Railway penalty accrual start date fixed by calendar-day deadline interpretation; cassation dismissed

Şedinţa publică din data de 25 februarie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 10.08.2021, sub nr. x/2021, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. în contradictoriu cu pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 2.258.864,93 RON reprezentând penalităţi de întârziere la plata facturilor TUI şi NON TUI, actualizată cu indicele de inflaţie până la plata efectivă; obligarea pârâtei la plata daunelor interese constând în actualizarea sumei datorate cu rata inflaţiei calculată de la data scadenţei facturilor fiscale de penalităţi şi până la data plăţii efective şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 192, art. 194 şi următoarele din C. proc. civ., art. 1164, art. 1170, art. 1270, art. 1272, art. 1350, art. 1516, art. 1530-1535, art. 1547 - 1548 din C. civ. şi dispoziţiile contractului de acces pe infrastructură feroviară nr. 158/12.12.2019.

Prin sentinţa civilă nr. 608/10.03.2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă cererea reclamantei Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. formulată în contradictoriu cu pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A.; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.258.864,93 RON, reprezentând penalităţi de întârziere la plata facturilor TUI şi NON-TUI, actualizată cu indicele de inflaţie de la data scadenţei facturilor de penalităţi şi până la data plăţii efective şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 28.694 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A.

Prin decizia civilă nr. 1923 din 7 decembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul pârâtei Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. împotriva sentinţei civile nr. 608/10.03.2023, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 2.244.734.40 RON cu titlu de penalităţi de întârziere aferente facturilor TUI şi NON-TUI; de asemenea, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Împotriva acestei decizii reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, cu cheltuieli de judecată.

Într-o primă critică, recurenta-reclamantă a susţinut interpretarea eronată de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 2553 alin. (1) şi art. 2554 C. civ.. Astfel s-a arătat că instanţa de apel motivează eronat hotărârea, încălcând, pe de o parte, dispoziţiile legale privind calculul termenelor stabilite de C. civ., iar, pe de altă parte, voinţa părţilor exprimată în prevederile contractului nr. x/2019.

Recurenta a arătat că instanţa de control judiciar a apreciat în mod corect concordanţa dispoziţiilor contractuale referitoare la termenele de scadenţă cu prevederile art. 2553 alin. (1), respectiv art. 2554 C. civ., însă a făcut o cercetare sumara a pretenţiilor cu care a fost învestită, aprobând fără o minimă verificare, calculul penalităţilor prezentat de apelanta-pârâtă. Concluzia la care a ajuns instanţa de apel în sensul că au fost stabilite greşit datele de scadenţă ale facturilor fiscale, emise de recurentă este lipsită de temeinicie şi încalcă modul de calcul al termenelor prevăzut atât de contractul nr. x/2019, cât şi de dispoziţiile Titlului III din C. civ.

În opinia recurentei, calculul penalităţilor a fost efectuat de aceasta identic cu soluţia reglementată de art. 2553 alin. (1) C. civ.

În acest sens s-a arătat că termenul de plată pentru facturile având ca obiect prestaţiile de tip TUI este reglementat de art. 5.2 din contract şi că instanţa a validat numărul de zile de întârziere şi valoarea penalităţilor stabilite de reclamantă pentru facturile de debit principal, enumerate la poziţiile 1-14 din Anexa nr. C.6a de calcul a penalităţilor, care au fost însuşite de pârâtă, astfel cum reiese din Anexa nr. 1 a SNTFC. În schimb, modul de calcul, care a fost acelaşi, nu a fost validat de instanţa de apel pentru facturile fiscale nr. x/12.05.2021 şi nr. x/20.05.2021.

În ceea ce priveşte termenul de plată pentru facturile având ca obiect prestaţiile de tip NON TUI, s-a arătat că acesta este reglementat de art. 5.4 din contract şi că instanţa a validat numărul de zile de întârziere şi valoarea penalităţilor stabilite de reclamantă pentru facturile de debit principal, enumerate la poziţiile 1-6 din Anexa nr. C.6b de calcul a penalităţilor, care au fost însuşite de pârâtă, astfel cum reiese din Anexa nr. 3 a SNTFC. În schimb, modul de calcul, care a fost acelaşi, nu a fost validat de instanţa de apel pentru factura fiscala nr. x/21.05.2021.

