Vicarious liability for independent appraisers under delictual civil law; absence of subordination precludes responsibility for expert errors

Şedinţa publică din data de 20 martie 2025

Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2021, la data de 21.09.2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.370.720 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 1.883.811 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din data de 5.02.2009, întocmit de către S.C. A. S.R.L. în dosarul nr. x C. civ., şi valoarea de 513.091 RON, stabilită cu respectarea Standardelor internaţionale de evaluare a imobilului în suprafaţă de 2.895 mp, situat în municipiul Alba Iulia, jud. Alba, str. x, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii.

În drept, reclamantul a indicat dispoziţiile C. civ. de la 1864 privind răspunderea civilă delictuală.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, argumentând că momentul curgerii termenului de prescripţie extinctivă este reprezentat de întocmirea raportului de evaluare de către experţii autorizaţi în calitate de prepuşi ai autorităţii, cât şi de omologarea de către ANRP a raportului de evaluare din 5 februarie 2009. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

La 11 martie 2022, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a S.C. A. S.R.L. şi a persoanelor fizice B. şi C..

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă

Prin sentinţa nr. 829 din 23 mai 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a constatat că cererea de chemare în garanţie este tardiv formulată; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a respins acţiunea privind pe reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă.

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia nr. 237 din 16 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei nr. 829 din 23 mai 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă; a anulat, în parte, sentinţa apelată şi, evocând fondul, a respins acţiunea, ca neîntemeiată; a păstrat soluţia de respingere a solicitării de acordare a cheltuielilor de judecată aferente cererii de chemare în garanţie.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 237 din 16 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 9 şi art. 269-271 C. proc. civ., situaţie ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum şi ale dispoziţiilor art. 1171 şi art. 1173 din C. civ. de la 1864, art. 1241 C. civ., fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A arătat că prin cererea de chemare în judecată a indicat înscrisurile în raport de care a invocat incidenţa prevederilor art. 269-270 C. proc. civ., prin înscris înţelegând adresele cu referire la actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata-pârâtă şi transmise Ministerului Finanţelor, relevante sub aspectul informaţiilor pe care le deţin, necontestate anterior ivirii litigiului, care oferă garanţii de exactitate.

A precizat că înscrisul, prin forma şi aparenţa sa exterioară, are înfăţişarea unui act regulat întocmit de un agent public în limitele atribuţiei sale (funcţionari ai intimatei-pârâte) şi se bucură de prezumţia de autenticitate şi validitate, potrivit art. 1171 din C. civ. de la 1864 (art. 1241 noul C. civ.), până la proba contrară ce revine persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea acestuia.

Or, în prezenta cauză, persoana care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul, cu precădere raportul de verificare şi cel de-al doilea raport de evaluare, era intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restiturea Proprietăţilor, cea de la care emană, reprezentând înscrisuri autentice, în înţelesul art. 269 C. proc. civ., iar partea adversă nu a efectuat niciun demers care să indice intenţia de a contesta actele întocmite de expertul verificator D. S.C. E. S.R.L. şi transmise Ministerului Finanţelor spre valorificare.

Totodată, a precizat că intimata-pârâtă a fost cea care l-a înştiinţat despre existenţa şi întinderea prejudiciului reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză şi suma stabilită de expertiza efectuată de S.C. E. S.R.L. şi i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu.

Rezultă, astfel, că instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama de aceste înscrisuri, precum şi de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare ce le-a fost transmisă chiar prin actele emanate de la intimata-pârâtă, depuse la dosarul cauzei, în caz contrar, decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269-271 C. proc. civ., situaţie ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar şi a art. 1241 C. civ., caz în care devine aplicabil motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A mai susţinut recurentul şi încălcarea dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a ţinut cont de prejudiciul care rezultă din înscrisurile depuse, în condiţiile în care intimata nu a contestat respectivele înscrisuri şi nu s-a înscris în fals împotriva acestora.

Recurentul a mai arătat că pârâta, în baza dispoziţiilor Curţii de Conturi, a cuantificat prejudiciul şi a solicitat Ministerului Finanţelor recuperarea acestuia, nefiind, astfel, fundamentat considerentul instanţei de apel, potrivit căruia reclamantul nu a dovedit prejudiciul.

