Moral damages for fatal accident: Shared causality of victim's negligence and road administrator's failure to install safety barriers

Şedinţa publică din data de 27 martie 2025

Deliberând asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţiile deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2021, reclamanţii A. şi B., prin reprezentant legal, au solicitat obligarea, în solidar, a pârâţilor Administraţia Străzilor Bucureşti, Administraţia Naţională "Apele Române", Consiliul Judeţean Ilfov şi Oraşul Popeşti Leordeni la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune materiale, a sumei de 300.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, cu titlu de daune morale pentru reclamantul A., a sumei de 1.500 RON lunar, cu titlu de prestaţie periodică pentru minorul B., de la data producerii accidentului şi până la majorat, a sumei de 600.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, cu titlu de daune morale pentru minorul B., precum şi a dobânzii legale calculate de la data pronunţării şi până la achitarea integrală a despăgubirilor, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune materiale, a sumei de 300.000 euro, în echivalentul în RON potrivit cursului BNR din ziua plăţii, actualizată cu indicele de inflaţie ia data plăţii, cu titlu de daune morale pentru reclamantul A., a sumei de 1.500 RON lunar, cu titlu de prestaţie periodică pentru minorul B., de la data producerii accidentului şi până la majorat, a sumei de 600.000 euro, în echivalentul în RON potrivit cursului BNR din ziua plăţii, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, cu titlu de daune morale pentru minorul B., precum şi a dobânzii legale calculate de la data pronunţării şi până la achitarea integrală a despăgubirilor, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul Municipiul Bucureşti a formulat cerere de chemare în garanţie a Administraţiei Străzilor Bucureşti.

Prin încheierea din 7 decembrie 2022, s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2022 la dosarul nr. x/2021, în vederea judecării lor împreună.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 687 din 19 mai 2023,Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Naţională "Apele Române", Oraşul Popeşti Leordeni şi Municipiul Bucureşti, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Judeţean Ilfov şi Consiliul Local al Oraşului Popeşti Leordeni, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără capacitate procesuală de folosinţă, a admis, în parte, cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Administraţia Străzilor Bucureşti, a obligat această pârâtă să plătească reclamantului A. suma de 150.000 euro, în echivalent RON la data plăţii, potrivit cursului BNR, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, cu titlu de daune morale, să plătească reclamantului B. suma de 300.000 euro, în echivalent RON la data plăţii, potrivit cursului BNR, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, cu titlu de daune morale, precum şi suma de 1.500 RON/lunar, începând cu 26.02.2016 şi până la împlinirea vârstei de 18 ani, a respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată, a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Municipiul Bucureşti.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 729A din 27 iunie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanţi, a admis apelul formulat de pârâta Administraţia Străzilor Bucureşti şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâta Administraţia Străzilor Bucureşti să plătească reclamantului A. suma de 75.000 euro, în echivalent RON la data plăţii la cursul BNR, actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii, cu titlu de daune morale, precum şi reclamantului B. suma de 150.000 euro, în aceleaşi condiţii, cu titlu de daune morale, menţinând, în rest, dispoziţiile sentinţei apelate.

4. Recursurile exercitate în cauză

4.1. Împotriva acestei decizii civile, la 24 octombrie 2024, a declarat recurs pârâta Administraţia Străzilor Bucureşti, solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că decizia a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1.349 şi art. 1.357 din C. civ., art. 5 din O.U.G. nr. 195/2002, art. 102 din O.U.G. nr. 57/2019, pct. 267 din Anexa 1 la H.C.G.M.B. nr. 254/2008, Normativului AND 593/2012 şi art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., sens în care a învederat, în sinteză, următoarele argumente:

În condiţiile în care fapta ilicită invocată constă în omisiunea montării parapetelor de protecţie pe sectorul de drum unde a avut loc accidentul rutier, instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că administratorul sectorului respectiv de drum este Administraţia Străzilor Bucureşti, astfel că acesteia îi incumba obligaţia montării parapetelor, conform art. 5 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2002. Prin urmare, instanţa de apel i-a reţinut, în mod nelegal, calitatea de autor al faptei ilicite.

Astfel, porţiunea de drum respectivă se afla dincolo de limitele teritoriale ale Municipiului Bucureşti, trasate prin semne administrative distinctive (panouri ce indicau sfârşitul limitei Municipiului Bucureşti şi începutul limitei localităţii Popeşti-Leordeni). Potrivit pct. 267 din Anexa 1 la H.C.G.M.B. nr. 254/2008, Administraţia Străzilor Bucureşti avea în administrare Splaiul Unirii, cu limitele de la "Piaţa Unirii" şi până la "limita administrativă", fiind astfel ţinută de limita prevăzută în mod distinct prin panouri/indicatoare montate de autorităţile publice şi nerevenindu-i obligaţia de a verifica, pe baza documentaţiilor cadastrale, care este această limită administrativă, cât timp exista montată o plăcuţă de delimitare.

Instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 102 din O.U.G. nr. 57/2019, în condiţiile în care Administraţia Străzilor Bucureşti nu avea atribuţii legale privind identificarea, marcarea, actualizarea sau rectificarea limitelor dintre unităţile administrativ-teritoriale, aceste atribuţii revenind Comisiei de delimitare.

De altfel, a sesizat Primăria Municipiului Bucureşti-Direcţia Transporturi, Drumuri şi Sistematizarea Circulaţiei, prin adresa nr. x/12.12.2016, despre amplasarea greşită a plăcuţei care delimitează limita administrativ-teritorială, iar instanţa de apel trebuia să exercite un rol activ, potrivit art. 22 din C. proc. civ., pentru a stabili dacă marcajele de delimitare administrativ-teritorială au fost plasate corect la distanţa de 5.720 m de la Podul Vitan-Bârzeşti, pe sensul de ieşire din Municipiul Bucureşti, astfel cum rezultă din adresa din 25.07.2016 a Primăriei Municipiului Bucureşti.

În condiţiile în care autorităţi judiciare şi organele de urmărire penală au reţinut, pe baza propriilor acte şi a panourilor de delimitare, că accidentul s-a produs pe teritoriul oraşului Popeşti-Leordeni, nu i se putea pretinde să treacă peste limita administrativă instituită de autorităţile competente, necontestată până la acel moment. În consecinţă, obligaţiile sale de administrare a sectorului de drum şi de montare a parapetelor subzistă numai până la limita administrativă a Municipiului Bucureşti, delimitată prin semne distincte.

În ceea ce priveşte obligaţia de a instala parapete de siguranţă, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut incidenţa Normativului AND 593/2012 şi a dispoziţiilor art. 5 din O.U.G. nr. 195/2002, având în vedere că acestea nu instituie o obligaţie absolută de montare a parapetelor pe sectorul de drum în aliniament, unde viteza maximă admisă era de 50 km/h, ci se referă strict la sectoarele de drum aflate în curbă sau în aliniament, unde limita de viteză este mai mare de 60 km/h. Obligaţia de administrare şi instalare a dispozitivelor de siguranţă apare numai după adoptarea unei strategii rutiere la nivelul Comisiei de circulaţie şi avizarea acesteia de către poliţia rutieră. În lipsa unor astfel de avize şi strategii, nu îi revenea obligaţia de a monta parapete de siguranţă de un anumit tip.

Instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză a Normativului AND 593/2012, apreciind că, potrivit Anexei 2A pct. b, liniuţa a 6-a, "pentru drumuri amplasate în lungul unor râuri sau lacuri se vor avea în vedere dispoziţiile art. 41". Din examinarea Normativului AND 593/2012 nu rezultă existenţa unei obligaţii exprese de montare a parapetelor; la pag. 39, în nota anexă a Tabelului 6, se precizează că "pentru drumurile situate în lungul unei ape sau căi ferate se vor vedea prevederile art. 41, respectiv 42". Din acelaşi tabel reiese că aceste norme se aplică strict sectoarelor de drum aflate în curbă ori, pentru aliniamente, celor unde limita de viteză este mai mare de 60 km/h. Cum sectorul de drum pe care s-a produs accidentul era în aliniament şi avea limită de viteză de 50 km/h, nu exista obligaţia de montare a parapetelor de siguranţă.

Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, legătura de cauzalitate dintre lipsa parapetului şi prejudiciul reprezentat de decesul victimei, în condiţiile în care accidentul putea fi evitat dacă victima ar fi avut o conduită preventivă şi ar fi respectat prevederile art. 35 şi art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002.

Astfel, atât în dosarul de urmărire penală nr. 1188/P/2016, prin raportul de expertiză tehnică auto, cât şi prin sentinţa nr. 441 din 23 iunie 2021 a Judecătoriei Cornetu, s-a concluzionat că producerea accidentului a fost determinată de conducătorul auto, care a efectuat o manevră intempestivă de viraj la stânga, încălcând dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi ale art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002. Analiza instanţei de apel este eronată, întrucât nu este îndeplinită condiţia existenţei legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi decesul victimei. Chiar şi în absenţa parapetului, accidentul ar fi putut fi evitat printr-o conduită preventivă şi conformă legii, aspect reţinut ca o concluzie tehnică de specialitate care ar fi împiedicat producerea evenimentului, astfel încât omisiunea sa nu a avut rol cauzal.