Recurenta a mai arătat că modul de calcul al penalităţilor realizat de aceasta a fost validat şi de către expertiza contabilă administrată la fond, iar instanţa de apel a ignorat raportul de expertiză efectuat în cauză, pe care Tribunalul Bucureşti l-a omologat.

In concluzie, recurenta-reclamantă a susţinut că numărul de zile de întârziere la plata facturilor fiscale calculat de aceasta prin Anexele C.6a si Anexa C.6b respectă prevederile art. 2553 alin. (1) coroborat cu art. 2554 C. civ., suma totală de plata fiind în cuantum de 2.258.864,93 RON, iar instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, prin validarea calcului efectuat de SNTFC, care nu respectă dispoziţiile legale menţionate.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut şi încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1268 C. civ., art. 1270 alin. (1) şi art. 1272 din acelaşi cod.

În acest sens, s-a arătat că între părţi a fost încheiat în mod valabil contractul nr. x/2019 care are putere de lege, potrivit dispoziţiilor art. 1270 alin. (1) C. civ. (principiul pacta sunt servanda) şi că din conţinutul clauzei contractuale detaliate la art. 5.6, rezultă că părţile contractante au înţeles să stipuleze o clauză penală reglementată prin art. 1538 C. civ..

S-a mai arătat că art. 1268 C. civ. reglementează maniera de interpretare a clauzelor contractuale, prevedere care a fost însă nesocotită de instanţa de apel.

În speţă, sintagma "prima zi după expirarea termenului de plată" coroborată cu sintagma "termen de scadenţă 30 zile calendaristice de la data primirii/emiterii" se interpretează în sensul că ultima zi de plată se împlineşte în a 30 a zi, iar penalitatea se calculează începând cu a 31 a zi, prevedere interpretată eronat de instanţa de apel.

Aşadar, clauza penală de plată a penalităţilor a fost încheiată tocmai pentru a preveni şi a sancţiona ulterior un comportament abuziv al profesionistului, care ignorând obligaţiile contractuale asumate, încearcă să impună alte reguli de calcul ale termenelor, care să-1 absolve de plata penalităţilor.

Or, instanţa de apel prin validarea calculului prezentat de intimată, fără a efectua o minimă verificare a numărului de zile de întârziere în raport de dispoziţiile contractuale aflate în concordanţă cu legea, a creat o premisă de nerespectare atât a contractului valabil încheiat, cât şi a prevederilor legale, care stabilesc interpretarea clauzelor în vederea producerii de efecte, şi nu în scopul anulării lor.

Prin soluţia pronunţată se încalcă şi dispoziţiile art. 1272 C. civ., normă juridică prin care legiuitorul a stabilit o limită, în sensul că, raportat la natura contractului şi la conduita părţilor, nu se poate denatura intenţia lor reală, astfel încât să dobândească alte drepturi şi obligaţii, în speţă alte termene de scadenţă, la care nu au consimţit în mod efectiv.

Recurenta-reclamantă a arătat că a depus la dosarul cauzei, dovezi în acest sens, respectiv facturi fiscale şi extrasele de cont aferente, din care rezultă că practica statornicită între părţi este de a achita contravaloarea prestaţiilor în termenul de scadenţă de 30 de zile calendaristice, calculate potrivit dispoziţiilor legale arătate, aspect ignorat de instanţă de apel.

