Compensation for unjustified revocation of corporate manager: objective just cause requirement and proof of actual damage

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin acţiunea înregistrată sub nr. x/2023 la data de 31.01.2023 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.A. obligarea acesteia la plata sumei de 33.170 RON brut, actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda legală penalizatoare de la data scadenţei, 12.03.2021 - până la data plăţii efective, suma reprezentând despăgubire pentru revocarea fără just motiv din funcţia de membru în consiliul de administratie al societăţii, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept au fost invocate disp. art. 72 din, art. 111 alin. (2), art. 1371 din Legea nr. 31/1990, art. 216 alin. (2) C. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 706/20.06.2023 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2023, a fost respinsă ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei soluţii a declarat apel reclamanta A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate, iar pe fondul cauzei, admiterea acţiunii, în sensul obligării pârâtei B. S.A. la plata sumei de 33.170 RON brut, actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda legală penalizatoare de la data scadenţei - 12.03.2021 - până la data plăţii efective.

Prin decizia civilă nr. 49 din 21.02.2024, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi a fost admis apelul formulat de apelanta reclamantă A., în contradictoriu cu intimat pârât B. S.A. şi a fost schimbată în tot, sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârât B. S.A..

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 33170 RON brut, actualizată cu indicele de inflaţie, reprezentând despăgubiri, precum şi dobânda legală penalizatoare calculată în temeiul art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 asupra debitului principal, de la data scadenţei, 12.03.2021 şi până la data plăţii efective a debitului.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1600 de RON, cheltuieli de judecată efectuate în fond, reprezentând taxă judiciară de timbru şi suma de 1019 RON, cheltuieli de judecată efectuate în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la data de 29.04.2024 a declarat recurs pârâta B. S.A., solicitând, în principal casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, casarea hotărârii recurate, cu consecinţa respingerii apelului declarat de intimata apelantă.

Recurenta a redat situaţia de fapt şi a prezentat etapele procesuale anterioare, întemeind în drept cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta pârâtă a susţinut că instanţa s-a pronunţat asupra unui element subiectiv, respectiv "încrederea acţionarilor", reţinând că administratorii nu aveau motive să piardă această încredere, deoarece nu au fost administrate probe în acest sens.

A susţinut recurenta că aprecierea instanţei este nelegală, având în vedere că încrederea acţionarilor excedează cadrului procesual al oricărui proces civil, instanţele neavând competenţa de a-şi întemeia hotărârile prin aprecieri asupra unor elemente de oportunitate, ci doar asupra unor elemente de legalitate. Prin extinderea competenţei instanţei de a se pronunţa asupra unui element care nu poate face obiectul unui proces şi care nu a fost pus în dezbaterea părţilor, a apreciat recurenta că instanţa a încălcat principiul dreptului la un proces echitabil al acesteia şi principiul securităţii juridice.

În acest sens, recurenta a invocat jurisprudenţa Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv decizia nr. 2169/2020 pronunţată de secţia a II-a civilă, dispoziţiile art. 6 C. proc. civ., art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României, respectiv Decizia nr. 17/21.01.2015.

Raportat la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta pârâtă a invocat faptul că instanţa nu a motivat legalitatea acordării despăgubirilor, iar considerentele reţinute referitoare la cuantumul acestora sunt contradictorii.

A susţinut recurenta pârâtă că a fost obligată la plata prejudiciului în cuantumul indicat de reclamantă în baza unui singur considerent, respectiv faptul că prejudiciul este reprezentat de valoarea indemnizaţiei de care reclamanta a fost lipsită în intervalul de timp până la finalizarea mandatului, fără a exista un probatoriu şi o motivare suficientă a instanţei de apel.

Recurenta a prezentat cerinţele de motivare a hotărârilor judecătoreşti stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, arătând, totodată că nemotivarea hotărârii, cu nerespectarea cerinţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., determină anularea hotărârii, cu consecinţa trimiterii spre rejudecare a cauzei.

De asemenea, recurenta a invocat faptul că instanţa a dat dovadă de lipsă de imparţialitate şi există contrarietate între noţiunea de indemnizaţie şi termenii folosiţi în dispozitivul hotărârii, respectiv "despăgubiri" acordate reclamantei, instanţa obligând pârâta să plătească suma într-un cuantum brut.

A arătat, astfel, că pârâta nu a fost lipsită de cuantumul brut al indemnizaţiei, deoarece cuantumul brut este compus şi din impozit, contribuţia de asigurări sociale şi contribuţia de asigurări sociale de sănătate, iar aceste sume nu reprezintă indemnizaţia de care reclamanta a fost lipsită, deoarece aceste sume nu ar fi ajuns în patrimoniul intimatei reclamante.

A invocat, în acest sens, jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizia nr. 642/2022 pronunţată de secţia a II-a civilă.

De asemenea, a mai precizat recurenta faptul că instanţa de apel nu a motivat înlăturarea apărărilor acesteia, prin care a arătat că prejudiciul nu există, iar în subsidiar a solicitat reducerea cuantumului acestuia.

Prin ultimul motiv de recurs indicat de recurenta pârâtă, raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a invocat greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1371, art. 142 alin. (2), lit. e) şi art. 1441 din Legea nr. 31/1990.