Dacă ar fi aplicat corect dispoziţiile art. 1.357 din C. civ., instanţa de apel trebuia să reţină că existenţa unei fapte ilicite şi chiar a vinovăţiei nu este suficientă pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în lipsa legăturii de cauzalitate între pretinsa omisiune şi prejudiciul constând în decesul victimei.

Totodată, decizia recurată încalcă prevederile art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., privind autoritatea hotărârii penale în procesul civil, în condiţiile în care, prin Ordonanţa din 08.03.2021 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cornetu în dosarul penal nr. x/2016, s-a reţinut că accidentul s-a produs exclusiv datorită atitudinii conducătoarei auto, fiind dispusă clasarea cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă.

4.2. Împotriva deciziei, la 24 octombrie 2024, au declarat recurs şi reclamanţii, solicitând casarea, în parte, a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, cu cheltuieli de judecată.

Recurenţii-reclamanţi au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sens în care au învederat următoarele:

Motivarea soluţiei este superficială şi cuprinde aprecieri teoretice referitoare la raportul de cauzalitate în producerea rezultatului vătămător, instanţa de apel referindu-se atât la teoria echivalenţei condiţiilor, cât şi la teoria unităţii indivizibile dintre cauză şi condiţii. Instanţa de apel era obligată să procedeze la un examen efectiv şi consistent al mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt şi în identificarea soluţiei ce urmează să fie pronunţată; or, instanţa de apel a stabilit, contrar probatoriului administrat, că decesul victimei are, în antecedenţa sa cauzală, atât fapta acesteia, cât şi inacţiunea pârâtei Administraţia Străzilor Bucureşti, reducând la jumătate cuantumul daunelor morale acordate de către judecătorul fondului.

Instanţa de apel s-a limitat la a indica pur formal că există o culpă egală de 50% a victimei, prin efectuarea unei manevre intempestive şi pierderea controlului autoturismului, fără să arate motivele de fapt şi de drept pentru care a stabilit această culpă egală şi fără să analizeze dispoziţiile art. 1.371 din C. civ.

Decizia recurată conţine şi motive contradictorii, întrucât la pagina 27, ultimul paragraf, instanţa de apel reţine că, din raportul medico-legal de necropsie nr. A3/J/54/2016, rezultă că moartea victimei s-a datorat insuficienţei cardio-respiratorii acute consecutivă asfixiei mecanice prin submersie în apă (înecare), iar din raportul de expertiză tehnico-auto întocmit în dosarul penal rezultă că, dacă parapetul de siguranţă ar fi fost montat, autoturismul condus de victimă ar fi fost redirecţionat pe drum, accidentul soldându-se doar cu avarii minore şi cu 1-2 zile de îngrijiri medicale (aspect menţionat şi în raportul de necropsie), fiind clar stabilit că înecarea conducătorului auto a avut drept cauză unică starea tehnică necorespunzătoare a drumului public.

Recurenţii-reclamanţi au mai invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că decizia a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1.371 din C. civ. referitor la culpa comună, precum şi a deciziei nr. 12/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Raţionamentul instanţei de apel, prin care stabileşte, pur formal, culpa victimei de 50%, este eronat şi nesocoteşte dispoziţiile art. 28 alin. (1) din C. proc. pen.. Astfel, prin încheierea nr. 441/23.06.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Judecătoria Cornetu a reţinut că administratorul drumului avea obligaţia de a monta parapete, iar existenţa acestora ar fi împiedicat producerea decesului. Ca atare, instanţa de apel a stabilit, în mod nelegal, că atât fapta victimei, cât şi omisiunea montării parapetelor au valoare cauzală egală.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Administraţia Străzilor Bucureşti a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamanţilor, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul formulat de pârâtă, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a învederat, sub un prim aspect, că, atunci când i-a reţinut calitatea de autor al faptei ilicite, instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 267 din Anexa 1 la H.C.G.M.B. nr. 254/2008 şi ale art. 102 din O.U.G. nr. 57/2019.

Înalta Curte constată că această primă critică de recurs este nefondată.

Potrivit art. 5 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, "în cazul producerii unui eveniment rutier, ca urmare a stării tehnice necorespunzătoare a drumului public, a nesemnalizării sau a semnalizării necorespunzătoare a acestuia, precum şi a obstacolelor ori lucrărilor care se execută pe acesta, administratorul drumului public, antreprenorul sau executantul lucrărilor răspunde, după caz, administrativ, contravenţional, civil sau penal, în condiţiile legii". În aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţele de fond au avut a stabili care este administratorul drumului public pe care a avut loc accidentul rutier, întrucât acestuia îi incumba obligaţia de a monta parapete de protecţie.

