Default interest on statutory transport subsidies and validity of judicial anatocism under Civil Code Art. 1535 and Gov. Ord. 13/2011

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2024

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă la data de 03.05.2022, sub nr. x/2022, reclamanta SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A. a solicitat obligarea pârâtei AUTORITATEA PENTRU REFORMĂ FEROVIARĂ la plata sumei de 1.556.169,40 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare calculată pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată prestate de reclamantă beneficiarilor Legii nr. 1/2011 Legea educaţiei naţionale, actualizarea sumelor conform prevederilor art. 1522 alin. (1) şi (5) şi art. 1535 C. civ. cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 148, art. 194 C. proc. civ., art. 1489 alin. (2), art. 1522 şi art. 1535 din C. civ. (2009), art. 31 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 147/2000, art. 3 alin. (3) din Legea nr. 72/2013 şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011 cu modificările şi completările ulterioare.

Prin sentinţa civilă nr. 2919 din 05.12.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Reformă Feroviară (A.R.F.), pe care a obligat-o la plata către reclamantă a sumei de 1.556.169,40 RON cu titlu de dobândă legală şi a sumei de 19.166,69 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru, respingând, în rest, cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, ambele părţi litigante au declarat apel.

Prin apelul formulat, reclamanta "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A. a solicitat schimbarea în parte a sentinţei civile nr. 2919/05.12.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în sensul obligării intimatei-pârâte şi la plata de daune-interese conform art. 1535 din C. civ., precum şi a cheltuielilor de judecată aferente soluţionării cererii de apel.

Prin apelul formulat, pârâta A.R.F. a solicitat instanţei să modifice în parte sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la obligarea sa la plata către reclamantă a sumei de 1.556.169,40 RON cu titlu de dobândă legală.

Prin decizia civilă nr. 1901/A din 5 decembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă A.R.F. împotriva sentinţei civile nr. 2919/05.12.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2022.

Prin cererea înregistrată la 12.12.2023, apelanta-reclamantă "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A. solicitat completarea deciziei nr. 1901/05.12.2023 arătând că, deşi ambele părţi au formulat apel, pronunţarea s-a făcut doar pe apelul apelantei-pârâte.

Prin decizia civilă nr. 92/A din 23 ianuarie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis cererea de completare dispozitiv formulată de apelanta-reclamantă "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A. şi a dispus completarea dispozitivului deciziei 1901/05.12.2023, în sensul că:

A admis apelul formulat de apelanta-reclamantă, a schimbat în parte sentinţa primei instanţe în sensul că a obligat pârâta A.R.F. să plătească reclamantei şi dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 1.556.169,40 RON, de la data introducerii cererii de chemare în judecată - 29.04.2022, până la data achitării integrale a sumei. Totodată, a respins ca nefondată cererea apelantei "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 1901/A din 05.12.2023, pârâta AUTORITATEA PENTRU REFORMA FEROVIARĂ a formulat recurs, prin care a solicitat casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 1.556.169,40 RON cu titlu de dobândă legală penalizatoare.

În motivare, recurenta-pârâtă a susţinut incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens, evocând anumite considerente din decizia recurată, titulara recursului a arătat că, faţă de dispoziţiile legale pe care intimata-reclamantă şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată, obligaţia care a stat la baza acţiunii este una legală, şi nu contractuală.

De asemenea, a mai învederat că din dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2016 şi cele ale Legii nr. 1/2011 rezultă că decontarea facilităţilor de călătorie acordate prin lege unor beneficiari nu este o obligaţie contractuală, ci este o obligaţie reglementată de lege, astfel încât nu este nevoie de un înscris constatator al drepturilor şi obligaţiilor părţilor, acestea fiind evidenţiate de actele normative care guvernează activitatea celor două instituţii pentru serviciile de transport feroviar prestate unor anumite categorii de beneficiari (elevi, studenţi, pensionari etc.).

Astfel, recurenta arată că decontarea facilităţilor de călătorie se face de către A.R.F. către operatorii de transport feroviar de călători, printre care şi S.N.T.F.C. "CFR Călători" S.A., pe baza situaţiei centralizatoare întocmite de către aceştia, în conformitate cu prevederile legale, în urma Protocolului de predare-preluare nr. 24441 încheiat între Ministerul Transporturilor şi Autoritatea pentru Reformă Feroviară la data de 03.07.2017, prin întocmirea unor deconturi justificative, sens în care subliniază faptul că plata facilităţilor de călătorie este reglementată prin lege, şi nu contractual, iar obligaţia de plată a acestora se face din bugetul de stat.

