Inadmissibility of cassation appeal challenging invoice totals and late-payment penalty admissibility under Article 204 of the Code of Civil Procedure

Şedinţa publică din data de 25 februarie 2025

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea depusă la Tribunalul Călăraşi la data de 13.02.2020 şi înregistrată sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată aceasta la plata sumei de 222.295 RON, reprezentând contravaloarea facturilor, scadent la 20.03.2019, în valoare de 12.000,00 RON, rest de achitat 2000 RON; x/24.03.2019-Ct. 13/16.01.2019, scadent la 07.04.2019, în valoare de 12.000 RON, neachitată; x/24.03.2019-Ct. l4/16.01.2019, scadent la 07.04.2019, în valoare de 21.000 RON, neachitată; x/26.03.2019-Ct. 18/28.01.2019, scadent la 09.04.2019, în valoare de 19.000 RON, rest de achitat 507.00 RON; x/07.05.2019-CU0/20.12.2018, scadent la 21.05.2019, în valoare de 10.000 RON, neachitată; x/07.05.2019-Ct. 16/18.01.2019, scadent la 21.05.2019, în valoare de 4.000 RON, neachitată; x/09.09.2019-Ct. 18/28.01.2019, scadent la 23.09.2019, în valoare de 172.788 RON, neachitată.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1350 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 817/08.11.2023, Tribunalul Călăraşi a admis în parte cererea reclamantei A. S.R.L., astfel cum a fost precizată, formulată în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. şi a obligat pârâta B. S.R.L. la plata către reclamanta A. S.R.L. a următoarelor sume: 2.000 RON reprezentând contravaloare factura seria x/16.03.2019 la care se adaugă penalităţi de întârziere în cuantum de 0,01% pe zi întârziere de la data scadenţei: 20.03.2019 până la data plăţii efective; 507 RON reprezentând contravaloare factura seria x/26.03.2019 la care se adaugă penalităţi de întârziere în cuantum de 0,01% pe zi întârziere de la data scadenţei: 09.04.2019 până la data plăţii efective; 10.000 RON reprezentând contravaloare factura seria x/07.05.2019 la care se adaugă penalităţi de întârziere în cuantum de 0,01% pe zi întârziere de la data scadenţei: 21.05.2019 până la data plăţii efective; 3.705 RON reprezentând contravaloare factura seria x/07.05.2019 la care se adaugă penalităţi de întârziere în cuantum de 0,01% pe zi întârziere de la data scadenţei: 21.05.2019 până la data plăţii efective; 145.200 RON reprezentând contravaloare factura seria x/09.09.2019 la care se adaugă penalităţi de întârziere în cuantum de 0,01% pe zi întârziere de la data scadenţei: 23.09.2019 până la data plăţii efective.

Împotriva sentinţei civile nr. 817/08.11.2023, pronunţate de Tribunalul Călăraşi, au declarat apel ambele părţi.

Prin decizia civilă nr. 723A/2024 din 25.04.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 817/08.11.2023, pronunţate de Tribunalul Călăraşi, secţia Civilă.

Totodată, a admis apelul formulat de apelanta pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 817/08.11.2023, pronunţate de Tribunalul Călăraşi, secţia Civilă, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei apelate, în sensul că a respins cererea de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei; a obligat apelanta-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 14.776 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanta A. S.R.L., cât şi pârâta B. S.R.L. au formulat recurs.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. a fost întemeiat, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a solicitat admiterea recursului, şi, reţinând cauza spre rejudecare să fie obligată pârâta, atât la plata debitului principal, inclusiv valoarea TVA, cât şi la plata penalităţilor de întârziere.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că, în opinia sa, atât instanţa fondului, cât şi instanţa de apel, au interpretat greşit normele incidente în prezenta speţă şi actele dosarului, cu privire la două dintre facturile emise de către recurenta-reclamanta, respectiv: factura seria x/09.09.2019, emisă în baza contractului nr. x/28.02.2019, în cuantum de 172.788 RON şi factura seria x nr. x/07.05.2019, emisă în baza contractului nr. x/18.01.2019.

Atât instanţa fondului, cât şi cea de apel, au apreciat în mod greşit normele incidente în speţă şi probele din dosar şi au obligat astfel intimata-pârâtă la plata unor sume reprezentând contravaloarea facturilor sus-menţionate, însă, într-un cuantum inferior valorii totale cuprinse în facturile respective. În primul caz, s-a argumentat eronat că suma de 172.788 RON, corespunzătoare facturii seria x/09.09.2019, ar depăşi valoarea contractului; iar în cel de al doilea caz, acordarea unui cuantum inferior corespunzător facturii seria x nr. x de 3.705 RON faţă de cel de 4.000 RON din factură, nu a fost argumentat in niciun fel.