Totodată, a învederat că din considerentele deciziei recurate rezultă şi interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 1000 C. civ., care a reţinut lipsa unui raport de prepuşenie între expert şi pârâtă dat fiind existenţa unui raport contractual.

A arătat că selectarea şi contractarea experţilor evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR s-a efectuat de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor potrivit H.G. nr. 527 din 19 aprilie 2006. Dispoziţiile art. 1000 C. civ. instituie răspunderea pentru fapta prepuşilor, de aceea, prejudiciul suferit de Statul Român prin fapta evaluatorului nu poate fi recuperat decât prin tragerea la răspundere a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, pentru fapta prepusului său.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata a invocat inadmisibilitatea recursului, arătând că acesta nu este temeinic motivat, întrucât partea adversă înţelege să folosească un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speţă similară, prin decizia nr. 501 din 15 martie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2021.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţie a fost fixat termen de judecată la data de 20 martie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În susţinerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat nesocotirea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ. şi ale art. 269-271 din acelaşi act normativ, întrucât instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii în procesul civil şi a refuzat să dea valoarea probatorie conferită de lege înscrisurilor emanate de la intimata-pârâtă.

Toate criticile au ca unic punct de pornire împrejurarea că instanţa de apel s-a pronunţat fără a ţine cont de înscrisurile care provin de la intimata-pârâtă, deşi acestea, fiind înscrisuri autentice, trebuiau avute în vedere, ca atare, din perspectiva sarcinii probei şi a soluţionării pe fond a litigiului.

Înalta Curte reţine că, potrivit principiului disponibilităţii, ce guvernează procesul civil, părţile au dreptul de a dispune de obiectul procesului şi de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop.

Conform dispoziţiilor art. 9 din C. proc. civ.,,(1) Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizaţii ori a unei autorităţi sau instituţii publice ori de interes public. (2) Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. (3) În condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuşi dreptul pretins, poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunţa la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege."

Potrivit prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii sale, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel." Această regulă este dezvoltată şi în art. 397 alin. (1) din acelaşi act normativ, care dispune că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.

Prin urmare, judecătorul este ţinut de cadrul procesual trasat prin cererile părţilor, sub aspect obiectiv şi sub aspect subiectiv, fiind obligat să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii sale.

Înalta Curte constată că această conduită a fost urmată de instanţa de apel, iar împrejurarea că instanţa a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurentul-reclamant nu conduce la concluzia că a încălcat prevederile legale mai sus enunţate, câtă vreme analiza s-a circumscris pretenţiilor şi argumentelor inserate în cererea dedusă judecăţii.

Astfel, instanţa de apel a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului, pe care a anulat-o, în parte, şi în evocarea fondului, a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin acţiunea introductivă s-a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata unei sume de bani în temeiul răspunderii civile delictuale, reclamantul invocând atât răspunderea pentru fapta proprie, cât şi răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, faptele ilicite imputate constând în întocmirea raportului de evaluare de către experţii autorizaţi - în calitate de prepuşi ai autorităţii pârâte -, cât şi în omologarea raportului de evaluare de către pârâtă, ceea ce ar fi condus la emiterea deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În susţinerea cererii, reclamantul a depus acte ce emană de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii, apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 269 şi ale art. 270 C. proc. civ.

Instanţa de apel a reţinut că evocarea fondului raportului juridic presupune verificarea îndeplinirii condiţiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte şi a ajuns la concluzia neîntrunirii acestor cerinţe. A avut în vedere toate înscrisurile depuse, pe care le-a analizat, aspect detaliat în considerentele deciziei recurate.

Din cererea de recurs reiese că se solicită instanţei să dea o valoare absolută atât adresei de informare, prin care a fost adusă la cunoştinţa recurentului existenţa unui prejudiciu şi valoarea acestuia, cât şi a raportului de reevaluare efectuat în anul 2020, şi să înlăture primul raport de evaluare întocmit în anul 2009, depus, de asemenea, la dosar de către recurent. În sprijinul acestei solicitări, se susţine că din actele ulterioare anului 2009, respectiv din neînscrierea în fals împotriva acestora ar rezulta consimţământul intimatei-pârâte cu privire la conţinutul şi la concluziile celui de-al doilea raport de evaluare.