Prin urmare, având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, recurenta susţine că această obligaţie de plată a facilităţilor de călătorie diferitelor categorii sociale care utilizează transportul feroviar public de călători nu generează dobânzi.

Totodată, arată că, fiind o obligaţie legală, care nu presupune un înscris constatator al drepturilor şi obligaţiilor părţilor, plata debitului principal constând în contravaloarea facilităţilor de călătorie s-a efectuat în condiţiile stipulate la art. 6 din O.U.G. nr. 62/2016, a prevederilor Legii nr. 1/2011 - Legea educaţiei naţionale şi a prevederilor H.G. nr. 42/2017 prin care au fost aprobate Normele metodologice privind acordarea facilităţilor de transport intern feroviar şi cu metroul pentru elevi şi studenţi, cu modificările şi completările ulterioare.

De asemenea, menţionează că facilităţile de călătorie constau în scutirea parţială sau totală a costurilor de transport public pe care legiuitorul o oferă anumitor categorii de călători, în speţă, fiind vorba despre transportul beneficiarilor Legii nr. 1/2011, iar operatorul de transport feroviar aplică reducerea prevăzută de lege pentru beneficiari şi solicită de la A.R.F., pe bază de decont, contravaloarea reducerii aplicate, context în care recurenta reiterează faptul că sumele precizate de către S.N.T.F.C. "C.F.R. Călători" S.A. în deconturile ce fac obiectul facturilor emise şi anexate acţiunii nu sunt purtătoare de dobânzi.

Totodată, având în vedere faptul că deconturile emise de către intimata-reclamantă nu prevăd o dată scadentă, recurenta consideră că nu sunt justificate pretenţiile acesteia, iar prin emiterea facturilor s-a urmărit îmbogăţirea fără just temei prin solicitarea dobânzilor aferente sumelor corespunzătoare deconturilor. De asemenea, fără a nega faptul că acordarea sumelor compensatorii cuvenite S.N.T.F.C. "C.F.R. Călători" S.A. se realizează lunar, conform prevederilor art. 4 alin. (1) din Contractul de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019, încheiat între Ministerul Transporturilor, Infrastructurii şi Comunicaţiilor, în numele statului, şi S.N.T.F.C. "CFR Călători" S.A., contract preluat de către A.R.F. în cursul anului 2017, precum şi a prevederilor art. 4 alin. (1) din Contractul de servicii publice pentru perioada 2020-31 decembrie 2021, recurenta arată că această compensaţie de serviciu public se repartizează pe trimestre după aprobarea legii bugetului de stat şi a trimestrializării bugetului, conform prevederilor art. 4 alin. (2) din Contractele de servicii publice mai sus menţionate, aspect cunoscut şi de către intimata reclamantă.

Prin urmare, arată că, faţă de împrejurarea că alocarea compensaţiilor de serviciu public nu se realizează lunar, ci trimestrial, plata facilităţilor de călătorie acordate potrivit legii se realizează de către A.R.F. în urma primirii subvenţiilor de la bugetul de stat.

De asemenea, a menţionat că în contractele de servicii publice nu este prevăzut niciun parametru în funcţie de care se poate calcula, acorda ori deconta facilitatea de călătorie intimatei-reclamante, nefiind, aşadar, prevăzute: categoriile sociale care determină acordarea facilităţii; procedura de calculare ori acordare a acestor facilităţi; facilităţile concrete, expres prevăzute pentru fiecare categorie în parte; parametri cantitativi ori calitativi etc.

Or, aceste aspecte sunt expres reglementate în dispoziţiile legale speciale, conform prevederilor art. 3 alin. (6) din Contractele de servicii publice, aprobate prin H.G. nr. 231 din 30.03.2016 şi H.G. nr. 146 din 20.02.2020, care fac trimitere la actele normative aplicabile, potrivit cărora "facilităţile de călătorie pentru serviciile prestate anumitor categorii de persoane sunt acordate de "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A. conform prevederilor legale".

De asemenea, precizează că numai prevederile art. 4 alin. (3), respectiv art. 4 alin. (4), coroborat cu prevederile art. 3 alin. (6) din contractele mai sus menţionate fac referire la noţiunea de facilitate, dar dispoziţiile art. 4 alin. (3), respectiv art. 4 alin. (4) nu reglementează obligaţia de plată propriu-zisă a recurentei faţă de intimata-reclamantă.

