Recourse annulled for failure to articulate specific legal grounds and dismissed for lack of interest in tort liability claim for unjustified criminal prosecution

Şedinţa publică din data de 25 februarie 2025

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 7 iunie 2022, pe rolul Tribunalului Maramureş, sub dosar nr. x/2022, reclamantul A. a chemat în judecată Statul Român şi Ministerul Public, solicitând obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 20.000 RON, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune morale, 13.500 RON, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune materiale, constând în plata cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul procesului penal (onorarii avocaţiale) şi cheltuieli de judecată.

În drept s-au invocat dispoziţiile art. 1349, 1357, 1373, 1382, 1385 - 1386, 1391 C. civ., art. 30 alin. (1), art. 276 alin. (6) C. proc. pen., art. 194 şi 453 C. proc. civ.

Prin încheierea din 9 noiembrie 2022 pronunţată de Tribunalul Maramureş a fost respinsă excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată şi a fost amânată pronunţarea cauzei la 23.11.2022.

Prin sentinţa civilă nr. 1356 din 08.12.2022 pronunţată de Tribunalul Maramureş s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din România şi, în consecinţă, s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul A. împotriva acestui pârât ca fiind formulată împotriva unei entităţi fără calitate procesuală pasivă în cauză; s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţii invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, având ca obiect pretenţii şi, în consecinţă: s-a dispus obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamantul A. a sumelor de 20.000 RON despăgubiri civile cu titlu de daune morale şi 13.500 RON despăgubiri civile cu titlu de daune materiale; totodată, s-a dispus obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii din 9 noiembrie 2022 şi împotriva sentinţei civile nr. 1356/08.12.2022 pronunţate de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. x/2022 a declarat apel Statul Român, solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei Tribunalului Maramureş, secţia I civilă.

Prin decizia civilă nr. 189/2024 din 18 aprilie 2024, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 1356/08.12.2022 pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. x/2022, cu consecinţa schimbării în parte, astfel: A respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei civile atacate; totodată, a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva încheierii din 09.11.2022 pronunţată de Tribunalul Maramureş; a respins cererea intimatului A. de obligare a apelantului la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, atât reclamantul A., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor au declarat fiecare recurs.

Prin cererea de recurs formulată, reclamantul A. a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate şi, rejudecând în fond procesul, respingerea apelului pârâtului ca nefondat cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată efectuate în etapa judecăţii în apel şi în prezenta cale de atac.

După prezentarea parcursului procesual al cauzei, recurentul-reclamant a susţinut că înţelege să invoce cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizând aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material, care au fost invocate în cererea de chemare în judecată, fapt ce atrage nelegalitatea deciziei recurate.

Prevederile art. 1349 şi următoarele din C. civ., stabilesc răspunderea civilă delictuală, iar demersul Statului Român, prin Ministerul Public, de cercetare, trimitere în judecată şi exercitare a apelului reprezintă acţiuni prejudiciabile, în sensul legii civile.

Demersurile judiciare arătate la pct. (1) din cererea de chemare în judecată atrag răspunderea civilă a statului, întrucât acesta, prin organele sale, a exercitat acţiunea penală care s-a dovedit a fi nejustificată (prin soluţia de achitare) şi prin aceasta a încălcat interesele legitime ale reclamantului. Actele de urmărire penală trebuie efectuate cu bună-credinţă şi în limitele normelor de procedură penală, care guvernează întreg procesul penal. Organele de cercetare au obligaţia legală să cerceteze şi să administreze probele necesare, iar în cazul în care din probe rezultă un caz care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau un caz de stingere a acţiunii penale, acestea trebuie să claseze cauza. Astfel, parchetul în loc să pronunţe soluţia corectă în cauză (adică clasarea cauzei) a decis să trimită cauza în faţa unui judecător, cu consecinţa încărcării nejustificate a rolului instanţelor de judecată, dar şi cu consecinţa prejudicierii directe a reclamantului, ca persoană nevinovată, cercetată şi judecată penal.

