Principal appeal annulled as inadmissible; incidental appeal lapsed, leaving reduced award for unpaid goods and penalties intact.

Şedinţa publică din data de 25 februarie 2025

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău în data de 30.06.2020, sub nr. x/2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanţei obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 293525,81 RON reprezentând rest contravaloare produse achiziţionate în baza contractelor încheiate între părţi nr. x/08.08.06.2016 şi nr. x/08.06.2016, precum şi a penalităţilor contractuale aferente contractelor încheiate între părţi.

Prin sentinţa civilă nr. 319 din 05.11.2021 s-a admis cererea de chemare în judecată, formulată de A. S.R.L., în contradictoriu cu S.C. B. S.R.L.. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 293.525,80 RON reprezentând rest contravaloare produse achiziţionate în baza contractelor încheiate între părţi nr. x/08.08.06.2016 şi nr. x/08.06.2016. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 867.307 RON, reprezentând penalităţi aferente contractului încheiat între părţi nr. x/21.03.2016. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 358.311 RON, reprezentând penalităţi aferente contractului încheiat între părţi nr. x/08.08.06.2016. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 259.190 RON, reprezentând penalităţi aferente contractului încheiat între părţi nr. x/08.06.2016. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 26.500,50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (1504,50 RON onorariu expert şi 6540 RON, respectiv 18456 RON, taxe judiciare de timbru).

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta S.C. B. S.R.L.

Prin decizia nr. 510/2023 din 27 iunie 2023, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a admis apelul promovat de apelanta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei civile numărul 319 din 05 octombrie 2021 pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia a II a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal.

A schimbat în tot sentinţa apelată, după cum urmează: a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 293.525,80 RON reprezentând debit restant ce trebuie achitat de pârâtă în baza contractelor nr. x/08.08.06.2016 şi nr. x/08.06.2016 încheiate între părţi; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.126 RON reprezentând penalităţi aferente contractului nr. x/08.06.2016, precum şi a sumei de 259.190 RON, reprezentând penalităţi aferente contractului nr. x/08.06.2016; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.737,5 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în primă instanţă; totodată, a obligat intimata la plată către apelantă a sumei de 11.694 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a formulat recurs principal împotriva deciziei nr. 510/2023 din 27 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, a susţinut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 273 alin. (1) C. proc. civ., art. 5 Secţiunea 3 grupa III cap. 2 anexa 2 şi art. 25 din OMFP nr. 2634/2015, precum şi art. 1270 C. civ. raportat la art. 7.1.1. şi 7.1.2. din contractul nr. x/08.06.2016 şi nr. y/08.06.2016, dar şi cu încălcarea normelor de drept procedural aplicabile.

S-a arătat că, în ceea ce priveşte debitul principal solicitat, intimata-reclamantă nu a făcut dovada livrării bunurilor în condiţii contractuale, conform art. 7.1.1. şi 7.1.2 din contractele nr. x/08.06.2016 şi y/08.06.2016 şi art. 1270 C. civ., fiind temeinică şi legală excepţia de neexecutare a contractului de către partea adversă.

Instanţa de apel nu dă eficienţă juridică refuzului intimatei-reclamante de a depune documentele solicitate prin încheierea de şedinţă din 24.04.2023 (avizele de însoţire a mărfii şi certificatele fitosanitare aferente operaţiunii de livrare a produselor în litigiu) şi consideră, în mod nelegal, contrar prevederilor art. 7.1.1. şi 7.1.2. din contract, că intimata-reclamantă şi-a îndeplinit obligaţia de livare a mărfurilor corespunzătoare debitului principal solicitat prin acţiune şi respinge excepţia de neexecutare. Decizia recurată este contrară, astfel, prevederilor art. 7.1.1. şi 7.1.2. coroborate cu art. 1270 C. civ.

Potrivit pct. 5 secţiunea 3 grupa a III-a din capitolul 2 din Anexa 2 la OMFP 2634/2015, dispoziţia de livrare serveşte ca document de bază (justificativ contabil) pentru întocmirea avizului de însoţire sau a facturii fiscale fiind element probator specializat pentru dovedirea livrării de bunuri, prin livrarea de bunuri înţelegându-se tocmai transferul dreptului de a dispune, adică transferul dreptului de proprietate asupra mărfurilor în cauză.