Susţinând, aşadar, că obligaţia de plată este reglementată de legislaţia specială, precizată chiar de reclamantă în cererea de chemare în judecată, legislaţie la care art. 3 alin. (6) din contractele în cauză face trimitere, recurenta învederează că temeiul obligaţiilor de plată a facilităţilor este dat de dispoziţiile legale speciale care le reglementează pentru fiecare categorie de beneficiari în parte.

Prin urmare, în opinia recurentei, contractele de servicii publice mai sus menţionate nu creează raporturi juridice contractuale în legătură cu obligaţia de plată a facilităţilor de călătorie în condiţiile în care respectivele contracte fac referire la această facilitate o singură dată, prin trimitere la dispoziţii speciale din acte normative.

În continuare, recurenta face precizarea că aceste facilităţi de călătorie se suportă din bugetul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, conform prevederilor Legii nr. 1/2011, iar scadenţa obligaţiei de plată nu se stabileşte din perspectiva prevederilor Legii nr. 72/2013, în cauză nefiind incidente dispoziţiile acesteia, ale O.G. nr. 13/2011 sau art. 1530-1535 C. civ., acordarea facilităţilor de călătorie nefiind obligaţii contractuale, ci sunt acordate conform legilor speciale care le reglementează, coroborat cu prevederile O.U.G. nr. 62/2016, art. 6 alin. (1).

Totodată, recurenta subliniază că legea stabileşte atât facilităţile, categoriile sociale de persoane care beneficiază de facilităţi, cât şi condiţiile şi procedura de acordare, fără a reglementa obligaţia de plată a unor dobânzi în situaţia neachitării la scadenţă a contravalorii serviciilor de transport feroviar prestate în favoarea beneficiarilor acestei legi.

Astfel, având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, recurenta subliniază că, în opoziţie cu cele susţinute de către intimata-reclamantă şi reţinute în mod eronat de către instanţa de fond, respectiv de către instanţa de apel, această obligaţie de plată a facilităţilor de călătorie diferitelor categorii sociale care utilizează transportul feroviar public de călători nu generează dobânzi.

În altă ordine de idei, recurenta face precizarea că trebuie realizată o distincţie clară între noţiunea de facilitate de călătorie stabilită prin legi speciale şi noţiunea de subvenţie reprezentând compensaţia aferentă pachetului minim social, stabilită contractual.

În acest sens, arată că motivul realizării acestei distincţii este important, deoarece contractele de servicii publice, aferente perioadei deduse judecăţii, nu reglementează facilităţile de călătorie acordate anumitor categorii de persoane, ci subvenţiile reprezentând compensaţia aferentă pachetului de servicii publice aprobat prin Anexa 2 a acestora.

Menţionează că, în esenţă, facilitatea de călătorie reprezintă o scutire parţială sau totală a costurilor de transport public pe care legiuitorul o oferă anumitor categorii de călători, faţă de care operatorii de transport feroviar aplică reducerea prevăzută de lege pentru beneficiari şi solicită de la A.R.F., pe bază de decont, contravaloarea reducerii aplicate.

În schimb, subvenţiile aferente pachetului de servicii publice sunt compensaţii acordate din bugetul de stat operatorilor de transport feroviar de călători pentru realizarea serviciului de transport public de călători, aprobate prin contractele de servicii publice încheiate.

Totodată, recurenta solicită a se observa că, între A.R.F. şi "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A. nu sunt încheiate convenţii care să prevadă, drept clauză penală, penalităţi de întârziere, în ipoteza în care obligaţia principală nu este executată.

Totodată, arată că dispoziţiile Legii nr. 72/2013, care se completează cu cele ale O.G. nr. 13/2011, sunt aplicabile, aşa cum se prevede expres în cuprinsul său, raporturilor contractuale dintre părţi, în ipoteza în care "termenul de plată nu este prevăzut în contract", şi nu obligaţiilor legale, iar art. 1 alin. (1) din acelaşi act normativ restrânge fără echivoc sfera de aplicare a legii la creanţe certe, lichide şi exigibile rezultate dintr-un contract încheiat între profesionişti sau între aceştia şi o autoritate contractantă, situaţia premisă pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 72/2013 fiind încheierea unui contract.

Prin urmare, întemeindu-şi cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile Legii nr. 72/2013, intimata-reclamantă face trimitere în mod indirect la aplicabilitatea normelor răspunderii civile contractuale, cu toate că aceasta nu evidenţiază în cerere nici măcar o singură obligaţie contractuală neexecutată.