Înalta Curte constată că, astfel cum a fost argumentată, critica în discuţie nu evidenţiază interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, ci tinde la reevaluarea unui aspect de fapt (poziţia hotarului administrativ), ce a fost stabilit de instanţa de apel, în urma coroborării mijloacelor de probă administrate.

Astfel, împrejurarea că artera de circulaţie Splaiul Unirii se află în proprietatea Municipiului Bucureşti şi administrarea recurentei-pârâte rezultă din cuprinsul cărţii funciară nr. x, iar acest aspect nu a fost contestat în cauză.

Instanţa de apel a valorificat probator adresa nr. x/25.07.2016, emisă de către Primăria Municipiului Bucureşti-Direcţia Patrimoniu-Serviciul Cadastru, prin care se atestă că limita administrativ-teritorială reiese din documentaţia cadastrală aferentă arterei de circulaţie ce poartă denumirea Splaiul Unirii şi din informaţiile aflate pe site-ul x.

Din moment ce art. 267 din Anexa nr. 1 la H.C.G.M.B. nr. 254/2008 prevede că recurenta-pârâtă are în administrare Splaiul Unirii, cu limitele de la Piaţa Unirii şi până la limita administrativă, instanţa de apel a reţinut că această autoritate publică avea obligaţia de a verifica, pe baza documentaţiilor cadastrale, care este limita administrativă, întrucât faptul că pe sectorul de drum era amplasat un panou care indica sfârşitul limitei administrative a Municipiului Bucureşti şi începutul limitei administrative a oraşului Popeşti-Leordeni nu poate conduce la concluzia că tronsonul de drum pe care s-a produs evenimentul rutier nu era în administrarea recurentei-pârâte, din moment ce evidenţele cadastrale atestă că tronsonul de drum se afla în proprietatea Municipiului Bucureşti şi în administrarea recurentei-pârâte.

Recurenta-pârâtă a învederat că, la data accidentului rutier, porţiunea de drum se afla dincolo de limitele teritoriale ale Municipiului Bucureşti, trasate prin semne administrative distinctive (panou/indicator).

Însă, această susţinere vizează, în realitate, netemeinicia deciziei recurate şi nu poate fi analizată, întrucât în calea extraordinară de atac a recursului se exercită doar un control de legalitate, prin raportare la motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă şi reevaluarea situaţiei de fapt. Cu alte cuvinte, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs verifică doar modalitatea în care au fost interpretate şi aplicate normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite de către instanţa de apel.

Prin urmare, chiar dacă susţine, în mod formal, că instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 267 din Anexa 1 la H.C.G.M.B. nr. 254/2008, recurenta-pârâtă nu argumentează această critică prin relevarea unor chestiuni de drept, ci a unor aspecte de fapt, care nu pot fi supuse cenzurii instanţei de recurs.

Susţinerea recurentei-pârâte, în sensul că era ţinută de limita administrativă, prevăzută, în mod distinct, prin panouri/indicatoare montate de către autorităţile publice competente, este contrazisă de dispoziţiile art. 102 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, potrivit cărora:

"(2) Materializarea limitelor unităţilor administrativ-teritoriale stabilite, potrivit legii, se efectuează de către Comisia de delimitare, numită prin ordin al prefectului, constituită în condiţiile legii cadastrului şi publicităţii imobiliare. Comisia are atribuţii legale cu privire la identificarea, marcarea, actualizarea sau rectificarea limitelor dintre unităţile administrativ-teritoriale, precum şi cu privire la punerea în aplicare a hotărârilor judecătoreşti prin care se dispune cu privire la limitele dintre unităţile administrativ-teritoriale.(3) Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, prin instituţiile sale subordonate, gestionează din punct de vedere tehnic reprezentarea grafică a limitelor unităţilor administrativ- teritoriale determinate prin măsurători şi are obligaţia ca, ulterior transmiterii de către comisia prevăzută la alin. (2) a acestor limite, să le introducă în sistemul integrat de cadastru şi carte funciară şi să le afişeze pe geoportalul INSPIRE, pentru a fi utilizate în activitatea autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale".

Prin raportare la aceste dispoziţii legale, pe care chiar recurenta-pârâtă le-a indicat în memoriul de recurs, materializarea limitelor administrativ-teritoriale nu este reprezentată de montarea unor panouri, ci este introdusă în sistemul integrat de cadastru carte funciară şi afişată pe geoportalul INSPIRE al României, pentru a fi utilizate în activitatea autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale.