Cu privire la micşorarea totalului general al facturii seria x nr. x/09.09.2019 nu există niciun temei juridic pentru obligarea la plata unei sume mai mici decât totalul general al facturii, raportat la tot materialul probator referitor la contractul respectiv, din care reiese că reclamanta şi-a îndeplinit toate obligaţiile contractuale, aspect reţinut de ambele instanţe devolutive.

Referitor la totalul general de 172.788 RON din cuprinsul facturii seria x/09.09.2019, diferenţa de 27.588 RON, faţă de valoarea contractului de 164.200 RON, este dată de adăugarea TVA-ului în cuantumul legal de 19%, aspect evidenţiat în factura respectivă, fiind îndeplinite toate condiţiile de formă şi de fond.

Raţionamentul instanţei privind plata TVA reprezintă o interpretare eronată şi trunchiată a normelor legale incidente în speţă, recurenta-reclamantă subliniind că, aşa cum a învederat, atât primei instanţe, cât şi în apel, nu se putea factura în mod legal fără adăugarea TVA-ului, înregistrarea sa în scopuri de TVA având loc la data de 01.08.2019. Or, de vreme ce recurenta-reclamanta a fost obligată ea însăşi să factureze în acest mod, la fel şi cumpărătorul trebuia să achite diferenţa de TVA.

În privinţa cererii de acordare a penalităţilor de întârziere, în temeiul aceluiaşi contract, fiind vorba de aceleaşi probe, acte, temeiuri de drept şi susţineri juridice, recurenta-reclamantă a susţinut, în sinteză, că aceasta nu poate fi calificată ca o cerere modificatoare pentru a fi aplicabile prevederile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., cum, în mod greşit, a interpretat instanţa de apel, în opinia recurentei-reclamante fiind incidente prevederile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

În concluzie, recurenta-reclamantă a apreciat că decizia recurată a fost emisă cu aprecierea eronată a probelor şi actelor din dosar, respectiv cu aplicarea greşită a normelor legale incidente.

În final, recurenta-reclamantă a apreciat că, în speţă, cuantumul onorariului de avocat al intimatei-pârâte, încuviinţat de către instanţa de apel, este disproporţionat raportat la complexitatea redusă a litigiului şi la faptul că apelul a fost soluţionat la un singur termen de judecată, motiv pentru care înţelege să solicite diminuarea acestuia, evidenţiind, în acest sens dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. a fost întemeiat, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate cu privire la respingerea apelului său şi, în consecinţă, respingerea acţiunii în pretenţii formulată de către A. S.R.L., respectiv trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel; a solicitat şi cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de recurs s-au susţinut, în esenţă, următoarele:

Raportat la motivul de respingere al apelului ce privea respingerea pretenţiilor formulate de către A. S.R.L., instanţa de apel a avut în vedere, în mod eronat, procesul-verbal de predare-primire documente încheiat la data de 12.03.2019 (în temeiul contractului nr. x/28.01.2019), acesta fiind şi motivul respingerii expertizei solicitate în faţa instanţei de apel.

Instanţa dintr-o eroare a calificat acest proces-verbal de predare-primire documentaţie drept un veritabil proces-verbal de recepţie ce atesta îndeplinirea obligaţiilor conform contractului încheiat între părţi, în realitate acesta atestă doar predarea primirea documentaţiilor aferente, urmând, ulterior verificării din punct de vedere calitativ şi cantitativ, să fie încheiat un proces-verbal de recepţie, aşa cum prevede contractul.

Amintind dispoziţiile art. 12 din contract - "Recepţie si verificări", recurenta-pârâtă a arătat că procesul-verbal menţionat de instanţă se referă la predarea şi primirea documentaţiei, nu la recepţia conform art. 12 - verificarea, mai precis -, care se efectua după predarea şi primirea documentaţiei, în acest sens fiind încheiate ulterior procesele-verbale de recepţie.

Astfel, în baza art. 12 au fost încheiate Procesele-verbale de recepţie cantitativă şi calitativă nr. x din 28.06.2019, nr. 2 din 28.06.2019 şi nr. 3 din 28.06.2019, care au respins recepţia.

In conformitate cu Hotărârea nr. 273 din 14 iunie 1994 pentru aprobarea Regulamentului privind recepţia construcţiilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 193 din 28 iulie 1994, actualizată la zi, recepţia lucrărilor/serviciilor se face în baza procesului-verbal de recepţie, nu prin proces-verbal de predare-primire documentaţie aşa cum a motivat instanţa de apel, evidenţiindu-se în acest context prevederile art. 11 din acest regulament.

