Recurs inadmisibil pentru litigiu derivat din contract administrativ de prestări servicii; respins ca nefiind supus recursului

Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2024

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la 04.02.2022, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtul Municipiul Timişoara, prin Primar, solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata către reclamantă a sumelor de 55.533,29 RON, compusă din 51.589,87 RON, reprezentând debit restant, din 2.235,64 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare, calculată începând cu data de 19.08.2021 şi până la 31.01.2022, precum şi în continuare până la plata integrală a debitului, din 218,42 RON, reprezentând suma reţinută cu titlul de garanţie peste cuantumul prevăzut în contractul de prestări servicii nr. x/24.08.2017 şi din 1.489,36 RON, reprezentând procentul de 70% din cuantumul garanţiei de bună execuţie; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 22086/02.11.2022, Judecătoria Timişoara, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

Prin sentinţa civilă nr. 889/PI/26.10.2023, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 51.521,97 RON, cu titlu de debit restant, precum şi dobânda legală penalizatoare calculată de la 19.08.2021 până la achitarea integrală a debitului restant, să restituie reclamantei sumele de 209,58 RON, reprezentând diferenţa reţinută peste cuantumul prevăzut cu titlu de garanţie în contractul de prestări servicii nr. x/24.08.2017, şi de 1.494,88 RON, reprezentând 70% din garanţia de bună prestare; a respins în rest cererea ca neîntemeiată şi a obligat pârâtul la plata sumei de 6.379,31 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile, pârâtul a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 158/A/02.04.2024, Curtea de Apel Timişoara, secţia de Insolvenţă, Societăţi, Concurenţă Neloială şi Litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a respins apelul şi a obligat apelantul la pata către intimată a sumei de 4.165 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, pârâtul a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În motivarea recursului, a susţinut că probatoriul administrat demonstrează fără echivoc faptul că reclamanta nu a prestat serviciile pentru care a emis facturile aflate în dispută, iar procesul-verbal de recepţie invocat de instanţa de apel în motivare este semnat de dirigintele de şantier în nume propriu, şi nu în calitate de reprezentant al reclamantei, neexistând un angajament bugetar în acest sens.

În continuare, recurentul a reiterat că între părţi a fost încheiat un contract de prestări servicii, conform Legii nr. 98/2016, cu nr. 127/24.08.2017, urmat de contractul de execuţie lucrări nr. x/18.08.2017, pentru care toate obligaţiile de plată au fost achitate integral; totodată, a menţionat că, din motive tehnice, a încheiat o altă convenţie cu societatea B. S.R.L., respectiv contractul nr. x/13.02.2020.

Recurentul a susţinut că, spre deosebire de concluziile curţi de apel, reclamanta nu a prestat efectiv servicii de dirigenţie pentru lucrările ce au făcut obiectul acestui din urmă contract. Acest fapt rezultă din declaraţia martorului audiat în cauză care a declarat că a prestat serviciile de dirigenţie pentru lucrările suplimentare în nume propriu, fără a acţiona în numele reclamantei şi fără a fi remunerat de aceasta, iar dovada că reclamanta nu este cea care a prestat serviciile de dirigenţie aferente contractului nr. x/13.02.2020 este faptul că aceasta nu a cunoscut conţinutul contractului până în faza judecăţii pe fond, când a solicitat documentaţia.

Recurentul a mai invocat omisiunea instanţei de apel de a analiza contractul dintre reclamantă şi dirigintele de şantier C., care viza exclusiv lucrările aferente contractului nr. x/18.08.2017, fără a include lucrările suplimentare reglementate de contractul nr. x/13.02.2020; această omisiune constituie o lipsă a motivării privind raporturile juridice dintre părţi şi situaţia de fapt corect stabilită, cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În continuare, a redat pe larg aspecte legate de returnarea facturilor emise de reclamantă în lipsa unui contract justificativ pentru plăţile pretinse şi ignorarea de către curtea de apel a clauzei contractuale de la art. 18.1 alin. (1) referitoare la existenţa proceselor-verbale de recepţie, care lipsesc pentru contractul nr. x/13.02.2020; de altfel, interpretarea instanţei de apel încalcă dispoziţiile Legii nr. 273/2006, deoarece nicio cheltuială bugetară nu poate fi angajată fără o bază legală, iar Municipiul Timişoara a utilizat creditele bugetare strict în limita prevederilor aprobate pentru contractul nr. x/24.08.2017 şi consideră că reclamanta încearcă să denatureze evenimentele şi să obţină sume nejustificate.

Referitor la garanţia de bună execuţie, recurentul a afirmat că instanţa de apel a adoptat o poziţie oscilantă cu privire la restituirea garanţiei, admiţând indirect legalitatea cuantumului, dar fără o analiză clară şi motivată.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La 13.08.2024, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 494 şi 482 C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursului invocată din oficiu, Înalta Curte reţine următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac şi el presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege şi, astfel, nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunţat este consacrat la nivel constituţional în art. 129 din Constituţia României, iar în C. proc. civ., în art. 457, care prevede că "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei".

În cauză, calea de atac exercitată este neprevăzută de lege, astfel cum se va arăta în continuare.

Reclamanta a învestit, la 04.02.2022, instanţele cu un litigiu generat de executarea unui contract administrativ, respectiv contractul de prestări servicii nr. x/24.08.2017, încheiat în temeiul Legii nr. 98/2016, urmat de contractul de execuţie lucrări nr. x/18.08.2017 şi contractul nr. x/13.02.2020.

În forma în vigoare la data sesizării instanţei sesizate, 04.02.2022, art. 53 alin. (11) din Legea nr. 101/2016 dispunea că "Procesele şi cererile care decurg din executarea contractelor administrative se soluţionează în primă instanţă, de urgenţă şi cu precădere, de către secţia civilă a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante sau în circumscripţia în care îşi are sediul social/domiciliul reclamantul". De asemenea, dispoziţiile art. 55 alin. (31) din Legea nr. 101/2016 au recunoscut calea de atac a apelului, ca unic remediu posibil a fi exercitat împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă în procesele şi cererile care decurg din executarea contractelor administrative.

Raportând aceste repere la dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., instanţa supremă constată că decizia civilă nr. 158/A/02.04.2024 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de Insolvenţă, Societăţi, Concurenţă Neloială şi Litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi este definitivă, fiind o hotărâre dată în apel, fără drept de recurs.

Cum potrivit art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel pentru care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului, Înalta Curte constată că recurentul a exercitat o cale de atac neprevăzută de lege, motiv pentru care, dând eficienţă textelor de lege enunţate mai sus, urmează ca, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâtul Municipiul Timişoara, prin Primar împotriva deciziei civile nr. 158/A/02.04.2024, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de Insolvenţă, Societăţi, Concurenţă Neloială şi Litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L.

Respinge cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2024.