În considerarea celor expuse, rezultă că existenţa unui panou/indicator pe acest tronson de drum nu are nicio relevanţă asupra determinării limitelor administrative, astfel că nu poate fi primită susţinerea recurentei-pârâte, în sensul că, potrivit art. 22 din C. proc. civ., instanţa de apel trebuia să lămurească, pe bază de probe certe, dacă marcajele/panourile de delimitarea a oraşului Popeşti-Leordeni au fost plasate în mod corect la distanţa de 5.720 metri liniari de la Podul Vitan Bârzeşti, pe sensul de ieşire din Municipiul Bucureşti.

Nu poate fi primită nici aserţiunea recurentei-pârâte că tronsonul de drum nu se afla în administrarea sa, de vreme ce Parchetul de pe lângă Judecătoria Cornetu şi Judecătoria Cornetu au apreciat că sunt competente. După cum corect a observat instanţa de apel, faptul că aceste autorităţi nu şi-au verificat competenţa teritorială pentru instrumentarea şi soluţionarea dosarului penal, nu poate prezenta relevanţă din perspectiva invocată de către recurenta-pârâtă, cu atât mai mult în condiţiile în care, fiind învestite cu o acţiune în răspundere civilă, instanţele de fond au trebuit să stabilească, pe baza probatoriului administrat, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, ceea ce implică, printre altele, identificarea administratorului tronsonului de drum unde s-a produs accidentul rutier.

Sub un al doilea aspect, recurenta-pârâtă a susţinut că, atunci când a reţinut că avea obligaţia de a monta parapete pe segmentul de drum unde s-a produs accidentul rutier, instanţa de apel a interpretat, în mod greşit, dispoziţiile art. 5 din O.U.G. nr. 195/2002 şi ale Normativului AND 593/2012. În acest sens, recurenta-pârâtă a argumentat că, potrivit Normativului AND 593/2012, parapetele sunt necesare doar pentru sectoarele de drum aflate în curbă sau în aliniament cu limită de viteză de peste 60 km/h, precum şi că obligaţia administratorului drumului public de a monta parapete se naşte doar după adoptarea, de către Comisia Tehnică de Circulaţie, a unei strategii avizate de Poliţia Rutieră, care să stabilească necesitatea unor indicatoare, marcaje sau parapete pe un anumit sector de drum.

Înalta Curte constată că nici această critică nu poate fi primită.

Pe de o parte, este nefondată susţinerea recurentei-pârâte, în sensul că nu exista obligaţia de montare a parapetelor de siguranţă, din moment ce sectorul de drum pe care s-a produs accidentul rutier era în aliniament şi prevedea o viteză maximă de 50 km/h, iar tabelul 6 se referă la sectoarele de drum aflate în curbă sau cele în aliniament unde limita de viteză este mai mare de 60 km/h.

După cum, în mod corect, a reţinut instanţa de apel, viteza menţionată în tabelul 6 din Normativul AND 593/2012 nu reprezintă viteza de rulare, ci viteza de proiectare; or, în timp ce viteza de deplasare este reprezentată de limita maximă de viteză, stabilită de O.U.G. nr. 195/2002, cu care se poate circula pe anumite sectoare de drum, viteza de proiectare, la care se referă Normativul 593/2012, este viteza maximă ce trebuie asigurată unui autoturism în punctele cele mai dificile ale traseului, astfel încât circulaţia să se desfăşoare în condiţii de maximă siguranţă şi confort, fiind prevăzute mai multe categorii de viteze de proiectare, în funcţie de clasa tehnică a drumului şi de condiţiile de relief. Ca urmare, limita maximă legală de deplasare pe sectorul de drum respectiv nu are niciun fel de relevanţă în aprecierea existenţei obligaţiei de a monta parapetele de protecţie.

Pe de altă parte, este nefondată şi susţinerea recurentei-pârâte, potrivit căreia obligaţia administratorului drumului public de a monta parapete se naşte doar după adoptarea, de către Comisia Tehnică de Circulaţie, a unei strategii avizate de Poliţia Rutieră, care să stabilească necesitatea unor parapete pe un anumit drum.

Conform art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, "administratorul drumului public, antreprenorul sau executantul lucrărilor, conform competentelor ce îi revin, cu avizul poliţiei rutiere, este obligat să instaleze indicatoare ori alte dispozitive speciale, să aplice marcaje pe drumurile publice, conform standardelor în vigoare, şi să le menţină în stare corespunzătoare", iar, potrivit alin. (9) al aceluiaşi articol, "în scopul asigurării desfăşurării în condiţii de siguranţă a circulaţiei pe drumurile publice, poliţia rutieră poate solicita administratorului drumului public executarea sau desfiinţarea de amenajări rutiere".