De asemenea, potrivit Ordinului nr. 2634/2015 din 5 noiembrie 2015, publicat în Monitorul Oficial nr. 910 din 9 decembrie 2015, respectiv Ordinului nr. 47 din 11 mai 2018, publicat în Monitorul Oficial nr. 458 din 4 iunie 2018, plata lucrărilor/serviciilor se face condiţonat de recepţionarea lor prin procesul-verbal de recepţie, nu de procesul-verbal de predare-primire, ce atestă faptul că s-a predat o documentaţie care urmează a fi verificată şi recepţionată, subliniind recurenta-pârâtă că prezenţa intimatei nu era obligatorie la efectuarea recepţiei conform prevederilor arătate.

Redând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi făcând referire la art. 425 din acelaşi cod, recurenta-pârâtă a solicitat instanţei de recurs să constate că hotărârea curţii de apel cuprinde motive contradictorii şi eronate, respectiv a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, soluţia pronunţată nu este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate, susţinând recurenta că se poate reţine existenţa unor contradicţii dar şi o motivare străină de natura pricinii.

Obligaţia impusă instanţelor ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată în cauză, într-o modalitate care să creeze transparenţă asupra raţionamentului judiciar care o fundamentează, este îndeplinită dacă în cuprinsul motivării se regăsesc transpuse textele de lege a căror aplicare şi interpretare este explicată în cuprinsul hotărârii - care lipsesc din decizia recurată -, sau dacă instanţa analizează cu rigoare instituţia juridică de drept material, - în cazul de faţă pretenţiile izvorâte din contracte -, în baza căreia se pronunţă asupra raportului juridic litigios din dosar, în speţă, în mod eronat, constatându-se că prin procesele-verbale de predare primire documentaţie recurenta-pârâtă a recunoscut îndeplinirea obligaţiilor intimatei.

Recurenta-reclamantă a transmis întâmpinare prin care a arătat că nu pot fi circumscrise motivelor de casare criticile invocate de societatea pârâtă, iar, ulterior, a depus o "cerere precizatoare".

În şedinţa publică din 25 februarie 2025, avocatul recurentei-reclamante a susţinut, în esenţă, că nu invocă excepţia nulităţii recursului formulat de recurenta-pârâtă, iar, faţă de această precizare, instanţa, din oficiu, a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. şi a acordat cuvântul atât asupra acestei excepţii, cât şi asupra recursului declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., reţinând cauza în pronunţare.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului pârâtei B. S.R.L., invocată de instanţă, din oficiu, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a o admite şi, în consecinţă, va anula recursul acesteia, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează că menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta formulează critici de nelegalitate a hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autoarea acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a indicat formal în susţinerea recursului dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menţionat.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidenţă că s-au readus în dezbatere chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel, susţinerile expuse în memoriul de recurs nu pot fi circumscrise cazurilor de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., deoarece recurenta-pârâtă în argumentarea acestor motive de casare se limitează să procedeze la prezentarea stării de fapt reţinute, neînţelegând să indice, în mod concret, în ce măsură instanţa de apel nu a respectat exigenţele motivării deciziei pronunţate, nici în ce măsură există motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii, respectiv în ce modalitate au fost încălcate normele de drept material.

Recurenta-pârâtă aduce în dezbatere chestiuni legate de faptul că instanţa de apel a avut în vedere, în mod eronat, procesul-verbal de predare-primire documente încheiat la data de 12.03.2019 (în temeiul contractului nr. x/28.01.2019), susţinând, în esenţă, că soluţia pronunţată nu este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate.

Prin criticile formulate se face trimitere la prevederile contractuale, la modalitatea de efectuare a recepţiei, la faptul că recepţia trebuia să se realizeze în baza unui proces-verbal de recepţie şi nu în baza unui proces-verbal de predare-primire documentaţie, precum şi la împrejurarea că, în baza art. 12 din contract, au fost încheiate Procesele-verbale de recepţie cantitativă şi calitativă nr. x din 28.06.2019, nr. 2 din 28.06.2019 şi nr. 3 din 28.06.2019, care au respins recepţia.

Or, toate aceste susţineri sunt chestiuni de netemeinicie care nu pot forma obiect de analiză în prezenta cale extraordinară de atac, faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În speţă, se observă că recurenta-pârâtă expune aspecte care rezultă din înscrisurile cauzei, precum şi modul de derulare a relaţiilor dintre părţi, aşa cum le-a perceput aceasta, iar susţinerile formulate trimit la o analiză greşită a probatoriului.

