Limitation of cassation review to legal errors; exclusion of factual re-valuation and attorney's fee proportionality challenges in tort damages claims

Şedinţa publică din data de 27 martie 2025

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă la 5 mai 2022, reclamantele A. şi B. au solicitat obligarea pârâtei C. S.A. la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului situat în Poiana Braşov, înscris în cartea funciară nr. x, nr. top. x, pentru ultimii trei ani anteriori introducerii cererii, precum şi, în continuare, până la încetarea ocupării abuzive, suma urmând a fi actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda legală.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 291/S din 1 noiembrie 2023, Tribunalul Braşov a admis, în parte, cererea, a obligat pârâta să plătească reclamantelor echivalentul în RON al sumei de 9.627 euro, cu titlu de despăgubiri materiale, a respins, în rest, cererea, a obligat pârâta să achite reclamantelor, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, suma de 4.532 RON şi a obligat părţile să achite expertului D., în cote-părţi egale, suma de 6.000 RON, cu titlu de diferenţă de onorariu.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, au declarat apel reclamantele.

Prin decizia civilă nr. 961/Ap din 6 iunie 2024, Curtea de Apel Braşov, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 12 iulie 2024, au declarat recurs reclamantele, solicitând casarea deciziei recurate şi, în principal, trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, iar, în subsidiar, rejudecând apelul, admiterea acestuia şi schimbarea, în parte, a sentinţei, în sensul admiterii, în totalitate, a cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Recurentele-reclamante au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., învederând că instanţa de apel nu a cercetat critica privind cuantumul despăgubirilor acordate de către prima instanţă şi nici nu a analizat susţinerile din cererea de apel referitoare la starea de fapt şi de drept, prin raportare la mijloacele de probă administrat în cauză.

Recurentele-reclamante au mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., învederând că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 555-556 coroborate cu cele ale art. 1.349 şi urm. din C. civ., sens în care au învederat, în sinteză, următoarele argumente: ocuparea fără drept a unei părţi din terenul lor şi edificarea ilicită a construcţiilor de către intimată au golit de conţinut atributele proprietăţii, în special folosinţa şi fructul, împiedicând valorificarea proiectului imobiliar de tip pensiune şi realizarea veniturilor aferente exploatării imobilului; despăgubirile trebuie stabilite la valoarea reală pe care ar fi putut să o obţină din exploatarea imobilului, dacă terenul nu ar fi fost afectat de niciun viciu de folosinţă, cu exercitarea deplină a atributelor proprietăţii, respectiv trebuie calculate în funcţie de întreaga suprafaţă a imobilului, astfel că, raportându-se doar la suprafaţa efectiv ocupată, instanţa de apel a încălcat principiul reparării integrale a prejudiciului.

Recurentele-reclamante au mai învederat că instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe de reducere a onorariului de avocat, neluând în considerare activitate prestată de către avocat, respectiv redactarea acţiunii, prezenţa la toate termenele de judecată, participarea la cercetarea la faţa locului, colaborarea cu expertul care a întocmit expertiza tehnică judiciară.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în baza art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual. În cauză, unele argumente invocate în memoriul de recurs se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., împrejurare ce a fost avută în vedere de Înalta Curte, atunci când, în şedinţa publică din 27 martie 2025, a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Însă, toate acele critici din memoriul de recurs care vizează netemeinicia deciziei recurate nu pot fi analizate, întrucât în calea extraordinară de atac a recursului se exercită un control de legalitate, prin raportare la motivele de casare prevăzute, expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă şi reevaluarea situaţiei de fapt. Cu alte cuvinte, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanţa de apel, normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede, aşadar, interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorilor de fond.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentele-reclamante au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu a cercetat critica privind cuantumul despăgubirilor acordate de către prima instanţă şi nici nu a analizat susţinerile din cererea de apel referitoare la starea de fapt şi de drept, prin raportare la mijloacele de probă administrate.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., "hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor". Motivarea hotărârii judecătoreşti reprezintă un element esenţial, ce se constituie într-o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi într-o premisă a exercitării corespunzătoare a controlului judiciar.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că "dreptul la un proces echitabil include dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţă. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa" (cauza Albina c. României). Totodată, Curtea a statuat că "obligaţia pe care o impune art. 6 par. 1 instanţelor de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument" (cauza Jahnke şi Lenoble c. Franţei), precum şi că "noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse" (cauza Helle c. Finlandei).

Contrar susţinerilor recurentelor-reclamante, instanţa de apel a respectat aceste exigenţe legale şi convenţionale, asigurând garanţiile necesare dreptului la un proces echitabil, din moment ce, prin considerentele de la paginile 8-10 ale deciziei civile recurate, a prezentat, într-o manieră care respectă logica juridică, argumentele de fapt şi de drept pentru care a înlăturat motivele de apel invocate.