Condiţiile răspunderii civile delictuale sunt satisfăcute conform art. 1349 C. civ.. Prin acţiunile sale Statul Român şi-a exercitat dreptul de a dispune trimiterea în judecată şi exercitarea apelului, în ciuda nevinovăţiei reclamantului, prin urmare trebuie să îşi asume şi răspunderea faţă de soluţia de achitare.

Recurentul susţine că, aşa cum a arătat, soluţia iniţială în dosarul penal început împotriva sa a fost una de clasare şi nu de trimitere în judecată. Faptul că reprezentanţii ministerului public au înţeles să exercite acţiunea penală prin trimiterea în judecată şi apoi prin exercitarea apelului împotriva unei hotărâri temeinice şi legale reprezintă o faptă prejudiciabilă. Desigur, legea conferă parchetului aceste drepturi, dar ele trebuie exercitate cu bună-credinţă, iar în cazul în care se dovedeşte nevinovăţia persoanei acuzate, statul ca prepus al parchetului trebuie să îşi asume responsabilitatea privind prejudiciul cauzat acesteia. În orice caz, chiar lăsând la o parte elementul de culpă, Statul Român răspunde din punct de vedere obiectiv pentru acţiunile şi demersurile îndreptate împotriva persoanei, dacă se dovedeşte că acestea au fost lipsite de fundament (iar soluţia de achitare exact aceasta reprezintă).

Cheltuielile de judecată pe care reclamantul le-a efectuat în cadrul procesului penal, în exercitarea dreptului la apărare, au fost determinate tocmai de exercitarea acţiunii penale împotriva sa. Prevederile art. 1349 şi următoarele din C. civ., care stabilesc răspunderea civilă delictuală şi prevederile art. 451-455 din C. proc. civ., referitoare la cheltuielile de judecată, sunt aplicabile în speţa de faţă.

Conform practicii judiciare, răspunderea civilă delictuală a statului este nu una subiectivă, ci una obiectivă, în cazul în care statul este titularul acţiunii penale. Cu alte cuvinte, Statul Român în calitate de titular al acţiunii penale, atâta timp cât are dreptul, obligaţia şi puterea de a solicita tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârşirea de infracţiuni, trebuie să îşi asume şi responsabilitatea pierderii acţiunii penale exercitate şi să acopere cheltuielile de judecare efectuate de către persoana faţă de care a solicitat tragerea la răspundere penală şi care a fost achitată în mod definitiv. Din această perspectivă, răspunderea civilă delictuală a Statului Român nu este subiectivă, ci una obiectivă, fără a fi necesară probarea vinovăţiei sub forma intenţiei sau culpei, întrucât se întemeiază pe o obligaţie de garanţie.

Conform art. 276 alin. (6) C. proc. pen., "în celelalte cazuri instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile." Sintagma celelalte cazuri se referă la situaţia în care inculpatul este trimis în judecată, iar acesta este ulterior achitat, dar pagubele care au rezultat nu s-au produs din pricina persoanei vătămate sau părţii civile. Legea civilă la care face trimitere acest text legal este reprezentantă atât de dispoziţiile C. civ. privind răspunderea civilă (art. 1349 şi următoarele), cât şi de cele ale C. proc. civ. referitoare la cheltuielile de judecată (art. 451-455), întrucât obligarea părţii care a pierdut procesul la plata cheltuielilor de judecată, reprezintă o formă a răspunderii civile delictuale.

Pentru a argumenta aplicabilitatea acestui text legal în cauză, este de reţinut că, potrivit art. 14 din C. proc. pen., obiectul acţiunii penale îl reprezintă tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Fiind subiectul pasiv al pretinsei infracţiuni, în calitate de reprezentant al societăţii ale cărei valori au fost vătămate, Statul Român a fost titularul acţiunii penale ce s-a desfăşurat împotriva reclamantului, iar soluţia de achitare dispusă prin sentinţa penală nr. 154/17.02/2021 a Judecătoriei Satu Mare, definitivă prin decizia penală nr. 3/A/07.01.2022 a Curţii de Apel Oradea, are semnificaţia pierderii de către Statul Român a procesului.