Argumentele prezentate în memoriul de recurs nu pot fi circumscrise niciunuia din cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., deoarece recurenta-pârâtă în susţinerea motivelor de casare invocate tinde să solicite instanţei de control judiciar să stabilească o nouă situaţie de fapt, aşa cum o apreciază şi o interpretează aceasta, respectiv să analizeze din nou probatoriile, ceea ce constituie un aspect de netemeinicie.

În acest context, trebuie amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, ca şi asupra concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, acest tip de analiză fiind apanajul instanţelor devolutive.

Faptul că se aduc în discuţie anumite acte normative (ex: Hotărârea nr. 273 din 14 iunie 1994 pentru aprobarea Regulamentului privind recepţia construcţiilor, Ordinul nr. 2634/2015 din 5 noiembrie 2015 şi Ordinul nr. 47 din 11 mai 2018), care prevăd, în opinia recurentei-pârâte, că recepţia lucrărilor/serviciilor se face în baza procesului-verbal de recepţie, nu prin proces-verbal de predare-primire documentaţie, fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Se constată, de altfel, că se reiau apărări şi susţineri care au fost învederate instanţei de apel; or, prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de lege, care impun invocarea unor critici ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta-pârâtă tinzând să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Înalta Curte subliniază că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici referitoare la temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului şi la stabilirea situaţiei de fapt.

Ignorând aceste cerinţe, recurenta-pârâtă tinde, în realitate, la o restabilire a situaţiei de fapt, repunând în discuţie probele şi solicitând instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Aşa fiind, constatând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul pârâtei B. S.R.L.

În ceea ce priveşte recursul reclamantei A. S.R.L., Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, va respinge, ca nefondat, recursul acesteia, reţinând următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a indicat în mod expres motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În ceea ce priveşte criticile reclamantei expuse în prima parte a memoriului de recurs, prin care s-a susţinut, în sinteză, că, atât instanţa fondului, cât şi instanţa de apel, au interpretat greşit normele incidente în prezenta speţă şi actele dosarului, cu privire la două dintre facturi, respectiv: factura seria x/09.09.2019, emisă în baza contractului nr. x/28.02.2019, în cuantum de 172.788 RON şi factura seria x nr. x/07.05.2019, emisă în baza contractului nr. x/18.01.2019, Înalta Curte constată că argumentele recurentei cuprind semnificative referiri critice la situaţia de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare şi la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate, fiind, astfel, aduse în dezbatere aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la modul în care instanţa a răspuns susţinerilor sale, care nu coincide cu argumentele pe care le-a formulat, respectiv nemulţumirea referitoare la soluţia pronunţată, la faptul că partea adversă a fost obligată la plata unei sume mai mici decât totalul general al facturii, raportat la tot materialul probator privind contractul respectiv, din care reiese, în opinia reclamantei, că aceasta şi-a îndeplinit toate obligaţiile contractuale, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

De altfel, în privinţa criticilor expuse în prima parte a recursului dedus judecăţii ne aflăm în faţa unei duplicări a susţinerilor din etapa procesuală anterioară, astfel că simpla reiterare a criticilor din cererea de apel, fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză. Aceleaşi motive care vizează netemeinicia au fost deduse Curţii de Apel Bucureşti spre judecată şi sunt acum readuse în discuţie în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu ignorarea instituţiei recursului, trecând peste evidenţa procedurală că instanţa de casaţie nu poate fi, în mod legal, învestită cu soluţionarea unor astfel de aspecte, întrucât nu ne aflăm înaintea celei de-a treia instanţe a fondului.

Susţinerile recurentei din prima parte a recursului, subsumate de aceasta pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., nu se pot constitui în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de actuala reglementare, din moment ce în justificarea acestora recurenta se raportează la modul de interpretare a probatoriului şi la reţinerea unei situaţii de fapt care nu se coroborează cu probele, readucând, de altfel, în dezbatere aceleaşi argumente formulate în etapa procesuală anterioară.

Cu toate acestea, instanţa supremă nu poate să nu evidenţieze că, în speţă, critica privind nemotivarea sumei de 295 RON, la care a făcut referire recurenta-reclamantă, nu corespunde realităţii, din considerentele deciziei atacate reieşind că au fost explicate motivele pentru care această critică formulată şi în apel (reiterată în recurs), nu poate fi primită.

Observând conţinutul memoriului de recurs, Înalta Curte constată că, deşi a fost invocat doar motivul de casare prevăzut la pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., există anumite critici de nelegalitate care pot fi analizate de instanţa de recurs, prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform căruia "casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", însă acestea sunt nefondate.