Potrivit art. 8 din H.G. nr. 1391/2006:

"(1) Lucrările în zona drumului public se execută, în condiţiile stabilite prin autorizaţie, de administratorul drumului, cu avizul poliţiei rutiere. (2) Executantul de lucrări în zona drumului public este obligat să realizeze amenajările rutiere aprobate în proiect, pentru a permite circulaţia în siguranţă a participanţilor la trafic. (3) Când lucrările se efectuează pe trotuar şi împiedică circulaţia pe acesta, executantul lucrărilor este obligat să construiască pasaje pentru pietoni, separate de partea carosabilă şi protejate corespunzător. (4) Executantul lucrărilor este obligat ca, la terminarea acestora, să aducă drumul la starea iniţială sau la cea stabilită prin proiect. (5) Administratorul drumului public sau al căii ferate este obligat să verifice şi să recepţioneze lucrările executate în zona drumului public numai dacă acestea corespund normelor de calitate prevăzute de lege şi avizelor obţinute anterior începerii lucrărilor".

Instanţa de apel a interpretat, în mod corect, aceste dispoziţii legale, reţinând că administratorul drumului solicită avizul poliţiei rutiere pentru efectuarea unor lucrări în zona drumului public, iar nu invers, cum susţine recurenta-pârâtă.

În ceea ce priveşte rolul Comisiei Tehnice circulaţie, instanţa de apel, pe baza înscrisurilor depuse la dosar, a reţinut că acesta este de avizare a solicitărilor adresate de către administratorul drumului, iar nu de elaborare a unor strategii. Lipsa unui aviz sau a unei dispoziţii de montare a parapetelor nu exonerează administratorul, ci îi impune diligenţa de a obţine avizul, atunci când riscurile existente o reclamă (cum este situaţia unui drum ce mărgineşte albia râului).

În acest context, instanţa de apel a subliniat faptul că pârâta Administraţia Străzilor Bucureşti nu a indicat un temei legal care să condiţioneze îndeplinirea obligaţiilor de siguranţă de parcurgerea unei etape prealabile de strategie, precum şi faptul că susţinerile acesteia sunt infirmate de conduita ulterioară producerii accidentului rutier, când a procedat la montarea parapetelor pe sectorul de drum respectiv, ceea ce relevă recunoaşterea necesităţii acestor dispozitive de protecţie.

În consecinţă, instanţa de apel a reţinut, în mod legal, săvârşirea de către pârâtă a faptei ilicite constând în omisiunea montării parapetelui de protecţie pe marginea râului Dâmboviţa, pe sectorul de drum unde a avut loc accidentul rutier, interpretând şi aplicând, în mod corect, dispoziţiile art. 5 din O.U.G. nr. 195/2002, ale art. 102 din O.U.G. nr. 57/2019, ale pct. 267 din Anexa 1 la H.C.G.M.B. nr. 254/2008, precum şi prevederile relevante ale Normativului AND 593/2012.

Tot în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a reţinut greşit legătura de cauzalitate dintre lipsa parapetelui şi prejudiciul reprezentat de decesul victimei, învederând că accidentul putea fi evitat dacă victima ar fi avut o conduită preventivă şi ar fi respectat prevederile art. 35 şi art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestei critici de recurs.

Potrivit art. 1.357 şi urm. din C. civ., răspunderea civilă delictuală presupune existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi a vinovăţiei autorului, urmând a fi înlăturată doar dacă prejudiciul este cauzat exclusiv de o cauză străină, inclusiv fapta victimei.

Prin raportare la mijloacele de probă administrate în cauză, instanţa de apel a reţinut că ieşirea autoturismului de pe carosabil s-a datorat exclusiv culpei conducătorului auto, însă rezultatul vătămător (înecul, soldat cu decesul victimei) s-a produs exclusiv din culpa administratorului drumului public, care nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 5 din O.U.G. nr. 195/2002. În acest context factual, instanţa de apel a apreciat că raportul de cauzalitate în producerea rezultatului vătămător este complex, în sensul că fapta victimei reprezintă cauza proximă producerii acestuia şi, în egală măsură, o condiţie absolut necesară în lanţul cauzal, dar trebuie privită conjugat cu fapta recurentei-pârâte, care, la rândul său, configurează o condiţie sine qua non pentru producerea rezultatului.