Facturile fiscale, contrar opiniei instanţei de apel, nu sunt de natură a dovedi prestaţia deoarece factura fiscală nu este actul juridic născător de drepturi şi obligaţii, astfel că întreaga logică juridică a instanţei de fond este nelegală deoarece are la bază tocmai ideea că intimata-reclamantă şi-a îndeplinit obligaţia de vânzare a mărfurilor, situaţie dovedită ca efect al celor cinci facturi fiscale emise de către vânzător în baza celor trei contracte, fără a analiza situaţia livrărilor, aşa cum aceasta rezultă din documentele contabile primare ce constituie element probator specializat conform legii (pct. 5 secţiunea 3. grupa a III-a din capitolul 2 din Anexa 2 la OMFP 2634/2015) şi care sunt tocmai dispoziţiile de livrare.

Factura fiscală este un simplu înscris sub semnătură privată care face dovadă până la proba contrară conform art. 273 alin. (1) C. proc. civ., dovada contrară fiind făcută în prezenta cauza prin lipsa avizelor de însoţire a mărfii, prin dispoziţiile de livrare invocate ca probă relevantă de însăşi intimata-reclamantă prin întâmpinarea depusă în faţa instanţei de apel (care atestă că nu s-au livrat mărfuri corespunzătoare debitului principal solicitat de către reclamantă) şi lipsa menţiunilor privind expediţia mărfii din cadrul facturilor fiscale în cauză.

Recurenta-pârâtă a mai arătat şi faptul că niciuna dintre facturi nu dovedeşte expediţia (livrarea mărfii) deoarece nu cuprinde menţiuni privind expediţia, aspect relevant în condiţiile în care intimata-reclamantă nu depune nici avize de însoţire a mărfurilor care aveau rolul de a dovedi expediţia şi recepţionarea mărfurilor.

Recurenta a enumerat care au fost dispoziţiile de livrare contestate şi a susţinut că, în mod nelegal, instanţa de apel a respins obiectivul la expertiza contabilă prin care a solicitat să se stabilească contravaloarea mărfurilor livrate, pe baza dispoziţiilor de livrare în două variante, obiectiv iniţial admis şi asupra căruia, instanţa de apel, a revenit în mod nelegal prin încălcarea prevederilor art. 273, alin. (1) C. proc. civ., pct. 5 secţiunea 3, grupa a IlI-a din capitolul 2 din Anexa 2 Ia OMFP 2634/2015, respectiv fără a da eficienţă dispoziţiilor de livrare şi posibilităţii legale de a face dovadă contrară facturilor fiscale.

Această probă este admisibilă legal şi este de natură a duce la soluţionarea cauzei (a excepţiei de neexecutare a contractului), conform art. 255, alin. (1) C. proc. civ., iar instanţa de apel după ce, iniţial, admite acest obiectiv revine în mod nemotivat şi nelegal asupra acestui obiectiv încălcând prevederile legale ce reglementează rolul probator al dispoziţiilor de livrare, dar şi posibilitatea de a face dovadă contrară facturilor fiscale conform art. 273, al., C. proc. civ.

În atare condiţii, incident în cauză este şi cazul de casare prevăzut de art. 488, al., pct. 5 C. proc. civ. In acest caz, vătămarea pârâtei, rezultată din revenirea instanţei asupra acestui obiectiv, rezidă tocmai din punerea în imposibilitatea de a proba faptul că, pentru debitul principal solicitat, intimata-reclamantă nu a livrat mărfuri.

A susţinut recurenta-pârâtă că nu datorează debitul principal în sumă de 293.525,8 RON, solicitat prin acţiune, deoarece nu i s-a livrat marfă corespunzătoare acestui preţ, excepţia de neexecutare fiind întemeiată.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că opinia instanţei de apel, conform căreia dispoziţia de livrare nu este document de livrare, este atât nemotivată, cât şi contrară legii. Instanţa de apel nu indică în concret textul legal care face ca dispoziţia de livrare să nu fie reglementată ca document de livrare făcând referire în acest sens, în mod nelegal şi doar la modul generic, la Codul fiscal, la Ordinul MFP nr. 2634/2015 şi la opinia expertului pe care arată că şi-o însuşeşte.

Or, opinia expertului nu poate fi invocată pentru dezlegări de drept întrucât rolul expertului este de a face constatări de fapt conform art. 330 C. proc. civ. şi nu dezlegări de drept, rol pe care îl are doar instanţa.

Opinia instanţei de apel este nelegală, fiind contrară art. 155 Codul fiscal, fără a observa că actualul Codul fiscal nu cuprinde art. 155, alin. (5). vechiul Codul fiscal la art. 155 alin. (5) (situaţie în care furnizorul emite facturi fiscale) este nerelevant în cauză pentru că se raportează la conduita furnizorului.