Din momentul în care acţiunea penală a fost respinsă, dispunându-se achitarea în mod definitiv, în patrimoniul persoanei achitate se naşte un drept de creanţă împotriva statului pentru recuperarea cheltuielilor de judecată făcute pentru a-şi asigură apărarea, în condiţiile în care instanţa penală nu s-a pronunţat cu privire la acest aspect. Este de neacceptat ca o cheltuială judiciară, fie ea efectuată în cadrul unui proces penal să nu poată fi recuperată de către persoana care a fost achitată, întrucât o atare soluţie ar contraveni principiilor care guvernează procesul penal, respectiv legalitatea, aflarea adevărului şi garantarea libertăţilor persoanei, precum şi principiilor procesului civil, şi anume legalitatea, egalitatea în faţa legii civile, dreptului la un proces echitabil etc.

Recurentul a reiterat că, odată reţinute condiţiile răspunderii civile a Statului Român, existenţa şi întinderea prejudiciului moral se cuantifică în raport de durata procesului penal, demersurile judiciare (apelul parchetului împotriva sentinţei de achitare), calitatea reclamantului şi principiul că nicio persoană nevinovată nu doar că nu trebuie să fie condamnată, ci nici nu ar trebui să fie acuzată. A mai arătat recurentul că, în practica judiciară, s-au acordat sume mult mai mari decât cele solicitate de reclamant, astfel că suma de 20.000 RON acordată de prima instanţă este nu doar justificată, ci pe deplin rezonabilă.

Cheltuielile de judecată pe care reclamantul le-a efectuat în cadrul procesului penal, în exercitarea dreptului la apărare, au fost determinate tocmai de exercitarea acţiunii penale împotriva sa.

A concluzionat recurentul-reclamant că prevederile art. 1349 şi următoarele din C. civ., care stabilesc răspunderea civilă delictuală şi prevederile art. 451-455 din C. proc. civ., referitoare la cheltuielile de judecată, sunt aplicabile în speţa de faţă.

Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a indicat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi rejudecând să se dispună în sensul admiterii apelului declarat de Statul Roman prin Ministerul Finanţelor împotriva încheierii din 9 noiembrie 2022, cu consecinţa stabilirii şi obligării reclamantului la plata taxelor de timbru în cuantumul stabilit de dispoziţiile legale, înlăturarea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 RON stabilite de instanţa fondului prin dispozitivul sentinţei civile nr. 1356/2022 în sarcina sa.

În motivarea recursului, pârâtul a susţinut, în esenţă, că, nici prima instanţă, nici instanţa de apel, nu au dat o dezlegare corectă excepţiei netimbrării acţiunii, în speţă, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, ci prevederile art. 7 şi art. 3 din acelaşi act normativ.

A mai susţinut recurentul-pârât, amintind şi dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., că, în condiţiile în care instanţa de apel a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului, pretenţiile acestuia fiind respinse în totalitate, aşadar, reclamantul pierzând procesul, în mod eronat au fost menţinute dispoziţiile din sentinţa nr. 1356/2022, în ceea ce priveşte obligarea sa la plata către reclamant a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, impunându-se înlăturarea respectivei obligaţii de plată.

În situaţia respingerii prezentului recurs, pârâtul a solicitat să se reanalizeze cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat la fond prin sentinţa civilă nr. 1356/08.12.2022, cheltuieli menţinute prin decizia recurată, cu consecinţa reducerii acestuia, faţă de soluţia de menţinere doar în parte a sentinţei civile menţionate.