Rezultă că instanţa de apel a interpretat în mod eronat dispoziţiile contractului nr. x/2019, încălcând astfel voinţa părţilor liber exprimată şi neviciată, cu privire la modul de calcul al penalităţilor de întârziere.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, faţă de care recurenta-reclamantă a transmis răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de societatea intimată.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, se impune a se arăta că susţinerile recurentei-reclamante prin care se afirmă o cercetare sumară a pretenţiilor cu care instanţa a fost învestită, aceasta validând calculul penalităţilor prezentat de pârâtă, fără a efectua o minimă verificare, precum şi cele care evidenţiază ignorarea de către instanţa de apel a raportului de expertiză vizând modul de calcul al penalităţilor, sunt critici de netemeinicie care aduc în dezbatere stabilirea situaţiei de fapt reţinută în urma administrării probatoriului, în condiţiile în care caracterul dovedit sau nu al penalităţilor de întârziere ţine de aprecierea probelor de către instanţele devolutive, apreciere ce poartă asupra elementelor de fapt ale cauzei, nu şi asupra celor de drept.

În ceea ce priveşte critica recurentei-reclamante prin care s-a susţinut interpretarea eronată de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 2553 alin. (1) şi art. 2554 C. civ., Înalta Curte constată că este nefondată.

În acest sens, se reţine că, în conformitate cu prevederile art. 2551 C. civ., "Durata termenelor, fără deosebire de natura şi izvorul lor, se calculează potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu". Regulile stabilite de Titlul III "Calculul termenelor", din Cartea a VI-a a C. civ., se aplică pentru calculul oricăror termene în materie civilă, fără deosebire de natura şi izvorul lor, fie că sunt legale sau convenţionale.

Prin urmare, modalitatea de calcul a termenelor stabilite în Cartea a VI-a, Titlul III din C. civ. se aplică şi contractului nr. x/12.12.2019, în măsura în care părţile nu au convenit altfel.

În ceea ce priveşte termenul stabilit pe zile, legiuitorul a reglementat, conform prevederilor art. 2553 alin. (1) C. civ., modalitatea de calcul, respectiv "când termenul se stabileşte pe zile, nu se ia în calcul prima şi ultima zi a termenului".

Aceasta înseamnă că nu se ia în calculul termenului nici ziua când el a început să curgă (dies a quo), nici ziua când acesta se sfârşeşte (dies ad quem).

Aşadar, în aplicarea principiului libertăţii de a contracta, părţile pot deroga de la modalitatea de calcul al termenelor reglementată de Titlul III din Cartea a VI-a a C. civ., însă, în lipsa unei asemenea derogări exprese, se aplică normele generale privind calculul termenelor.

Stabilirea unor termene pe zile calendaristice nu reprezintă o derogare de la dispoziţia de drept comun, consacrată legal de legiuitor, ci doar indicarea termenului cu luarea în considerare a zilelor din calendar, iar nu doar a zilelor lucrătoare.

Totodată, se reţine că, potrivit art. 2554 C. civ., "dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârşitul primei zile lucrătoare care îi urmează".

În cauză, se constată că instanţa de apel în mod corect a reţinut, în aplicarea principiului libertăţii de a contracta, faptul că părţile pot deroga de la modalitatea de calcul al termenelor reglementate de Titlul III din Cartea a VI-a a C. civ., însă, în lipsa unei asemenea derogări exprese, se aplică normele generale privind calculul termenelor.

Faptul că, în cuprinsul clauzei de la art. 5.2 din contract, s-a menţionat că termenul scadent pentru plata facturilor TUI este de 30 de zile calendaristice de la data primirii facturilor, nu înseamnă că părţile au înţeles să deroge de la dispoziţiile art. 2553 alin. (1) C. civ., în condiţiile în care prin contract nu s-a prevăzut un alt mod de calcul al termenului de plată decât cel stabilit de lege, iar din cuprinsul clauzei contractuale de la art. 5.6 rezultă că penalităţile de întârziere se calculează începând cu prima zi după expirarea termenului de plată, ceea ce înseamnă că nu este luată în calcul ultima zi a termenului de plată. Prin urmare, la calculul termenului nu se ia în considerare nici ziua când el a început să curgă (dies a quo), nici ziua când acesta se sfârşeşte (dies ad quem).