În acest sens, este vorba de criticile recurentei-reclamante prin care se susţine că cererea de acordare a penalităţilor de întârziere nu poate fi calificată ca o cerere modificatoare pentru a fi aplicabile prevederile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., cum, în mod greşit, a interpretat instanţa de apel, în speţă, fiind incidente prevederile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât soluţia de admitere a apelului pârâtei, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, este rezultatul interpretării şi aplicării corecte a dispoziţiilor legale de drept procesual.

Este adevărat că, în conformitate cu principiul disponibilităţii, părţile pot determina conţinutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi al participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge. În aplicarea acestui principiu, instanţa este obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmăreşte să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată, precum: părţile, temeiul juridic sau obiectul acesteia, cum este cazul în speţă.

Art. 204 alin. (2) C. proc. civ. reglementează o altă formă a cererii adiţionale, numită cerere precizatoare, cu un regim juridic diferit de cel trasat de dispoziţiile alin. (1) şi alin. (3) ale art. 204 din aceeaşi normă dispozitivă.

Astfel, potrivit dispoziţiei menţionate, nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă când se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii, când reclamantul măreşte sau micşorează cuantumul obiectului cererii, când se solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului şi când se înlocuieşte o cerere în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers, atunci când cererea în constatare este admisibilă.

Însă, din dispoziţiile art. 204 alin. (1) teza I C. proc. civ. se observă că a fost stipulat un termen fix, până la care ar putea fi făcută modificarea sau completarea cererii de chemare în judecată şi să se propună noi dovezi, respectiv primul termen la care reclamantul este legal citat, acesta din urmă neputând să solicite un nou termen pentru modificarea sau completarea acţiunii sale, cu excepţia situaţiei reglementate de dispoziţiile art. 204 alin. (3) din C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 204 alin. (3) C. proc. civ. prevăd posibilitatea ca, prin acordul expres al tuturor părţilor cauzei, formularea cererii modificatoare sau întregitoare să aibă loc şi cu depăşirea primului termen de judecată la care reclamantul este legal citat, situaţie în care nu va interveni sancţiunea decăderii, iar instanţa va fi învestită cu cererea reclamantului astfel cum a fost modificată sau completată; or, în speţă nu sunt incidente aceste dispoziţii, pârâta invocând expres, la acelaşi termen la care s-a solicitat modificarea cererii, respectiv în cadrul dezbaterilor de la ultimul termen de judecată, decăderea-dispoziţiile art. 204 C. proc. civ., fără însă ca instanţa de fond să se pronunţe asupra acestei chestiuni, aşa cum a arătat instanţa de apel.

Înalta Curte apreciază că o astfel de cerere este una prin care se solicită modificarea cererii de chemare în judecată şi ea trebuie formulată cu respectarea condiţiilor art. 204 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ.

Instanţa de prim control judiciar, în mod legal, a reţinut că cererea de plată a penalităţilor de întârziere este una distinctă de cea având ca obiect plata preţului contractelor, obligaţia de plată a preţului fiind diferită de obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere, izvorul acestora regăsindu-se în clauze distincte ale contractelor încheiate între părţi şi, prin urmare, pentru a solicita aceste penalităţi, reclamanta trebuia să respecte dispoziţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., care îi permiteau să facă acest lucru numai până la primul termen de judecată la care a fost legal citată, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Pentru aceste considerente, instanţa de apel, în mod corect, a admis apelul pârâtei şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul respingerii cererii de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere ca fiind tardiv formulată.

Aşa fiind, critica recurentei-reclamante în privinţa penalităţilor de întârziere, încadrată de instanţă în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată şi urmează a fi respinsă.

Criticile recurentei-reclamante, prin care se susţine că, în speţă, cuantumul onorariului de avocat al intimatei-pârâte este disproporţionat raportat la complexitatea redusă a litigiului şi la faptul că apelul a fost soluţionat la un singur termen de judecată, impunându-se diminuarea acestuia faţă de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., vizează temeinicia deciziei atacate. Aceasta deoarece stabilirea caracterului disproporţionat al cheltuielilor de judecată acordate presupune evaluarea anumitor criterii care intră în marja de apreciere a instanţelor devolutive.

De altfel, prin decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii nr. 3 din 20 ianuarie 2020, s-a statuat că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, criticile dezvoltate de recurenta-reclamantă cu privire la cheltuielile de judecată nu pot forma obiect de analiză în recurs.

Aşa fiind, recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 723A/2024 din 25.04.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.

Faţă de soluţia pronunţată în cauză, cheltuielile de judecată solicitate de recurenta-pârâtă nu se impun a fi acordate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 723A/2024 din 25.04.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 723A/2024 din 25.04.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2025.