A arătat recurentul-pârât că, în situaţia în care instanţa de apel a stabilit menţinerea acestor cheltuieli de judecată având în vedere soluţia de admitere a apelului său împotriva sentinţei tribunalului şi de schimbare în parte a sentinţei, instanţa de apel trebuia să reţină şi incidenţa art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

La 1 august 2024, recurentul-pârât a transmis întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului reclamantului, invocată de instanţă, din oficiu, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează a o admite şi, în consecinţă, va anula recursul declarat de recurentul-reclamant A., pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează că menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul formulează critici de nelegalitate a hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autoarea acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a indicat formal în susţinerea recursului dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textului de lege indicat, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menţionat.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentul-reclamant rezultă cu evidenţă că s-au readus în dezbatere chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel, recurentul-reclamant este nemulţumit de împrejurarea că nu i s-a admis demersul judiciar, în calea extraordinară de atac acesta limitându-se să reia susţinerile din cererea de chemare în judecată şi să evidenţieze o serie de aprecieri personale şi consideraţii teoretice exprimate în practica judiciară cu privire la acţiunea în acţiunea în răspundere civilă delictuală, la condiţiile şi efectele admiterii acesteia.

Recurentul-reclamant a procedat la reproducerea apărărilor invocate prin întâmpinare în apel şi a susţinerilor formulate în faţa primei instanţe, deşi trebuia să dezvolte în mod concret motivele de nelegalitate prin raportare la considerentele folosite de către instanţa de prim control judiciar în fundamentarea soluţiei pronunţate.

În acest context, în ipoteza în care au fost invocate, prin memoriul de recurs, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în oricare dintre ipotezele descrise în cuprinsul acestui text legal, recurentul-reclamant era dator să argumenteze raţiunea pentru care consideră că hotărârea atacată se impune a fi casată, în raport motivul de nelegalitate invocat şi considerentele reţinute de instanţa de apel.

Simpla nemulţumire generică a recurentului-reclamant faţă de hotărârea recurată, sub aspectul unei pretinse nelegalităţi a hotărârii atacate din perspectiva nereţinerii răspunderii civile delictuale a Statului Român raportată la modalitatea de motivare a recursului, prin reluarea conţinutului apărărilor din apel şi a susţinerilor invocate la fond, nu sunt suficiente pentru a se proceda la admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate.

Cererea de recurs nu permite identificarea motivelor de nelegalitate concrete ale recurentului-reclamant privitoare la considerentele deciziei atacate, respectiv în ce au constat în mod efectiv greşelile instanţei de apel pentru a putea fi, eventual, încadrate în motivele de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate formal prin memoriul de recurs.

Faptul că se aduc în discuţie anumite dispoziţii legale (ex: art. 276 alin. (6) C. proc. pen., art. 1349 C. civ. şi următoarele, art. 451-455 C. proc. civ.), fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Din lecturarea cererii de recurs, rezultă că recurentul-reclamant a invocat doar formal dispoziţiile legale sus-menţionate, redând conţinutul unora dintre acestea şi reluând apărările din apel, respectiv susţinerile invocate la prima instanţă, fără a dezvolta critici care să vizeze raţionamentul adoptat de instanţa de apel.

Cu alte cuvinte, împrejurarea că recurentul-reclamant reia susţinerile din cererea de chemare în judecată şi din întâmpinarea depusă în dosarul de apel nu înseamnă că prezintă în cuprinsul cererii de recurs motive de nelegalitate dintre cele prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin urmare, în soluţionarea căii de atac a recursului, instanţa nu poate proceda la o reanalizare a susţinerilor din cererea de chemare în judecată, acestea fiind deja examinate de prima instanţă, ci numai la examinarea motivelor de nelegalitate care trebuie menţionate în cererea de recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (1) din C. proc. civ. raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.

Or, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei pronunţate în apel şi nici nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea acestora, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., într-unul din motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Aşa fiind, constatând că recurentul-reclamant nu s-a conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 189/2024 din 18 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Examinând, cu prioritate excepţia lipsei de interes a recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, excepţie invocată din oficiu, faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia justifică un interes.

Interesul este o condiţie de fond pentru exercitarea acţiunii în justiţie. Acesta reprezintă folosul practic pe care o parte îl urmăreşte prin punerea în mişcare a procedurii judiciare, fiind necesar ca el să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual, astfel cum impun dispoziţiile art. 33 teza I din C. proc. civ.