Înregistrarea facturii fiscale în contabilitatea pârâtei face doar ca facturile fiscale în cauză, care sunt înscrisuri sub semnătură privată, să îi fie opozabile fără însă a înlătura posibilitatea probei contrare acesteia conform art. 273 alin. (1) C. proc. civ., probă contrară pe care a făcut-o aşa cum a arătat mai sus, inclusiv prin proba legal specializată pentru a dovedi livrarea în concret a mărfurilor, înscris care este dispoziţia de livrare, aspect neanalizat de către instanţa de fond.

Aşadar, în mod nelegal şi netemeinic, instanţa de apel consideră că intimata-reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale (de livrare a bunurilor din contract).

Raportat la penalităţile acordate, recurenta-pârâtă a susţinut că decizia atacată este nelegală şi netemeinică, aplicabil fiind cazul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-pârâtă a susţinut că trebuia respins integral capătul de cerere privind plata penalităţilor, motivat de faptul că la data depunerii cererii de chemare în judecată nu exista debit principal restant deoarece suma de 293.525,81 RON fusese anterior încasată de către reclamantă prin executarea silită a sentinţei civile nr. 68/04.03.2019 a Tribunalului Bacău (ordonanţă de plată).

Faptul că sentinţa civilă 68/04.03.2019 a Tribunalului Bacău a fost anulată prin decizia civilă nr. 755/2019 a Tribunalului Bacău şi că, în cauză, a fost dispusă întoarcerea executării prin sentinţa civilă nr. 677/11.02.2022 a Judecătoriei Bacău, definitivă prin decizia civilă 719/06.12.2022 a Tribunalului Bacău, nu poate duce la înlăturarea acestui motiv, deoarece debitul principal solicitat prin cererea de chemare în judecată din prezentul dosar se afla în patrimoniul intimatei-reclamante la data introducerii cererii de chemare în judecată.

În subsidiar, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a respins apărarea sa privind inopozabilitatea clauzei contractuale privind penalităţile (art. 5.7. din contracte) pe motiv că tipizatul avea rubrică pentru semnături doar la ultima pagină, aspect nerelevant în condiţiile în care nu există nicio probă din care să rezulte luarea la cunoştinţă şi acordul pentru fila a II-a, cea care conţine clauza de penalităţi de 1%/zi (art. 5.7). Mai mult, prin răspunsul intimatei-reclamante la interogatoriu, aceasta recunoaşte că nu există procese-verbale sau alte note din care să rezulte negocierea acestei clauze. În acest sens:

Penalităţile sunt solicitate în baza art. 5.7 din cadrul contractelor, iar acest articol nu îi este opozabil deoarece fila din contracte la care el se regăseşte nu este semnată de către societatea pârâtă, nu poartă ştampila acesteia şi, mai mult, pe această filă există scriere olografă care aparţine S.C. A. S.R.L., neexistând dovadă de negociere sau de luare la cunoştinţă şi exprimare acord din partea pârâtei pentru clauzele de la fila nr. x, inclusiv clauza de penalităţi de la această filă.

Nu există un proces-verbal de negociere a acestei penalităţi de 1% pe zi de întârziere aşa cum de asemenea se confirmă la interogatoriu, ceea ce atestă că. nu a existat un acord de voinţă pentru inserarea în cadrul contractului a unei astfel de penalităţi care este una nemotivată obiectiv şi care nu se regăseşte în uzanţele comerciale în materie.

Toate aceste elemente dovedesc că această penalitate nu a fost negociată şi nici asumată de către pârâtă, neexistând un acord de voinţă din partea sa şi care să fi existat la momentul încheierii contractului cu privire la această clauză invocată drept temei al acţiunii de către reclamanta-intimată.

Nu există nicio dovadă că art. 5.7. din contract reprezintă voinţa părţilor. fiind încălcate de către instanţa de apel atât prevederile art. 1270 C. civ. cât şi principiul conform căruia orice situaţie de dubiu se interpreză în folosul celui care se obligă, adică a pârâtei, principiu de drept aplicabil în condiţiile în care principiile de drept sunt izvor de drept conform art. 1 alin. (1) C. civ.

Contrar opiniei instanţei de apel, odată emise biletele la ordin, instrumente de plată, nu se mai puteau solicita pârâtei penalităţi întrucât intimata-reclamantă avea posibilitatea de a deconta acele bilete la ordin sau de a le pune în executare, în cazul inexistenţei sumelor necesare decontului, neputându-i-se imputata fapta intimatei-reclamante care nu a folosit biletele la ordin.