Nu se poate reţine omisiunea de cercetare a criticii de apel privind cuantumul despăgubirilor acordate, întrucât instanţa de apel a constatat, în mod corect, faptul că "în ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului acordat de prima instanţă, prin raportare strict la suprafaţa de 79,70 mp şi la destinaţia de parcare hotelieră (destinaţia pe care pârâta o foloseşte în prezent), nu s-au formulat critici prin apel". Cu alte cuvinte, instanţa de apel a subliniat că, prin cererea de apel, nu a fost contestată metoda concretă de calcul al despăgubirilor acordate pentru suprafaţa de 79,70 mp, ci s-a pretins evaluarea lipsei de folosinţă pentru întreaga suprafaţă a terenului de 1.527 mp. Într-adevăr, cele două paragrafe din cererea de apel (prezentate de recurentele-reclamante la pagina 3 din memoriul de recurs) nu au valenţa unor critici de apel care să fi privit valoarea în funcţie de care a fost stabilit cuantumul despăgubirilor, iar instanţa de apel a examinat întinderea prejudiciului şi a justificat raportarea despăgubirii la suprafaţa de 79,70 mp, prin aceea că fapta ilicită a intimatei-pârâte constă în ocuparea doar a suprafaţei de 79,70 mp, că prejudiciul cert vizează lipsa de folosinţă aferentă acestei porţiuni de teren şi că nu s-a dovedit faptul că ocuparea parţială a terenului a determinat imposibilitatea folosirii întregii suprafeţe de 1.527 mp.

Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia instanţa de apel nu a analizat susţinerile referitoare la starea de fapt şi de drept, prin raportare la mijloacele de probă administrate. Deşi invocă nemotivarea hotărârii, recurentele-reclamante critică, în realitate, modalitatea în care instanţa de apel a coroborat şi a valorificat mijloacele de probă administrate în cauză, cu toate că aspectele legate de modul în care au fost interpretate probele nu pot forma obiect al controlului în recurs

Prin urmare, criticile care privesc modalitatea în care instanţa de apel a analizat dovezile nu se subsumează nici motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., nici vreunui alt motiv de casare.

Cu privire la critica generală privind lipsa de analiză a tuturor motivelor de apel şi imposibilitatea controlului judiciar din cauza unei motivări lacunare, se constată că nici aceasta nu este întemeiată, întrucât decizia cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se fundamentează soluţia, inclusiv cele pentru care nu au fost validate criticile de apel, fiind examinate pe rând susţinerile referitoare la modul de determinare a prejudiciului, la raportarea despăgubirilor la suprafaţa efectiv ocupată, la invocarea destinaţiei de pensiune şi la cheltuielile de judecată.

În altă ordine de idei, recurentele-reclamante au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., învederând că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 555-556 coroborate cu cele ale art. 1.349 şi urm. din C. civ.. În argumentare, recurentele-reclamante au învederat că ocuparea fără drept a unei părţi din terenul lor şi edificarea ilicită a construcţiilor de către intimata-pârâtă au golit de conţinut atributele proprietăţii, împiedicând valorificarea proiectului imobiliar tip pensiune, astfel că despăgubirile trebuiau stabilite în funcţie de întreaga suprafaţă a imobilului şi la valoarea reală pe care ar fi putut să o obţină din exploatarea imobilului.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Potrivit art. 555 din C. civ., dreptul de proprietate privată conferă titularului atributele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei asupra bunului, în condiţiile legii, cu caracter exclusiv, absolut şi perpetuu, iar, potrivit art. 556, exercitarea acestui drept se realizează în limitele stabilite de lege şi poate fi restrânsă numai prin norme legale sau, după caz, prin voinţa proprietarului în cazurile permise de lege, fără a putea fi îngrădită prin acte ori fapte neîntemeiate juridic ale terţilor.

În materia răspunderii civile delictuale, art. 1.349 din C. civ. consacră îndatorirea generală de a respecta regulile de conduită şi drepturile altora şi principiul reparării prejudiciului cauzat, iar art. 1.357 stabileşte obligaţia autorului faptei ilicite să repare integral prejudiciul produs cu vinovăţie, condiţionată de îndeplinirea cumulativă a elementelor răspunderii civile, şi anume fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi vinovăţia.

În cauză, prin raportare la situaţia de fapt pe care a reţinut-o în urma coroborării mijloacelor de probă administrate, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material cuprinse la art. 1.349 şi urm. din C. civ., care reglementează condiţiile necesare angajării răspunderii civile delictuale, cu luarea în considerare şi a prevederilor art. 555-556 din C. civ.