În continuare, recurenta afirmă că raportul juridic stabilit între părţi este un raport de drept financiar public, specific acestor categorii de raporturi fiind regimul de putere publică pentru satisfacerea interesului public. Mai mult, susţine că aceste raporturi de drept financiar public sunt supuse principiului strictei destinaţii a sumelor bugetare alocate, cu încadrarea în bugetul aprobat, astfel încât, faţă de împrejurarea că sumele de bani provin de la Ministerul Finanţelor Publice, nu îi este imputabilă A.R.F. întârzierea plăţii sumelor cu această destinaţie.

În continuare, arată că, în condiţiile în care acordă aceste sume de bani ce provin de la bugetul de stat, prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, recurenta nu este altceva decât intermediarul care pune la dispoziţia operatorilor de transport feroviar, inclusiv intimatei reclamante, respectivele sume de bani, în limita sumelor alocate cu această destinaţie.

Cum raportul juridic nu este contractual, recurenta susţine că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale şi nu se pot aplica dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 72/2013 care stabilesc că actul normativ se aplică creanţelor certe, lichide şi exigibile contractuale, astfel încât hotărârea pronunţată încalcă în mod vădit prevederile art. 1 din Legea nr. 72/2013.

Totodată, reiterează că, faţă de împrejurarea că facilităţile sunt plătite de la bugetul de stat, raportul juridic născut este unul de putere publică, de drept financiar public, iar plata facilităţilor de călătorie generează o cheltuială bugetară. De asemenea, evocând dispoziţiile art. 14 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, recurenta susţine că plata unor dobânzi pentru întârziere trebuie să aibă temei legal, să fie autorizate în "legi specifice şi în legi bugetare anuale".

Legea specifică la care face referire art. 14 din Legea nr. 500/2002 este Legea nr. 1/2011 pe care chiar intimata-reclamantă îşi întemeiază acţiunea, neexistând nicio prevedere legală care să pună în sarcina recurentei A.R.F. plata de dobânzi pentru întârzierea în a acorda facilităţi de la bugetul de stat.

În ceea ce priveşte lipsa unei prevederi bugetare, recurenta menţionează că a preluat patrimoniul şi creditele bugetare aferente activităţii prevăzute în sarcina sa în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 62/2016, modificată şi aprobată prin Legea nr. 53/2017, prin protocol de predare-preluare, potrivit art. 8 alin. (4) din actul normativ anterior menţionat.

Analizând dispoziţiile legale anterior expuse, precum şi legea privind aprobarea bugetului de stat şi rectificarea bugetară aferente anilor 2019-2020, recurenta face observaţia că Ministerul Transporturilor nu a predat către A.R.F. credite bugetare care să permită achitarea vreunei sume de natură penalizatoare pentru neexecutarea obligaţiei de plată în termen a facilităţii de călătorie, astfel încât A.R.F. nu poate plăti dobândă penalizatoare pentru întârziere din bugetul alocat pentru facilitate.

Totodată, precizează că nu există niciun capitol ori subcapitol bugetar în care să fie încadrate plăţile de penalităţi pentru întârziere. Aşadar, dacă ar admite că A.R.F. trebuie să plătească dobânzi, ar însemna să se realizeze o cheltuială suplimentară, care nu se regăseşte în nicio lege şi în nicio prevedere bugetară. Prin urmare, consideră că nu pot fi plătite din capitolul bugetar 68.01 "Asigurări şi Asistenţă Socială" decât cheltuielile vizând facilităţile propriu-zise, neexistând un subcapitol bugetar din care să se plătească penalităţi.

La 1 martie 2024, pârâta AUTORITATEA PENTRU REFORMĂ FEROVIARĂ a formulat recurs şi împotriva deciziei civile nr. 92/A din 23 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1901/A din 5 decembrie 2023.

Astfel, invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei de completare şi, în rejudecare, respingerea acţiunii intimatei reclamante "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A. şi în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la "actualizarea sumelor conform prevederilor art. 1522 alin. (1) şi (5) şi art. 1535 din C. civ..", respectiv respingerea cererii de obligare a pârâtei la plata către reclamantă a dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 1.556.169,40 RON, de la data introducerii cererii de chemare în judecată - 29.04.2022, până la data achitării integrale a sumei.

