuviinţate se poate stabili care a fost conduita părţilor. Or, în recurs instanţa nu poate constata o altă situaţie de fapt decât cea configurată de către instanţa de apel.

Deşi, prin criticile formulate recurenta face referire la art. 2495 C. civ. ce reglementează dreptul de retenţie, aceasta aduce în dezbatere nemulţumirea sa cu privire la concluzia la care a ajuns instanţa de apel, prin interpretarea probatoriului administrat, astfel încât aspectele criticate sunt chestiuni de netemeinicie, şi nu de nelegalitate.

Aşa cum s-a arătat, deja, cu toate că recurenta face referire la "o interpretare greşită a normelor de drept material", în motivarea cererii formulate aceasta s-a rezumat la a-şi exprima nemulţumirea cu privire la metoda de interpretare a contractului, prin susţinerea ignorării de către instanţă a faptului că unele lucrări de investiţii au fost realizate în afara clauzelor convenţiei încheiate între părţi, aducând, în realitate, în dezbatere aspecte factuale şi probatorii.

Într-o altă exprimare, se observă că recurenta critică modalitatea de apreciere a probelor de către instanţa de apel, câtă vreme multe din afirmaţiile acesteia vizează neanalizarea, în opinia sa, a unora dintre lucrările de investiţii din perspectiva realizării lor în afara graficului contractual, aşadar, în modul dorit de acestea, fără a se ţine cont de faptul că valorificarea sau nevalorificarea înscrisurilor dosarului este o problemă de temeinicie, ce nu poate intra în câmpul de analiză rezervat instanţei de recurs.

Invocând pretinsa încălcare a unor dispoziţii legale, recurenta urmăreşte să obţină o reinterpretare a clauzelor contractuale, o evaluare a manifestării de voinţă a părţilor, însă o atare critică nu se încadrează în motivul de casare privind încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, dar nici în celelalte motive de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşa fiind, cum criticile recurentei circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. au fost găsite nefondate, iar criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cuprind doar aspecte de netemeinicie, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 117/LP din 8 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi.

În considerarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., în raport cu cererea formulată de intimata-pârâtă, urmează a obliga recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 17.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă Turism Hoteluri Restaurante Marea Neagră S.A., potrivit înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 117/LP din 8 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 17.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă Turism Hoteluri Restaurante Marea Neagră S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2025.