Având a stabili raportul de cauzalitate, instanţa de apel a aplicat teoria echivalenţei condiţiilor şi teoria unităţii indivizibile dintre cauză şi condiţii, reţinând, pe baza probatoriului administrat, că atât conduita victimei, cât şi omisiunea administratorului drumului de respetare a obligaţiilor prevăzute de art. 5 din O.U.G. nr. 195/2002 au concurat la producerea rezultatului vătămător.

Potrivit sistemului echivalenţei condiţiilor, pentru a se determina faptul cauzal dintr-un complex de fapte şi împrejurări, se impune identificarea tuturor faptelor şi împrejurărilor ce au fost indispensabile pentru producerea prejudiciului, acestea urmând a fi reţinute drept cauze cu valoare cauzală egală, adică echivalente. De asemenea, conform teoriei unităţii indivizibile dintre cauză şi condiţii, fenomenul cauză nu acţionează singur şi izolat, ci în anumite condiţii externe, ce înlesnesc naşterea procesului cauzal, grăbind şi favorizând dezvoltarea lui sau agravându-i rezultatele negative, astfel că împrejurărilor identificate, care concură la producerea prejudiciului ca un tot unitar, trebuie să li se recunoască eficienţa cauzală, ca elemente ale unui complex cauzal.

Instanţa de apel a aplicat, în mod corect, aceste teorii juridice, atunci când a reţinut, pe de o parte, faptul că, în lipsa acţiunii victimei (viraj intempestiv la stânga), nu exista posibilitatea de a se genera urmarea produsă, iar, pe de altă parte, faptul că nu exista posibilitate de a se genera urmarea produsă dacă recurenta-pârâtă şi-ar fi îndeplinit obligaţia legală de a monta parapete de protecţie, chiar şi în prezenţa acţiunii victimei. În acest sens, instanţa de apel a reţinut că, potrivit raportului de expertiză tehnică, în prezenţa unui parapet, vehiculul ar fi fost oprit sau redirecţionat pe carosabil, iar urmările ar fi fost minore, în timp ce lipsa dispozitivului de protecţie a permis căderea în apă şi decesul victimei, prin înecare.

În acest context, este corectă concluzia instanţei de apel, potrivit căreia rezultatul păgubitor (decesul victimei) are, în antecedenţa sa cauzală, atât acţiunea acesteia, cât şi inacţiunea recurentei-pârâte, întrucât rezultatul vătămător nu s-ar fi putut realiza în lipsa oricăreia dintre ele, astfel că nu se poate reţine culpa exclusivă a victimei sau că fapta acesteia este cauza principală şi determinată a accidentului, cum, în mod nejustificat, se susţine prin memoriul de recurs.

Nu poate fi primită nici susţinerea recurentei-pârâte, în sensul că instanţa de apel ar fi nesocotit prevederile art. 28 din C. proc. pen.

Aceasta, întrucât ordonanţa de clasare, dată de procuror în dosarul penal nr. x/2016, nu echivalează cu o hotărâre judecătorească definitivă, astfel că nu are autoritate de lucru judecat. În acest sens, este de observat că art. 28 din C. proc. pen. se referă explicit la hotărârea definitivă a instanţei penale, dispunând că aceasta are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Faptul că soluţia poate fi confirmată de judecător, prin respingerea plângerii formulate în condiţiile art. 341 din C. proc. pen., nu transformă ordonanţa de clasare într-o hotărâre judecătorească definitivă. În plus, clasarea se dispune în faza de urmărire penală şi nu implică stabilirea vinovăţiei printr-un proces contradictoriu în faţa instanţei, motiv pentru care o ordonanţă a procurorului nu poate fi invocată ca o hotărâre definitivă, care să se impună instanţei civile cu autoritate de lucru judecat.

Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a realizat propria analiză a condiţiilor răspunderii delictuale şi, în urma coroborării mijloacelor de probă administrate, a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1.357 şi urm. din C. civ., pentru atragerea răspunderii civile delictuale a recurentei-pârâte.

Examinând recursul formulat de către reclamanţi, prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Recurenţii-reclamanţi au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., învederând că motivarea deciziei recurate este superficială, întrucât instanţa de apel nu a procedat la un examen efectiv al mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt, şi a stabilit, contrar probatoriului administrat, că decesul victimei are, în antecedenţa sa cauzală, atât fapta acesteia, cât şi inacţiunea pârâtei, limitându-se a indica formal că există o culpă egală, fără să arate motivele de fapt şi de drept.