Totodată, precizează că prevederile art. 1489 alin. (2) C. civ. trebuie interpretate numai în coroborare cu dispoziţiile Ordonanţei de Guvern nr. 13/2011 care, la art. 8 alin. (2), stabilesc în legătură cu dobânzile penalizatoare că acestea produc la rândul lor dobânzi în cazul existenţei unei convenţii speciale încheiate în acest sens şi numai pentru dobânzile datorate pe cel puţin un an.

Recurenta consideră că nu este incidentă nici situaţia prevăzută de teza finală a art. 1489 alin. (2) C. civ., respectiv când dobânzile sunt cerute în instanţă de la data cererii de chemare în judecată, întrucât această ipoteză are caracter subsidiar, aplicându-se numai în lipsa unei prevederi legale sau contractuale.

În continuare, arată că ţinând cont de raportul dintre art. 1489 alin. (2) din C. civ. şi art. 8 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, care este cel dintre norma generală şi norma specială, primul text completându-se cu cel de-al doilea, în lipsă de contract sau prevedere legală expresă, pot fi solicitate în instanţă doar dobânzile aferente unor dobânzi remuneratorii, deoarece doar pentru acestea legea dispune posibilitatea capitalizării şi producerii de noi dobânzi, sens în care arată că problema capitalizării dobânzilor este tranşată prin prevederile art. 1489 alin. (2) C. civ.

Recurenta-pârâtă susţine că art. 1489 C. civ. se referă la dobânda (sumei de bani) ca prestaţie ce face obiectul plăţii, în sensul art. 1469 C. civ., prestaţie la care debitorul s-a obligat prin contract sau la care este obligat în temeiul legii, având natura juridică a fructului civil (astfel cum este definit de art. 548 C. civ.).

Totodată, arată că nu se poate face confuzie între această dobândă (cu natura juridică a fructului civil), care are o reglementare specifică şi "dobânda legală" al cărei regim juridic este reglementat de art. 1536 C. civ., ca daune moratorii în cazul obligaţiilor băneşti, al cărei cuantum poate fi stabilit în diverse acte normative (precum O.G. nr. 13/2011 care stabileşte procentul dobânzii legale penalizatoare).

Mai arată că, potrivit art. 1 şi art. 8 din O.G. nr. 13/2011, părţile sunt libere să stabilească în convenţii rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti, dobânda calculându-se numai asupra cuantumului sumei împrumutate.

Or, în cauza de faţă, arată că între părţile litigante nu s-au stabilit raporturi juridice de natura dobânzii legale, obiectul acţiunii reprezentând pretenţii ce constau în plata cu întârziere a deconturilor precizate în cererea de chemare în judecată.

În continuare, arătând că, potrivit art. 8 din O.G. nr. 13/2011 şi în lipsa unei convenţii speciale, penalităţile de întârziere nu pot produce dobânzi legale, recurenta-pârâtă precizează că O.G. nr. 13/2011 defineşte distinct în art. 1 alin. (2) dobânda remuneratorie şi în art. 1 alin. (3) dobânda penalizatoare, iar art. 8 reglementează faptul că dobânzile se pot capitaliza şi pot produce dobânzi în temeiul unei convenţii speciale încheiate în acest sens, după scadenţa lor, dar dobânzile remuneratorii se pot capitaliza şi pot produce dobânzi.

În consecinţă, recurenta-pârâtă apreciază că nu este admisibilă aplicarea anatocismului decât în situaţia dobânzilor remuneratorii.

De asemenea, menţionează că, prin efectul dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din O.G. nr. 13/2011, este exclusă aplicarea art. 8 alin. (3) şi dobânzilor penalizatoare, astfel încât, în opinia sa, dispoziţiile art. 8 alin. (3) nu reglementează anatocismul dobânzii penalizatoare nici prin coroborarea acestora cu dispoziţiile art. 1489 alin. (2) C. civ.

Referindu-se în continuare la prevederile art. 1530-1535 C. civ. privind răspunderea civilă contractuală la care intimata reclamantă face referire în cererea de chemare în judecată, recurenta-pârâtă, evocând conţinutul dispoziţiei art. 1530 C. civ., arată că, la o primă analiză a textului de lege, se poate observa că dreptul de a solicita daune interese izvorăşte din cauzarea unui prejudiciu. Or, în speţa dedusă judecăţii, este vorba de acordarea unor facilităţi unor persoane care au un statut special, statut recunoscut prin lege.

În continuare, recurenta susţine că dobânda legală reglementată de art. 1535 din C. civ. cu referire la O.G. nr. 13/2011 priveşte exclusiv convenţiile, după caz, contractele neexecutate referitoare la drepturi băneşti asumate ca obligaţii, ceea ce nu se verifică în speţă.

