Admissibility of constitutional challenges and CJEU referrals in annulment proceedings; irrelevance of domestic law provisions to the extraordinary remedy.

Şedinţa publică din data de 12 februarie 2025

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 1668 din 09.11.2023 pronunţată de Curtea de apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de A., a fost respins apelul declarat de către aceasta împotriva sentinţei civile nr. 1835/11.07.2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, A. a formulat contestaţie în anulare, întemeiată pe prevederile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Prin precizările depuse la dosarul cauzei, contestatoarea a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţiile de neconstituţionalitate a prevederilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, ale dispoziţiilor art. 5 şi art. 20 din Legea nr. 514/2003, ale prevederilor art. 83 alin. (1) teza finală C. proc. civ. şi a art. 329 alin. (3) teza finală C. proc. civ. de la 1865.

De asemenea a formulat şi o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei "este obligatorie " din cuprinsul dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., excepţia de neconstitutionalitate fiind invocată prin raportare la principiul constituţional din art. 9, art. 73 alin. (1) şi alin. (3) litera (p) din Constituţie, art. 41 alin. (1) (c) din Constituţie.

Prin decizia civilă civilă nr. 1063 din 08 iulie 2024 pronunţată de Curtea de apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, au fost respinse, ca nefondate, excepţiile lipsei dovezii calităţii de reprezentant, autorităţii de lucru judecat şi nulităţii contestaţiei. Au fost respinse, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curţii Constituţionale a României şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. A fost respinsă cererea de suspendare parţială a dosarului, ca rămasă fără obiect. A fost respinsă contestaţia în anulare formulată de către A. împotriva deciziei nr. 1668 din 9.11.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii, în ceea ce priveşte soluţia privind respingerea cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale a României, A. a declarat recurs.

Recurenta a susţinut, în esenţă, că soluţia de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale a României, a fost dată cu aplicarea greşită a legii. În continuare, recurenta a reluat susţinerile privind cererile de sesizare a Curţii Constituţionale a României şi a solicitat admiterea acestora.

Totodată, recurenta a formulat critici pe fondul litigiului. În acest sens a invocat excepţia nulităţii de drept a deciziei pronunţată în recurs în interesul legii nr. 22/2006, arătând că art. 46 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, interpretat prin respectiva decizie, a fost abrogat prin art. 129 pct. 22 din Legea nr. 265/2022. De asemenea, recurenta a solicitat nulitatea de drept a deciziei pronunţată în recurs în interesul legii nr. 7/22.04.2024, arătând că invocă excepţia nulităţii în conformitate cu art. 101 alin. (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, faţă de încălcarea interdicţiilor prevăzute de art. 101 alin. (1) lit. (d) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, prin raportare la Programul operational sectorial dezvoltarea resurselor umane - POSDRU 2007-2013 de formare profesională pe piaţa muncii din România.

Recurenta şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La data de 12 februarie 2025, recurenta a formulat cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Recurenta a arătat că cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este în sensul că li se recunoaşte, inclusiv acelor persoane fizice care exercită profesia de consilier juridic din grupa de bază avocaţi 2611, fie cu titlu independent, fie cu titlu salarial, dreptul fundamental prevăzut de art. 15 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, alegerea profesiei reglementate, dreptul la muncă, dar şi modalitatea de exercitare a profesiei.

Întrebările cu titlu preliminar sunt următoarele:

1. Orice profesie reglementată şi notificată de statele membre ale Uniunii Europene în conformitate cu art. 59 alin. (1) din Directiva 2005/36/CEE se exercită prin intermediul contractelor de prestări servicii, cu reglementare la art. 2 pct. 6 din Directiva 2011/86/UE care include atât exercitarea profesiei cu titlul independent, cât şi pe cea cu titlu salarial, iar titlul de calificare al persoanelor fizice care exercită profesii reglementate este eliberat de către asociaţiile profesionale care au atribuţiile din art. 3 alin. (2) din Directiva 2005/36/CE astfel cum a fost acesta modificat prin art. 1 pct. 3 lit. b) din Directiva 2013/55/UE?

2. Definiţia contractelor de prestări servicii se aplică şi contractelor de prestări servicii juridice încheiate de către profesiile din grupa de bază avocaţi şi această definiţie conţine în mod implicit atât modalitatea de prestare a serviciului cu titlu salarial, cât şi modalitatea de prestare a serviciului cu titlu independent sub forma de societate cu sau fără personalitate juridică?