Totodată, recurenţii-reclamanţi au arătat că decizia recurată conţine motive contradictorii, întrucât la pagina 27, ultimul paragraf, instanţa de apel reţine atât concluzia raportului medico-legal de necropsie nr. A3/J/54/2016, cât şi concluziile raportului de expertiză tehnico-auto întocmit în dosarul penal.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., "hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor". Motivarea hotărârii judecătoreşti reprezintă un element esenţial, ce se constituie într-o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi într-o premisă a exercitării corespunzătoare a controlului judiciar.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că "dreptul la un proces echitabil include dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţă. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa" (cauza Albina c. României). Totodată, Curtea a statuat că "obligaţia pe care o impune art. 6 par. 1 instanţelor de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument" (cauza Jahnke şi Lenoble c. Franţei), precum şi că "noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse" (cauza Helle c. Finlandei).

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel a respectat aceste exigenţe legale şi convenţionale, asigurând garanţiile necesare dreptului la un proces echitabil, din moment ce, prin considerentele prezentate pe larg la paginile 20-30 ale deciziei recurate, a prezentat, într-o manieră care respectă logica juridică, argumentele de fapt şi de drept pe care se fundamentează soluţia.

Astfel, se constată că instanţa de apel a expus cadrul de fapt relevant, pe care l-a stabilit în urma coroborării şi interpretării mijloacelor de probă administrate în cauză, a identificat normele de drept material incidente şi le-a aplicat situaţiei de fapt şi, în mod special, a argumentat soluţia de reducere a daunelor morale acordate de prima instanţă, şi anume prin reţinerea culpei concurente a victimei şi a administratorul drumului, în proporţie egală. Faptul că instanţa de apel a prezentat teoriile echivalenţei condiţiilor şi unităţii dintre cauză şi condiţii nu transformă motivarea într-una "pur teoretică", cum, în mod nejustificat, susţin recurenţii-reclamanţi.

De asemenea, motivarea deciziei recurate este logică şi coerentă, iar faptul că, în urma probelor administrate, instanţa de apel a reţinut culpa comună a victimei şi a administratorul drumului nu echivalează cu o motivare contradictorie.

Sub acest ultim aspect, nu pot fi primite susţinerile recurenţilor-reclamanţi, întrucât raportul medico-legal de necropsie nr. A3/J/54/2016 stabileşte cauza medico-biologică a morţii (asfixie prin submersie/înec), în timp ce expertiza tehnico-auto efectuată în cadrul dosarului penal evaluează dinamica producerii accidentului rutier şi consecinţele absenţei parapetelor. Aceste constatări nu sunt incompatibile, întrucât operează pe planuri diferite (medical şi tehnic).

Recurenţii-reclamanţi au mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1.371 din C. civ., astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 12/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi a dispoziţiilor art. 28 din C. proc. pen.

Înalta Curte constată că nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Conform prevederilor art. 1.371 din C. civ.:

"(1) În cazul în care victima a contribuit, cu intenţie sau din culpă, la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârşită de autor, cu intenţie sau din culpă, cât şi forţa majoră, cazul fortuit ori fapta terţului pentru care autorul nu este obligat să răspundă".

Prin decizia nr. 12 din 16 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 498 din 4 iulie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş şi a stabilit că "dispoziţiile art. 1.371 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că autorul faptei va fi ţinut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o, în cazul în care victima prejudiciului a contribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă".

Se constată că instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1.371 din C. civ., astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 12 din 16 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţinând motivat, în urma coroborării mijloacelor de probă administrate în cauză, culpa comună a victimei şi a administratorului drumului, în proporţie egală, la producerea rezultatului.

Or, a verifica dacă ponderea culpei a fost corect stabilită de instanţa de apel presupune reevaluarea mijloacelor de probă şi a situaţiei de fapt, ceea ce excede competenţei legale a instanţei de recurs. Reţinerea unei culpe comune şi a unui raport egal de contribuţie la producerea rezultatului se înscrie în marja de apreciere a instanţei de apel, în funcţie de mijloacele de probă administrate, neputând face obiectul controlului de legalitate, specific căii extraordinare de atac a recursului.

Referitor la criticile recurenţilor-reclamanţi privind greşita reţinere a culpei comune şi nesocotirea prevederilor art. 28 din C. proc. civ., sunt valabile considerentele prezentate supra, cu ocazia analizei recursului pârâtei.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din Codul de procedură, astfel cum au fost argumentate de către recurenţi, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ambele recursuri, ca nefondate. Partea superioară a formularului

Partea inferioară a formularului

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul declarat de către reclamanţii A. şi B., prin reprezentant legal A., şi de către pârâta Administraţia Străzilor Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 729A din 27 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 martie 2025.