Sub un prim aspect, instanţa de apel a reţinut că nu se impune stabilirea prejudiciului, rezultat ca urmare a ocupării abuzive a unei suprafeţe din teren, prin raportare la destinaţia ce urma a fi atribuită imobilului, întrucât în cauză nu au fost administrate probe din care să rezulte, pe de o parte, intenţia neechivocă a reclamantelor de a construi o pensiune pe terenul aflat în proprietatea lor, iar, pe de altă parte, faptul că singurul impediment în realizarea unei astfel de construcţii ar fi fost reprezentat de ocuparea de către pârâtă a suprafeţei de 79,70 mp.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de apel a analizat înscrisurile depuse la dosar (certificatele de urbanism din anii 2002 şi 2005, adresa emisă de Primăria municipiului Braşov la 4 decembrie 2002, fişa tehnică în vederea emiterii acordului unic, avizul pentru amplasament şi/sau branşament pentru reţea telefonie, avizul tehnic condiţii privind eliberarea avizului de telecomunicaţii pentru proiectul construire împrejmuire din piatră şi din fier forjat) şi a constatat că acestea au fost emise cu mult timp în urmă, iar reclamantele nu au continuat demersurile, la dosar nefiind depus proiectul privind pensiunea/unitatea hotelieră ce se pretinde că se urmărea a fi edificată pe terenul respectiv.

În acest context factual, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1.385 din C. civ., reţinând că este supus reparaţiunii numai prejudiciul cert, indiferent dacă acesta este deja produs la data soluţionării procesului sau se va produce în viitor, că prejudiciul sigur sub aspectul existenţei sale este supus reparaţiunii chiar şi atunci când cuantumul nu poate fi stabilit cu certitudine, precum şi că prejudiciul cauzat prin pierderea unei şanse de a obţine un avantaj poate fi reparat proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului.

Potrivit dispoziţiilor art. 1.349 alin. (2) şi ale art. 1.357 din C. civ., răspunderea civilă reparatorie intervine doar în cazul în care unei persoane i se cauzează un prejudiciu injust, care, potrivit legii, trebuie să fie reparat, operaţiune posibilă doar dacă prejudiciul îndeplineşte condiţiile de a fi cert, direct, personal şi de a rezulta din încălcarea sau atingerea unui drept sau interes legitim. După cum rezultă din prevederile art. 1.532 din C. civ., prejudiciul este cert atunci când existenţa lui este sigură, neîndoielnică şi, totodată, poate fi stabilită întinderea sa în prezent. Astfel, are caracter cert prejudiciul actual (care s-a produs în totalitate până la momentul în care victima cere repararea lui), precum şi prejudiciul viitor şi sigur (care, deşi încă nu s-a produs, este sigur că se va produce, putând fi stabilită întinderea lui pe bază de elemente îndestulătoare).

În ce priveşte prejudiciul care rezultă din pierderea unei şanse, art. 1.385 alin. (4) din C. civ. prevede, cu caracter de noutate în dreptul român, că "dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, repararea va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei". În acelaşi sens, art. 1.532 alin. (2) din C. civ. arată că "prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei şanse de a obţine un avantaj poate fi reparat proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a creditorului". Astfel cum rezultă din textele legale precitate, acest tip de prejudiciu presupune pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pierdere, iar, pentru a fi posibilă repararea prejudiciului, este necesar, pe de o parte, ca şansa să fie reală şi serioasă, iar, pe de altă parte, ca pierderea şansei să fie consecinţa directă a faptei ilicite. Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite cumulativ, prejudiciul este şi rămâne eventual sau ipotetic, neputând fi reparat.

Prejudiciul suferit prin pierderea unei şanse priveşte acele urmări negative cauzate de o faptă ilicită, care constau în ratarea posibilităţii reale şi serioase privind producerea unui eveniment favorabil victimei, care i-ar fi putut aduce beneficii. Astfel, şansa are o valoare economică în sine, existenţa ei este certă, iar nematerializarea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă este, de asemenea, un fapt cert. Ca atare, pierderea unei şanse reale şi serioase determină în sine un prejudiciu cert, care poate angaja răspunderea civilă delictuală, în cazul în care se constată dispariţia posibilităţii reale care putea să ducă la realizarea acelei şanse. Pentru a putea obţine compensarea prejudiciului, victima trebuie însă să demonstreze că a fost ratată o şansă reală şi serioasă, fiind aproape o certitudine că obiectivele propuse s-ar fi îndeplinit, dacă nu ar fi intervenit faptul ilicit.