In mod nelegal, cu încălcarea art. 6 din Legea nr. 469/2002 şi a Legii 58/1934 (art. 46 şi art. 106) instanţa de apel acordă penalităţi aferente debitului principal considerat datorat (293.525,81 RON) ignorând emiterea biletelor la ordin pentru o sumă care include şi acest debit principal, argumentele instanţei de apel fiind nelegale, potrivit celor evidenţiate prin motivele de recurs.

În mod nelegal, prin decizia recurată, se respinge excepţia nulităţii absolute a clauzei contractuale nr. x, excepţie pe care ridicat-o în baza art. 4, 13, 15 din Legea nr. 72/2013 coroborat cu art. 3 din O.G. nr. 13/2011 la care fac trimitere prevederile art. 4 din Legea nr. 72/2013, decizia recurată fiind pronunţată cu încălcarea textelor legale de mai sus.

Chiar dacă prevederile art. 13 din Legea nr. 72/2013 nu sunt limitative, aceste criterii, având caracter legal, nu pot fi excluse de la analiză cu consecinţa ca atunci când sunt îndeplinite, în tot sau în parte criteriile de la lit. a)-e), să atragă sancţiunea legală prevăzută de art. 15 din Legea nr. 72/2013, respectiv nulitatea absolută, a susţinut, în esenţă, recurenta-pârâtă.

Contrar opiniei instanţei de fond, a susţinut, în sinteză recurenta-pârâtă, sunt îndeplinite criteriile prevăzute de art. 13, lit. a), b), c), d) şi e) din Legea nr. 72/2013, decizia fiind pronunţată cu încălcarea acestor prevederi legale, instanţa de apel neputând adăuga la lege. În acest context arată că instanţa de apel nu analizează în concret condiţiile indicate de către legiuitor la lit. a)-e), ci invocă situaţii neprevăzute de lege pentru a înlătura aplicabilitatea acestor dispoziţii legale, practic, adăugând la lege.

Odată constată nulitatea clauzei prevăzute de art. 5.7 din contracte se impune respingerea pretenţiei reclamantei-intimate de plată a penalităţilor deoarece acestea rămân fără bază legală de calcul.

Instanţa de apel, în mod nelegal, nu aplică prevederile art. 1541 C. civ. şi pentru debitul din contractul nr. x/08.06.2016, încălcând textul de lege atacat. Prevederile acestui text legal trebuiau aplicate şi pentru contractul nr. x/08.06.2016, astfel încât, în această teză, care este una subsidiară de apărare, se impune aplicarea art. 1541, lit. b) C. civ. şi pentru penalităţile calculate pentru debitul principal din contractul nr. x/08.06.2016, penalităţi ce trebuiau diminuate la valoarea penalităţii legale prevăzute de art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

In subsidiar, în condiţiile în care se va aprecia că pârâta ar datora intimatei-reclamante vreo sumă de bani, recurenta-pârâtă a solicitat să se constate că a operat compensarea legală a acestor eventuale debite cu sumele certe, lichide şi exigibile pe care intimata-reclamantă i le datorează, aplicabilitate având prevederile art. 1617 alin. (1) C. civ.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare faţă de recursul principal, prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei.

Totodată, reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs incident împotriva deciziei nr. 510/2023 din 27 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând, în esenţă, admiterea recursului, cu obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă a susţinut, în sinteză, că instanţa de fond în considerentele hotărârii a statuat asupra unor aspecte cu încălcarea legii sau aplicarea greşită a normelor de drept material, soluţia primei instanţe fiind parţial legală, în sensul că reducerea penalităţilor nu este susţinută de textele normative invocate de către instanţa de apel, respectiv ale art. 1541 alin. (1) din C. civ.

Ceea ce apare ca fiind nelegal, a arătat recurenta-reclamantă, este sublinierea dată de către instanţa de apel cu privire la îndeplinirea condiţiilor privind reducerea penalităţilor motivat de îndeplinirea cerinţelor art. 1451 din C. civ.

Prin cererea de recurs incident s-a solicitat admiterea căii de atac şi constatarea nelegalităţii hotărârii instanţei de apel, în ceea ce priveşte aspectele statuate privind caracterul fondat al cererii de reducere al penalităţilor, nelegalitatea fiind dată de faptul că anterior a operat o reducere voluntară a cererii privind acordarea de penalităţi, cât şi faptul neîndeplinirii condiţiilor privind acordarea reducerii de penalitate, subliniindu-se, în continuare, că limitarea penalităţilor la un cuantum rezonabil nu putea fi avută în vedere, din perspectiva motivelor arătate în cuprinsul cererii formulate.