Consideră că acordarea daunelor interese moratorii poate avea ca temei juridic numai dispoziţiile care reglementează executarea silită a obligaţiilor (Capitolul III - Titlul vechiul C. civ.), respectiv executarea prin echivalent (Secţiunea IV din Capitolul III Titlul vechiul C. civ.), în speţă, art. 1535-1536 C. civ.

Prin urmare, în accepţiunea recurentei, acordarea daunelor interese moratorii nu se poate face în temeiul dispoziţiilor legale care reglementează altă instituţie juridică, precum dobânzile sumelor de bani reglementate de art. 1489 C. civ., întrucât s-ar ajunge la valorificarea unei lex tertia cât timp condiţiile de acordare a daunelor moratorii şi a dobânzii sumelor de bani sunt diferite, în primul caz datorându-se de la scadenţă fără punere în întârziere (art. 1535) sau de la punerea în întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei (art. 1536), iar în al doilea caz (art. 1489 alin. (2) se datorează de la data cererii de chemare în judecată.

În continuare, recurenta-pârâtă învederează că daunele-interese moratorii nu pot fi cumulate cu plata dobânzii legale datorate pentru plata cu întârziere a penalităţilor de întârziere, deoarece au aceeaşi natură juridică şi, în consecinţă, nu este permisă acordarea daunelor-interese moratorii la penalităţi.

Prin urmare, având în vedere faptul că suma de 1.556.169,40 RON solicitată de către intimata-reclamantă reprezintă dobândă legală penalizatoare, recurenta susţine că aceasta nu poate să producă la rândul ei dobânzi, deoarece a fi o dublă plată, astfel încât consideră că, în cazul admiterii acţiunii, nu se impune acordarea dobânzii legale (daune-interese).

Verificând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Recursul împotriva deciziei civile nr. 1901/A din 5 decembrie 2023

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că, faţă de dispoziţiile legale pe care intimata-reclamantă şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată, obligaţia care a stat la baza acţiunii este una legală, şi nu contractuală, astfel încât, nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, obligaţia de plată a facilităţilor de călătorie acordate diferitelor categorii sociale care utilizează transportul feroviar public de călători nu generează dobânzi.

Totodată, a mai susţinut şi faptul că legislaţia aplicabilă în materie nu prevede perceperea de dobânzi, precum şi faptul că nu îi poate fi imputată plata cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată dată fiind lipsa fondurilor necesare alocate cu acest titlu în bugetul său.

Dincolo de faptul că dobânda legală penalizatoare este accesorie obligaţiei principale de plată a contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată, că însăşi recurenta face referire în motivarea recursului la Contractul de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019, încheiat între Ministerul Transporturilor, Infrastructurii şi Comunicaţiilor, în numele statului, şi S.N.T.F.C. "CFR Călători" S.A., contract preluat de către A.R.F. în cursul anului 2017, precum şi la Contractul de servicii publice pentru perioada 2020-31 decembrie 2021, aprobate prin H.G. nr. 231/30.03.2016 şi H.G. nr. 146/20.02.2020, stabilirea naturii juridice legale sau contractuale a obligaţiei este lipsită de relevanţă în cauză.

Din examinarea considerentelor deciziei civile nr. 1901/A din 5 decembrie 2023, Înalta Curte observă că instanţa de prim control judiciar a reţinut că obligaţiile pretinse de reclamantă trebuie analizate ca izvorând din lege, respectiv din art. 6 alin. (1), (4) şi (5) din H.G. nr. 42/2017 şi art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2016.

Totodată, având în vedere că temeiul juridic al acestei cereri a fost exprimat în mod clar de către reclamantă ca fiind art. 1535 din C. civ. şi O.G. nr. 13/2011, Înalta Curte notează că dreptul la dobânda legală penalizatoare este recunoscut indiferent de izvorul obligaţiei de plată, dat fiind faptul că dispoziţiile O.G. nr. 13/2011 şi cele ale art. 1535 din C. civ. nu disting în acest sens.

Astfel, prin art. 1535 alin. (1) C. civ. se consacră dreptul creditorului la daune interese moratorii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, pentru ipoteza neexecutării la scadenţă a unei obligaţii băneşti. În speţă, părţile litigante nu au convenit asupra cuantumului daunelor interese moratorii prin inserarea, în contracte, a unor clauze penale moratorii, astfel încât, în lipsa unei determinări convenţionale a daunelor interese moratorii datorate de debitor pentru executarea cu întârziere a obligaţiei pecuniare, art. 1535 alin. (1) teza I C. civ. recunoaşte creditorului dreptul la daune interese în cuantumul prevăzut de lege (evaluarea legală).