Prin urmare, condiţia esenţială pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în cazul prejudiciului suferit prin pierderea unei şanse, este ca şansa să fie reală şi serioasă. Cu alte cuvinte, nu orice şansă pierdută, indiferent de gradul său de probabilitate, duce la angajarea răspunderii civile delictuale, ci doar o şansă reală şi serioasă, ceea ce se apreciază în mod diferit, după cum victima era sau nu era în curs de a încerca şansa în momentul la care a intervenit faptul ilicit ce a compromis posibilitatea ei de a se realiza. Evaluarea şansei ca fiind reală şi serioasă se face prin examinarea împrejurărilor în care a fost săvârşită fapta ilicită, precum şi a situaţiei particulare în care se afla victima în momentul respectiv. Şansa este reală şi serioasă dacă fapta ilicită intervine în chiar cursul încercării sau exercitării realizării sale, însă se poate întâmpla ca victima să nu fi încercat încă realizarea şansei în momentul la care a intervenit fapta ilicită ce a dus la pierderea ei, ipoteză în care şansa este reală şi serioasă numai dacă se face dovada realizării sale iminente, în sensul că trebuie să existe o apropiere cât mai mare în timp între momentul în care şansa a dispărut şi cel la care s-ar fi putut realiza.

În prezenta cauză, instanţa de apel a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1.385 alin. (4) din C. civ., întrucât nu au fost administrate probe utile, din care să rezulte atât intenţia neechivocă a reclamantelor de a construi o pensiune pe terenul aflat în proprietatea lor, cât şi faptul că singurul impediment în realizarea sa l-a reprezentat ocuparea de către pârâtă a suprafeţei de 79,70 mp. În acest context, nu se poate imputa instanţei de apel aplicarea greşită a normelor de drept material, la baza raţionamentului său juridic stând lipsa dovezilor care să ateste că şansa este reală şi serioasă.

Mai mult, recurentele-reclamante nici nu pot critica, într-o atare cale extraordinară de atac, modalitatea în care instanţa de apel a coroborat şi a interpretat mijloacele de probă administrate, cu scopul reevaluării situaţiei de fapt.

Sub al doilea aspect, instanţa de apel a constatat că despăgubirile trebuie acordate prin raportare doar la suprafaţa ocupată, argumentând că fapta ilicită nu constă în ocuparea abuzivă a terenului în suprafaţă de 1.527 mp, ci doar a unei suprafeţe de 79,70 mp, precum şi că reclamantele nu au probat că ocuparea acestei suprafeţe constituie un impediment pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate pentru restul suprafeţei de 1.447,30 mp.

Susţinerea recurentelor-reclamante că ocuparea abuzivă a suprafeţei de 79,70 mp a împiedicat realizarea proiectului şi le-a lipsit de beneficiile aferente, astfel încât despăgubirea trebuie să fie stabilită în funcţie de destinaţia potenţială a terenului şi de veniturile nerealizate, nu sunt de natură a atrage incidenţa în cauză a motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât critica priveşte temeinicia deciziei civile recurate, din moment ce aduce în discuţie aspecte de fapt, nu de drept. Este de subliniat, din nou, că recurentele-reclamante nu pot critica modul în care instanţa de apel a interpretat mijloacele de probă, ci, plecând de la situaţia de fapt reţinută definitiv de instanţa de apel, pot invoca, în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., doar încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material.

În considerarea celor expuse, nu se poate reţine că instanţa de apel a încălcat principiul reparării integrale a prejudiciului, aceasta procedând, dimpotrivă, la determinarea întinderii prejudiciului cert în funcţie de dovezile administrate, printr-o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Recurentele-reclamante au mai învederat că instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe de reducere a onorariului de avocat, neluând în considerare activitate prestată de către avocat, respectiv redactarea acţiunii, prezenţa la toate termenele de judecată, participarea la cercetarea la faţa locului, colaborarea cu expertul care a întocmit expertiza tehnică judiciară. Au arătat că valoarea cheltuielilor de judecată se stabileşte în funcţie de complexitatea cauzei, volumul muncii prestat de către avocat şi utilitatea demersurilor efectuate de acesta.

Aceste critici nu pot fi primite în calea extraordinară de atac a recursului, fiind incidentă Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 5 martie 2020, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că "motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

Astfel cum s-a reţinut în considerentele acestei decizii obligatorii, stabilirea şi, după caz, reducerea sau distribuirea onorariului de avocat ţin de aprecierea instanţei asupra proporţionalităţii, în raport cu criteriile legale privind complexitatea cauzei, natura şi volumul activităţii desfăşurate, utilitatea demersurilor şi rezultatul procesual, astfel că o asemenea apreciere priveşte temeinicia, iar nu legalitatea deciziei recurate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost argumentate de recurentele-reclamante, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 961/Ap din 6 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 martie 2025.