Recurenta-pârâtă a transmis răspuns la întâmpinarea formulată de reclamantă, prin care a solicitat respingerea apărărilor părţii adverse; ulterior, recurenta-pârâtă a transmis întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepţia inadmisibilităţii recursului incident.

Această excepţie a fost respinsă, potrivit celor reţinute în practicaua prezentei decizii.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului pârâtei, invocată de instanţă, din oficiu, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează a o admite şi, în consecinţă, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. stipulează că, "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează că menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate impune încadrarea lor în unul dintre motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuind să îşi exprime nemulţumirea în tiparele fixate de lege.

În speţă, deşi recurenta susţine în cuprinsul cererii de recurs o serie de critici încadrate de aceasta în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., se constată că aceste observaţii aduse deciziei recurate reprezintă doar o succesiune de fapte şi afirmaţii, care ţin de modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de probele administrate şi de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

Astfel, criticile recurentei-pârâte, prin care s-a arătat, în esenţă, că, în ceea ce priveşte debitul principal solicitat, intimata-reclamantă nu a făcut dovada livrării bunurilor în condiţii contractuale, conform art. 7.1.1. şi 7.1.2 din contractele nr. x/08.06.2016 şi y/08.06.2016 şi art. 1270 C. civ., fiind temeinică şi legală excepţia de neexecutare a contractului de către partea adversă, nu se pot constitui în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de actuala reglementare, din moment ce în susţinerea acestora recurenta-pârâtă se raportează la modul de interpretare a contractului de către instanţa de apel şi la reţinerea unei situaţii de fapt care nu se coroborează cu probele.

Chestiunile legate de faptul că instanţa de apel a respins obiectivul la expertiza contabilă prin care a solicitat să se stabilească contravaloarea mărfurilor livrate, pe baza dispoziţiilor de livrare în două variante, obiectiv iniţial admis şi asupra căruia, instanţa de apel, a revenit în mod nelegal, în opinia recurentei, prin încălcarea prevederilor art. 273, alin. (1) C. proc. civ., pct. 5 secţiunea 3, grupa a IlI-a din capitolul 2 din Anexa 2 Ia OMFP 2634/2015, respectiv fără a da eficienţă dispoziţiilor de livrare şi posibilităţii legale de a face dovadă contrară facturilor fiscale, sunt aspecte de netemeinicie.

Astfel, prin criticile formulate, recurenta face trimitere la situaţia de fapt reţinută de către curtea de apel şi la modul în care instanţa de prim control judiciar a înţeles să procedeze la administrarea probatoriului.

Or, modul de interpretare a probelor şi situaţia de fapt nu pot forma obiectul recursului.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, ca şi asupra concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Orice susţinere care relevă erori ale instanţei de apel în aprecierea probelor administrate în cauză, excedează analizei instanţei de recurs, în cadrul acestei căi de atac extraordinare nefiind posibilă repunerea în discuţie a situaţiei de fapt şi nici rediscutarea probatoriului.

Cât priveşte criticile recurentei-pârâte vizând obligaţia de plată a penalităţilor, se constată că şi acestea antamează chestiuni de netemeinicie, câtă vreme aduc în dezbatere, pe de o parte, consecinţele pe care o hotărâre judecătorească (un înscris), prin care a fost dispusă întoarcerea executării, le are asupra penalităţilor stabilite în cauză, iar, pe de altă parte, apărările recurentei privind inopozabilitatea clauzei contractuale ce stabileşte penalităţile (art. 5.7. din contracte) prin prisma faptului că acestea nu au fost negociate şi nici asumate de către pârâtă, neexistând, în opinia pârâtei, un acord de voinţă din partea sa şi care să fi existat la momentul încheierii contractului, fiind încălcate de către instanţa de apel atât prevederile art. 1270 C. civ., cât şi principiul conform căruia orice situaţie de dubiu se interpretează în folosul celui care se obligă, adică a pârâtei.