Dispoziţia amintită îşi găseşte corespondent în prevederile art. 2 din O.G. nr. 13/2011, potrivit cărora în cazul în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă.

Astfel, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, angajarea răspunderii sale nu este condiţionată de reglementarea obligaţiei de plată a dobânzii legale în actele normative speciale prin care a fost stabilită obligaţia principală de plată a facilităţilor de călătorie.

Totodată, Înalta Curte arată că amplele argumente ale recurentei-pârâte ce vizează situaţia de fapt, preluarea deconturilor şi bugetul repartizat acesteia nu constituie critici de nelegalitate, ci de netemeinicie, specifice unei căi de atac devolutive, care nu pot fi examinate în recurs, cale extraordinară de atac care urmăreşte să supună instanţei de recurs examinarea, în condiţiile art. 483 alin. (3), coroborat cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

De asemenea, Înalta Curte subliniază că argumentele recurentei-pârâte ce vizează organizarea şi funcţionarea sa, ca de altfel şi ampla distincţie făcută de aceasta cu privire la "facilităţi de călătorie" şi "compensaţii" nu pot constitui critici de nelegalitate în raport de hotărârea recurată, câtă vreme obiectul dosarului nu îl reprezintă acordarea de facilităţi de călătorie către terţi, ci dreptul pretins de reclamantă este dreptul la dobânzi pentru plata compensaţiilor făcută cu întârziere. Or, o astfel de apărare devine inutilă în condiţiile în care sumele datorate de către recurenta-pârâtă cu acest titlu au fost deja plătite, fiind un aspect necontestat plata principalului făcută cu întârziere, litigiul vizând exclusiv daunele-interese cauzate de această întârziere.

În altă ordine de idei, Înalta Curte nu poate reţine nici susţinerea recurentei-pârâte în sensul că raportul juridic stabilit între părţi este un raport de drept financiar public. În aceste sens, se reţine că, deşi recurenta nu a argumentat în mod concret critica formulată, raportul de drept fiscal cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care apar în legătură cu creanţele fiscale, iar cererea de chemare în judecată are ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 1.556.169,40 RON cu titlu de dobândă legală pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată prestate de reclamantă beneficiarilor Legii nr. 1/2011, precum şi la plata daunelor interese conform art. 1535 din C. civ., de la data introducerii cererii până la plata integrală a sumei de 1.556.169,40 RON.

De asemenea, Înalta Curte nu poate reţine nici susţinerea recurentei-pârâte în sensul că obligaţia principală nu ar fi generatoare de dobânzi întrucât plata facilităţilor este o cheltuială bugetară pentru care Legea nr. 500/2002 reglementează principiul strictei destinaţii. În primul rând, normele din Legea nr. 500/2002 invocate de recurenta-pârâtă reglementează reguli privind cheltuielile bugetare şi responsabilităţile ordonatorilor de credite, şi nu raporturile dintre persoanele de drept public, neputând fi interpretate în sensul că un terţ reclamant nu ar fi îndreptăţit la despăgubiri moratorii în condiţiile art. 1535 din C. civ.

Totodată, răspunderea civilă a recurentei-pârâte nu poate fi înlăturată, chiar dacă argumentează că îndeplinirea obligaţiilor sale s-a făcut conform art. 6 din O.U.G. nr. 62/2016 şi că ordonatorul principal de credite nu a virat la timp sumele respective.

Aşadar, chiar dacă recurenta-pârâta efectuează plăţi în limita alocărilor bugetare, o astfel de apărare nu o poate exonera de la obligaţia de plată la termenul scadent şi nu poate afecta dreptul reclamantului creditor de a fi despăgubit pentru prejudiciul ce i s-a creat, fiind lipsită de relevanţă conduita ordonatorului principal de credite în sensul nealocării sumelor de bani pentru plata datoriilor la scadenţă.

În concluzie, având în vedere că nicio dispoziţie legală nu interzice perceperea de dobânzi derivând din executarea cu întârziere a unei obligaţii de plată de către o autoritate a statului, Înalta Curte reţine că în prezenta cauză sunt aplicabile prevederile art. 1535 din C. civ. şi cele ale O.G. nr. 13/2011.