3. Beneficiarul contractului de prestări servicii juridice este întotdeauna o persoană fizică, indiferent dacă serviciul juridic este prestat direct în numele persoanei fizice sau direct în numele unei societăţi care are indicat ca şi formă de publicitate titularul şi/sau reprezentantul legal persoana fizică?

Intimatul nu a formulat întâmpinare.

Examinând cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că se impune a fi respinsă, pentru considerentele ce succed:

Potrivit dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii. În cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, instanţa este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare, prevăzută de dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene poate fi declanşată numai în situaţia în care, în cursul unui litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării dreptului Uniunii sau a validităţii actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii, instanţa naţională fiind cea care stabileşte relevanţa dreptului comunitar pentru soluţionarea litigiului aflat pe rol şi dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

În ceea ce priveşte întrebarea care se poate adresa de către instanţa naţională, aceasta vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar care sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.

Prin întrebările formulate în susţinerea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se constată că recurenta nu a invocat o problemă de interpretare în legătură cu aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene sau să conteste validitatea normelor comunitare care să aibă legătură cu soluţionarea prezentului recurs, ci a criticat aspecte legate de dreptul naţional şi elemente particulare ce ţin de fondul cauzei deduse judecăţi, respective cele referitoare la reglementarea profesiilor şi a contractelor de prestări servicii juridice.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu se impune sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursul din perspectiva criticilor formulate îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:

Instanţa supremă reţine că excepţiile de neconstituţionalitate invocate de către recurentă în cadrul dosarului nr. x/2023, în faţa curţii de apel, vizează prevederile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, art. 5 şi art. 20 din Legea nr. 514/2003, art. 83 alin. (1) teza finală C. proc. civ., art. 329 alin. (3) teza finală C. proc. civ. de la 1865 şi art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Prin criticile de recurs formulate, recurenta a criticat în esenţă faptul că, în mod nelegal curtea de apel a respins cererile de sesizare a Curţii Constituţionale, reiterând argumentele expuse în cadrul cererilor prin care a invocat excepţiile de neconstituţionalitate.

Înalta Curte constată că prin decizia recurată au fost analizate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi că în mod corect s-a reţinut că prevederile legale a căror neconstituţionalitate s-a invocat nu au legătură cu soluţionarea cauzei în cadrul căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate.

Înalta Curte reţine că pentru a fi admisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, din perspectiva dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, aceasta este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ, respectiv excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă; excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; excepţia să aibă ca obiect o prevedere legală care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia; excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.

Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Înalta Curte reţine că, prin cererea înregistrată sub nr. x/2023, A. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei nr. 1668 din 09.11.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în baza art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

În acest context, se impune a se preciza că fiind o cale extraordinară de atac, dispoziţiile legale care reglementează contestaţia în anulare sunt de strictă interpretare.

Întrucât în acest cadru nu se repun în discuţie şi nu se cercetează chestiuni ce ţin de fondul cauzei, Înalta Curte observă că toate excepţiile de neconstituţionalitate invocate vizează prevederi legale care au legătură cu modul de soluţionare a fondului litigiului, şi nu cu modalitatea de soluţionare a contestaţiei în anulare, astfel cum în mod corect a stabilit curtea de apel.

Examenul legăturii cu cauza nu se face doar formal, ci în mod concret, prin raportare la interesul specific al celui ce invocă excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală o are în speţă.

În concluzie, Înalta Curte constată că în decizia recurată au fost analizate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată şi în mod corect a fost respinsă cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei cu privire la fondul litigiului, respectiv cele prin care a invocat excepţia nulităţii de drept a deciziei pronunţată în recurs în interesul legii nr. 22/2006 şi nulitatea de drept a deciziei pronunţată în recurs în interesul legii nr. 7/22.04.2024, instanţa supremă constată că acestea vizează în realitate decizia pronunţată asupra contestaţiei în anulare în dosarul nr. x/2023 şi nu face obiectul prezentului recurs declarat împotriva soluţiei prin care au fost respinse cererile de sesizare a Curţii Constituţionale.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. împotriva deciziei nr. 1063 din 8 iulie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Respinge recursul declarat de recurenta A. împotriva deciziei nr. 1063 din 8 iulie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 februarie 2025.