Tot aspecte de netemeinicie vizează şi criticile pârâtei prin care se susţine încălcarea art. 6 din Legea nr. 469/2002 şi a Legii 58/1934 (art. 46 şi art. 106) prin ignorarea emiterii biletelor la ordin pentru o sumă care include şi debitul principal, precum şi interpretarea eronată a art. 13 din Legea nr. 72/2013, întrucât se face referire la situaţia de fapt şi la probele administrate tinzându-se la reevaluarea acestora, ceea ce nu este permis în prezenta fază procesuală.

Trebuie subliniat că interpretarea contractului într-o manieră neconformă sensului reieşit din acordul părţilor, precum şi evaluarea relaţiilor dintre entităţile juridice aflate în conflict, constituie o ipoteză de analiză corelată a probelor. Stabilirea adevăratei voinţe a părţilor contractante constituie un aspect al etapelor devolutive, iar nu al controlului de legalitate, pentru că doar în valorificarea probelor propuse şi încuviinţate se poate stabili care a fost conduita părţilor. Or, în recurs instanţa nu poate constata o altă situaţie de fapt decât cea configurată de către instanţa de apel.

În speţă, se observă că sub pretextul unor pretinse interpretări eronate a obligaţiilor contractuale asumate prin convenţie, recurenta-pârâtă, relatând opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de prim control judiciar, tinde la schimbarea situaţiei de fapt stabilite, ceea ce nu este permis la acest moment procesual.

Recurenta critică modul în care instanţa de apel a apreciat probele, tinzând, în realitate, la o restabilire a situaţiei de fapt, repunând în discuţie probele, ceea ce nu este permis în recurs, iar faptul că se indică anumite dispoziţii legale (ex: art. 273 alin. (1) C. proc. civ., art. 5 Secţiunea 3 grupa III cap. 2 anexa 2 şi art. 25 din OMFP nr. 2634/2015, art. 1270 C. civ., art. 6 din Legea nr. 469/2002, art. 46 şi art. 106 din Legea nr. 58/1934, art. 4, 13, 15 din Legea nr. 72/2013 coroborat cu art. 3 din O.G. nr. 13/2011, art. 1541 C. civ., art. 1617 alin. (1) C. civ. etc.), fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Astfel, criticile recurentei care vizează încălcarea dispoziţiilor art. 1270 C. civ., precum şi a celorlalte prevederi legale la care s-a făcut referire în cuprinsul cererii de recurs nu pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., câtă vreme acestea se referă la evaluarea conduitei părţilor, la modul de interpretare a contractului, vizând, în realitate, aspecte de netemeinicie şi de stabilire a situaţiei de fapt.

Invocând pretinsa încălcare a unor dispoziţii legale, recurenta urmăreşte să obţină o reinterpretare a clauzelor contractuale, o evaluare a manifestării de voinţă a părţilor, însă o atare critică nu se încadrează în motivul de casare privind încălcarea unor norme de drept material, respectiv încălcarea regulilor de procedură, dar nici în celelalte motive de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Toate susţinerile recurentei-pârâte se constituie într-o înşiruire de aprecieri personale care nu au valenţa unor critici de nelegalitate, relevând, în realitate, doar nemulţumirea acesteia faţă de examinarea probelor şi faţă de soluţia dată de instanţa de apel, aspecte care nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, întrucât recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul principal declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L.

Ca o consecinţă a soluţiei dată recursului principal, în ceea ce priveşte recursul incident formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 510/2023 din 27 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, Înalta Curte urmează să constate ca acesta a rămas fără efect pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Dispoziţiile art. 491 alin. (1) din C. proc. civ. stabilesc că "recursul incident şi recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 şi 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispoziţiile art. 488 rămân aplicabile", la alin. (2) din acelaşi cod stabilindu-se că "prevederile art. 474 se aplică în mod corespunzător".

Totodată, se reţine că, în conformitate cu prevederile art. 472 alin. (2) C. proc. civ., dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect.

Prin urmare, având în vedere caracterul accesoriu al recursului incident în raport cu recursul principal şi faptul că recursul principal promovat de pârâta B. S.R.L., urmează să fie anulat, Înalta Curte constată că recursul incident declarat de reclamantă A. S.R.L. a rămas fără efect.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a III-a, raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi făcând aplicarea dispoziţiilor art. 491, raportat la art. 472 C. proc. civ., va anula recursul principal declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 510/2023 din 27 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă şi va respinge ca rămas fără efect recursul incident formulat de reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.

Faţă de soluţia pronunţată, cheltuielile de judecată solicitate de recurenta-pârâtă nu se impun a fi acordate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul principal declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 510/2023 din 27 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Constată ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 510/2023 din 27 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2025.