2. Recursul împotriva deciziei civile nr. 92/A din 23 ianuarie 2024

Cât priveşte critica recurentei-pârâte în sensul că daunele-interese moratorii nu pot fi cumulate cu plata dobânzii legale, deoarece au aceeaşi natură juridică, Înalta Curte o va respinge, reţinând că, în speţă, nu s-a solicitat cumulul penalităţilor de întârziere cu dobânda legală, întrucât ambele îndeplinesc aceeaşi funcţie de cuantificare predeterminată a prejudiciului cauzat prin întârzierea la plată, ci, în realitate, reclamanta a solicitat dobânda legală aferentă sumei pretinse cu titlu de dobândă penalizatoare, calculată pentru intervalul dintre data introducerii cererii de chemare în judecată şi data achitării integrale a sumei solicitate prin acţiune.

Prin urmare, reclamanta a solicitat capitalizarea dobânzii moratorii (penalizatoare) şi acordarea de dobânzi aferente acestei sume. În principiu, atât legea generală (C. civ.), cât şi legea specială (O.G. nr. 13/2011) interzic anatocismul, însă, de la această prohibiţie există doar excepţiile reglementate de art. 1489 alin. (2) C. civ. şi de art. 8 alin. (2) şi alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Aşadar, Înalta Curte reţine că, prin excepţie de la principiul înscris în art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011 (dobânda se va calcula numai asupra cuantumului sumei împrumutate), aplicarea dispoziţiilor cuprinse în art. 1535 C. civ. poate avea loc doar în măsura în care aceste prevederi se corelează fie cu dispoziţiile art. 1489 din C. civ., fie cu dispoziţiile art. 8 alin. (2) sau (3) din O.G. nr. 13/2011.

Potrivit dispoziţiilor art. 1489 alin. (2) din C. civ., dobânzile scadente produc ele însele dobânzi numai atunci când legea sau contractul, în limitele permise de lege, o prevede ori, în lipsă, atunci când sunt cerute în instanţă. În acest din urmă caz, dobânzile curg numai de la data cererii de chemare în judecată.

Din interpretarea acestor dispoziţii, rezultă că, în anumite situaţii, anatocismul este permis, fiind prevăzute trei modalităţi de implementare: pe cale legală, prin clauze contractuale exprese sau printr-o hotărâre judecătorească. Cum dispoziţiile art. 1489 alin. (2) din C. civ. nu disting între dobânda penalizatoare şi remuneratorie, se desprinde concluzia că, în cazul în care nu există reglementare legală ori clauză contractuală, dobânzile pot fi cerute pe cale judecătorească.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a verificat dacă în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a opera anatocismul. Cum instanţa de prim control judiciar nu a identificat niciuna din primele două modalităţi - sursă ale anatocismului, reglementate de art. 1489 alin. (2) din C. civ. (legea sau contractul, în limitele permise de lege) aceasta în mod just a apreciat că poate face aplicarea art. 1489 alin. (2) teza ultimă C. civ., ce permite ca dobânzile scadente să producă ele însele dobânzi atunci când sunt cerute în instanţă, dobânzi ce curg de la data cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective.

De asemenea, nu se poate reţine că este vorba despre o dublă reparaţie, deoarece suma ce face obiectul capătului principal de cerere a fost acordată cu titlu de dobândă legală pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată prestate de reclamantă beneficiarilor în temeiul H.G. nr. 42/2017. Această sumă a fost calculată raportat la cuantumul facturilor emise de reclamantă şi a avut în vedere perioada de timp cuprinsă între data de scadenţă a facturilor şi plata efectivă, pe când suma solicitată prin capătul accesoriu de cerere urmează a se calcula raportat la suma 1.556.169,40 RON, obiect al capătului principal de cerere, şi are în vedere perioada de timp ulterioară introducerii cererii de chemare în judecată, cu scopul de a sancţiona atitudinea pasivă a pârâtei până la achitarea integrală a sumei ce face obiectul capătului principal de cerere.

În concluzie, constatând că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-pârâtă AUTORITATEA PENTRU REFORMA FEROVIARĂ împotriva deciziei civile nr. 1901/A din 5 decembrie 2023 şi a deciziei civile nr. 92/A din 23 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-pârâtă AUTORITATEA PENTRU REFORMA FEROVIARĂ împotriva deciziei civile nr. 1901/A din 5 decembrie 2023 şi a deciziei civile nr. 92/A din 23 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2024.