Condiţia interesului trebuie să se verifice nu numai în legătură cu cererea de chemare în judecată, ci pe tot parcursul procesului, ori de câte ori se apelează la una sau alta dintre formele procedurale care alcătuiesc conţinutul acţiunii civile (cereri, excepţii, exercitarea căilor de atac etc.).

Conform art. 458 din C. proc. civ.:

"căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes (...)".

Aşadar, pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea căii de atac, instanţa trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obţine în ipoteza admiterii cererii în procedura specifică.

Or, în speţă, recurentul-pârât se situează pe poziţia părţii care a câştigat procesul, de vreme ce acţiunea formulată împotriva sa a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Cum calitatea de parte în proces nu este suficientă pentru exercitarea căii de atac, fiind necesar ca aceasta să justifice şi interesul de a ataca hotărârea, cel care a câştigat procesul nu are interes, neputând demonstra drepturile care i-au fost lezate.

Astfel, se constată că, prin hotărârea de primă instanţă, s-a respins acţiunea reclamantului A. împotriva pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. ca fiind formulată împotriva unei entităţi fără calitate procesuală pasivă în cauză; s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţii invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Totodată, s-a admis acţiunea reclamantului, fiind obligat pârâtul la plata către acesta a unor daune morale şi materiale, precum şi la plata către reclamant a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii din 9.11.2022 şi sentinţei nr. 1356/08.12.2022 a declarat apel pârâtul Statul Român.

Prin decizia recurată s-a admis apelul pârâtului împotriva sentinţei primei instanţe, cu consecinţa schimbării acesteia în parte, în sensul că s-a repins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamant şi s-au menţinut în rest dispoziţiile sentinţei civile atacate; totodată, s-a respins apelul împotriva încheierii din data de 09.11.2022, precum şi cererea intimatului-reclamant de obligare a apelantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată în apel.

În speţă, în condiţiile în care prin această hotărâre nu s-a stabilit nicio obligaţie în sarcina recurentului-pârât, acesta obţinând o soluţie favorabilă, de respingere în totalitate a pretenţiilor deduse judecăţii, este dincolo de orice evidenţă că el nu justifică niciun interes în promovarea căii de atac a recursului.

Ca atare, analiza legalităţii motivelor de recurs nu mai aduce niciun folos practic recurentului-pârât.

Cu toate acestea, instanţa nu poate să nu evidenţieze că, în ceea ce priveşte critica recurentului-pârât vizând obligaţia timbrării cererii de chemare în judecată, modalitatea de timbrare nu poate justifica soluţia de admitere a căii de atac, chiar şi în situaţia în care acest caracter al cererii ar fi fost în mod greşit stabilit, contestarea în calea de atac a statuărilor instanţei sub acest aspect neavând finalitatea urmărită de autorul căii extraordinare de atac.

De asemenea, referitor la susţinerea recurentului-pârât în sensul că, în mod eronat, au fost menţinute dispoziţiile din sentinţa nr. 1356/2022, în ceea ce priveşte obligarea sa la plata către reclamant a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, se impune observaţia că este doar opinia autorului prezentei căi extraordinare de atac asupra înţelesului dispoziţiilor instanţei de apel, câtă vreme, coroborat cu considerentele deciziei atacate, partea din dispozitivul hotărârii instanţei de apel, care se referă la menţinerea în rest a dispoziţiilor sentinţei civile atacate, are în vedere soluţia dată asupra excepţiilor, iar prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. vizează partea care a pierdut procesul, aceasta fiind reclamantul, şi nu pârâtul.

În considerarea acestor argumente, dar şi a împrejurării că recursul declarat de recurentul-reclamant urmează să fie anulat, recurentul-pârât nu justifică interes în promovarea căii de atac, motiv pentru care recursul urmează să fie respins ca lipsit de interes.

Aşa fiind, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 189/2024 din 18 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă şi, totodată, va respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 189/2024 din 18 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Respinge ca lipsit de interes recursul declarat de recurentul-pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PRIN AJFP MARAMUREŞ împotriva deciziei civile nr. 189/2024 din 18 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2025.