Stabilirea unor termene pe zile calendaristice nu reprezintă o derogare de la dispoziţia de drept comun, consacrată legal de legiuitor, ci doar indicarea termenului cu luarea în considerare a zilelor din calendar, iar nu doar a zilelor lucrătoare. Altfel spus, din adăugarea cuvântului "calendaristic" nu se poate desprinde concluzia că prima şi ultima zi trebuie să fie luate în calcul, faţă de semnificaţia acestui cuvânt.

Menţinând acelaşi raţionament, instanţa de apel a constatat, în mod corect, că părţile nu au derogat expres nici de la dispoziţiile art. 2554 din C. civ., ceea ce înseamnă că atunci când termenul de plată de 30 zile calendaristice stabilit de părţi s-a împlinit într-o zi de sâmbătă, duminică sau sărbătoare legală acesta s-a prorogat până la sfârşitul primei zile lucrătoare care a urmat.

În egală măsură, Înalta Curte constată că, în speţă, contractul de acces pe infrastructura feroviară a fost încheiat între profesionişti, astfel că părţile au cunoscut semnificaţia juridică a termenilor folosiţi, respectiv faptul că noţiunea de "zile calendaristice" semnifică zilele din calendar, aceasta nereprezentând o derogare de la modalitatea consacrată legal pentru calculul termenelor de drept material civil pe "zile libere".

Aşa fiind, se reţine că instanţa de apel în mod judicios a reţinut că termenul de plată fixat pentru plata facturilor TUI şi non TUI a fost calculat corect în modalitatea reglementată art. 2553 alin. (1) C. civ., fără a se lua în calcul prima şi ultima zi a termenului, cu aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor legale şi convenţionale, modul corect de calcul al penalităţilor de întârziere fiind cel evidenţiat de intimata-pârâtă.

Într-o altă critică recurenta-reclamantă a susţinut încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1268, art. 1270 alin. (1). şi art. 1272 C. civ., însă aceasta nu este fondată.

Astfel, instanţa supremă constată că recurenta nu combate, în mod concret, raţionamentul instanţei de control judiciar devolutiv, ci se limitează la a reproduce dispoziţiile art. 5.6 din contract, la a face referire la art. 5.2 şi 5.4 din convenţie, precum şi la a afirma la modul general încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1268 C. civ. şi art. 1270 alin. (1) din acelaşi cod, cu sublinierea că sintagma "prima zi după expirarea termenului de plata" coroborată cu sintagma "termen de scadenţă 30 zile calendaristice de la data primirii/emiterii" se interpretează în sensul că ultima zi de plată se împlineşte în a 30 a zi, iar penalitatea se calculează începând cu a 31 a zi.

Argumentul referitor la art. 1.268 C. civ. este formulat imprecis şi nu pune în discuţie raţionamentul curţii de apel. Instanţa de prim control judiciar nu a decelat în convenţia din care derivă litigiul premisa aplicării regulilor de interpretare conţinute de dispoziţia evocată, respectiv o stipulaţie contractuală ambiguă, iar prin argumentaţia sa, autoarea căii de atac nu evidenţiază contrariul.

Critica recurentei-reclamante potrivit căreia practica statornicită între părţi este de a achita contravaloarea prestaţiilor în termenul de scadenţă de 30 de zile calendaristice, calculate conform dispoziţiilor legale arătate, nu poate fi primită, întrucât uzanţa, în enumerarea art. 1 C. civ., este izvor subsidiar de drept, şi se aplică numai în condiţiile inexistenţei unor dispoziţii legale sau convenţionale, alin. (2) şi (3) al articolului indicat, stipulând faptul că:

"În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului", respectiv "În materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea" or, în cauză, momentul de la care sunt datorate şi trebuie calculate penalităţile de întârziere este prevăzut de lege, care nu trimite în mod expres la uzanţe.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. împotriva deciziei civile nr. 1923 din 7 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Faţă de soluţia pronunţată, cheltuielile de judecată solicitate de recurenta-reclamantă nu se impun a fi acordate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. împotriva deciziei civile nr. 1923 din 7 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2025.