Astfel, recurenta a invocat interpretarea greşită a noţiunii de justă cauză, indicând decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă nr. 2169/2020 şi redând paragrafe ale acesteia.

A arătat că noţiunea de justă cauză nu echivalează cu noţiunea de existenţă a culpei administratorului ci vizează doar îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii societăţii, respectiv existenţa unui motiv temeinic al revocării, motiv care nu se limitează la culpa administratorului.

În continuare recurenta a redat dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 31/1990, arătând că, similar dispoziţiilor C. civ., instituţia revocării administratorului este o instituţie distinctă de cea a răspunderii acestuia, unde existenţa culpei administratorului reprezintă o condiţie necesară angajării răspunderii.

Prin urmare, justa cauză vizează exclusiv răspunderea societăţii în cadrul acţiunii în dezdăunare promovate de administratorul revocat, iar nu existenţa culpei acestuia.

A apreciat recurenta că în mod eronat instanţa de apel a considerat că există o legătură indisolubilă între revocarea administratorului cu justă cauză, conform art. 1371 din Legea nr. 31/1990 şi art. 1441 din acelaşi act normativ, care instituie răspunderea administratorului.

De asemenea, a arătat recurenta că instanţa de apel a reţinut că nerespectarea art. 142 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 31/1990 sunt apărări care au fost invocate prin întâmpinarea formulată în faţa instanţei de fond, nefiind cuprinse în adresa prin care acţionarul majoritar a solicitat explicaţii punctuale asupra unor aspecte ale administrării societăţii, fără a face referiri la bugetul de venituri şi cheltuieli în mod expres, cu toate că justa cauză vizează exclusiv răspunderea societăţii în cadrul acţiunii în dezdăunare promovate de administrator, în condiţiile art. 1371 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile, coroborat cu art. 2032 C. civ., iar nu motivul însuşi de revocare din funcţie.

Prin urmare, deşi legea nu condiţionează menţionarea motivelor de revocare ale administratorului în hotărârea prin care s-a dispus revocarea sa pentru a fi îndeplinită condiţia justei cauze, iar jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este constantă în acest sens, instanţa de apel a aplicat legea în mod eronat, prin adăugarea unor condiţii la conţinutul normativ al art. 1371 din Legea 31/1990, respectiv inserarea motivelor revocării în hotărârea adoptată de adunarea generală a acţionarilor.

În al doilea rând, a arătat recurenta, instanţa de apel a concluzionat că revocarea apelantei a avut loc fără justă cauză, fiind dispusă în lipsa unor motive temeinice şi pentru împrejurări care nu pot fi imputate administratorilor, fiind astfel, în mod evident, adăugată o condiţie noţiunii de justă cauză, respectiv existenţa unor împrejurări imputabile administratorilor, aplicând în mod greştit dispoziţiile legale.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată la data de 19.06.2024 reclamanta A. a solicitat respingerea recursului, invocând, pe cale de excepţie, lipsa mandatului S.C.A. C. pentru reprezentare în cadrul prezentului recurs şi lipsa de temeinicie a cererii de recurs.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 15.05.2024 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fişa Ecris.

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 09.07.2024, s-a fixat termen de judecată la data de 19.11.2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul din 5.11.2024, după dezbateri contradictorii, instanţa a luat act că intimata reclamantă nu mai susţine excepţia lipsei mandatului S.C.A. C. pentru reprezentare în cadrul prezentului recurs şi a rămas în pronunţare asupra recursului declarat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport cu criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil se impune observaţia că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară şi are ca obiect decizia prin care s-a soluţionat calea de atac a apelului împotriva sentinţei instanţei de fond şi că recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară şi devolutivă, este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel enumerate de art. 488 C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 489 C. proc. civ.. În consecinţă, Curtea va reţine spre examinare numai acele critici ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., şi care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea regulilor de procedură referitoare la principiul dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din C. proc. civ.. Din dezvoltarea motivului de recurs însă, rezultă că în realitate recurenta este nemulţumită de modalitatea de interpretare de către instanţa de apel a probatoriului administrat în cauză, critică ce nu poate face obiect de analiză în recurs, câtă vreme pune în discuţie netemeinicia şi nu nelegalitatea hotărârii atacate.

Astfel, instanţa de apel a apreciat că cele invocate de recurentă prin explicaţiile solicitate, inclusiv reclamantei intimate, nu relevă aspecte de natură să dovedească "managementul defectuos" sau o activitate ineficientă a administratorilor, care să justifice "pierderea încrederii acţionarilor" şi revocarea. Chiar dacă recurenta este în mod cert nemulţumită de concluzia la care a ajuns instanţa în urma analizei probatoriului, aceasta este o chestiune ce ţine de netemeinicia hotărârii atacate şi nu este de natură să atragă incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 din C. proc. civ.

În ce priveşte criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că într-adevăr, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia privind obligarea recurentei pârâte la plata sumei de "33170 RON brut" către reclamantă.

Astfel, dispoziţiile art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 consacră dreptul administratorului la plata unor daune interese în cazul revocării fără justă cauză. Fiind vorba despre o răspundere contractuală, este necesară îndeplinirea cumulativă a tuturor condiţiilor legale pentru angajarea acestei răspunderi, inclusiv condiţiile existenţei prejudiciului suferit prin revocarea mandatului precum şi legăturii de cauzalitate între acest prejudiciu şi fapta constând în revocarea fără justă cauză.

Instanţa de apel s-a limitat însă la a arăta că prejudiciul produs reclamantei apelante "constă în valoarea indemnizaţiei de care reclamanta a fost lipsită în intervalul până la finalul mandatului", în condiţiile în care revocarea fără justă cauză a mandatului nu conduce, de plano, la acordarea de despăgubiri, pentru aceasta fiind necesar să se dovedească, în primul rând, existenţa unui prejudiciu.

În acest context, se cuvine a fi subliniat că, în situaţia în care s-ar constata că revocarea a fost făcută fără justă cauză, nu este suficientă speranţa legitimă a reclamantei de a obţine remuneraţia pe întreaga perioadă a mandatului, fiind necesar ca aceasta să arate în ce constă, în concret, prejudiciul şi să facă dovada că a suferit acel prejudiciu sau că există certitudinea că acesta se va produce, în acord cu prevederile art. 1350 alin. (2) din C. civ.. Şi aceasta deoarece, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, mandatul administratorului unei societăţi este revocabil nu numai prin natură, ci prin însăşi esenţa sa, astfel că nu există nicio certitudine că mandatul ar fi fost exercitat până la expirarea duratei sale în lipsa revocării ce face obiectul prezentei cauze.

Totodată, art. 1537 din C. civ. prevede că dovada neexecutării obligaţiei nu îl scuteşte pe creditor de proba prejudiciului, cu excepţia cazului în care prin lege sau prin convenţia părţilor se prevede altfel. În consecinţă, în lipsa unei clauze penale prin care părţile să cuantifice anticipat prejudiciul suferit de intimata reclamantă ca urmare a revocării din funcţie fără just temei, aceasta este obligată să facă dovada existenţei şi întinderii prejudiciului ce i-a fost cauzat prin revocarea mandatului.

În condiţiile în care în hotărârea recurată nu se regăseşte niciun considerent prin care să fi fost analizate aspectele legate de existenţa, certitudinea şi întinderea prejudiciului pretins de reclamanta intimată, precum şi legătura de cauzalitate dintre revocarea fără justă cauză şi pretinsul prejudiciu, în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Din perspectiva punctului 8 al art. 488 din C. proc. civ. recurenta invocă greşita interpretare a dispoziţiilor art. 1371, art. 142 alin. (2) lit. e) şi pe cele ale art. 1441 din Legea nr. 31/1990. Instanţa de recurs constată că şi această critică este fondată.

În materia contractului de mandat regula de drept comun stipulată în art. 2031 din C. civ. stabileşte revocabilitatea ad nutum a mandatului, în sensul în care mandantul nu este ţinut să-şi justifice decizia, iar art. 2032 alin. (1) teza a II-a prevede efectele revocării nejustificate ori intempestive, situaţie în care mandantul este obligat să repare prejudiciile suferite de mandatar.

Regula privind revocabilitatea ad nutum se regăseşte şi în dispoziţiile art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990. Aşadar, revocarea mandatului atrage încetarea contractului, însă dacă se dovedeşte că aceasta nu a fost întemeiată pe o justă cauză, mandantul poate fi obligat la daune-interese faţă de cealaltă parte contractantă, în măsura în care, în condiţiile dreptului comun, se face dovada că mandatarul a suferit un prejudiciu.

Fiind permisă de lege, revocarea mandatului presupune că autorul acesteia nu este ţinut să îşi justifice decizia, însă, în măsura în care aceasta este abuzivă, adică efectuată în scopul de a vătăma sau păgubi pe mandatar ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe, poate fi angajată răspunderea mandantului prin obligarea la plata de despăgubiri către mandatar. În consecinţă, justa cauză trebuie dovedită în faţa instanţei de judecată, prin administrarea oricăror mijloace de probă admise de lege, neputând fi însăşi motivul de revocare din funcţie, atâta timp cât revocarea administratorilor este posibilă oricând şi independent de vreo culpă din partea persoanelor revocate.

În consecinţă, instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze toate motivele invocate de recurentă prin întâmpinare în faţa instanţei, în condiţii de contradictorialitate, chiar dacă acestea nu se regăsesc ca atare în cuprinsul hotărârii de revocare, motiv pentru care hotărârea recurată urmează să fie casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Totodată, în rejudecare, instanţa de apel va avea în vedere faptul că retragerea încrederii acţionarilor nu poate fi considerată "justă cauză" în sensul art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, câtă vreme aceasta este o chestiune ce ţine de atitudinea subiectivă a acţionarilor, în timp ce "justa cauză" prevăzută la art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 este o chestiune obiectivă, ce poate fi probată şi ţine de activitatea celui revocat din funcţie.

Faţă de toate cele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 49/LP din 21 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi, pe care o va casa în tot, şi va trimite cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 49/LP din 21 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2024.