Înalta Curte reţine că împrejurările învederate de recurent nu relevă o încălcare a limitelor rolului activ al judecătorului şi a principiului disponibilităţii procesului civil.

Instanţa de apel a reţinut, în considerentele deciziei recurate, că diferenţa de valoare pretinsă de reclamant rezultă din două rapoarte de expertiză, care au fost întocmite în ani diferiţi, de persoane diferite.

Aşa cum reiese din dispoziţiile cu caracter general cuprinse în art. 16 din C. proc. civ., "Probele se administrează de către instanţa care judecă procesul, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel", regulă consacrată de legiuitorul român la nivel de principiu ce guvernează procesul civil, sub denumirea de principiul nemijlocirii.

Faţă de concluziile diferite ale celor două rapoarte de expertiză, instanţa de apel a procedat, în mod corect, la analiza lor şi a stabilit că niciuna dintre evaluările analizate nu respectă dispoziţiile Legii nr. 247/2005 şi nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaţionale de evaluare.

A da o valoare absolută doar unuia dintre rapoartele de expertiză, care în opinia recurentului probează, indubitabil, atât caracterul întemeiat al cererii, cât şi cuantumul prejudiciului pretins, fără a se proceda la o analiză a tuturor probatoriilor şi a condiţiilor specifice cererii de chemare în judecată întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanţelor la o simplă formalitate de consfinţire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit.

Din perspectiva criticilor vizând înlăturarea înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă, Înalta Curte reţine că motivul este, de asemenea, nefondat, întrucât aprecierea probelor este atributul instanţelor de fond, potrivit dispoziţiilor art. 264 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare.

În plus, nu se poate reţine o nesocotire a celor statuate de art. 269-271 din C. proc. civ., în condiţiile în care, în speţă, nu au fost negate cele constatate prin înscrisurile de care recurentul a înţeles să se folosească în susţinerea temeiniciei cererii de chemare în judecată, ci instanţa de apel, în urma analizei acestora, a arătat motivat de ce a înlăturat anumite argumente şi probe aduse de către aceştia, în contextul cercetării întrunirii condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

De altfel, argumentele referitoare la modul de apreciere al probelor care a determinat soluţia instanţei de apel nu reprezintă o critică de nelegalitate, ci de netemeinicie, aspect care nu poate face obiect al recursului.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., neputându-se constata o încălcare a normelor de procedură, în sensul celor susţinute de către recurent, atât din perspectiva dispoziţiilor art. 9, cât şi a celor ale art. 269-271 din acelaşi act normativ.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant invocă încălcarea dispoziţiilor art. 1171 şi ale art. 1173 C. civ. de la 1864 (art. 1241 noul C. civ.).

În ceea ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1711 şi ale art. 1173 din C. civ. de la 1864, incidente raportului juridic dedus judecăţii, referitoare la forţa probatorie a înscrisurilor aflate la dosar, Înalta Curte reţine argumentele expuse deja anterior.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din actul normativ menţionat, recurentul susţine şi încălcarea dispoziţiilor art. 1000 C. civ.

În acest sens, recurentul a arătat că selectarea şi contractarea experţilor evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR s-a efectuat de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor potrivit H.G. nr. 527 din 19 aprilie 2006. Dispoziţiile art. 1000 C. civ. instituie răspunderea pentru fapta prepuşilor. De aceea, prejudiciul suferit de Statul Român prin fapta evaluatorului nu poate fi recuperat decât prin tragerea la răspundere a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, pentru fapta prepusului său.

Recurentul a mai susţinut că pârâta, în baza dispoziţiilor Curţii de Conturi, a cuantificat prejudiciul şi a solicitat Ministerului Finanţelor recuperarea acestuia, nefiind, astfel, fundamentat considerentul instanţei de apel, potrivit căruia reclamantul nu a dovedit prejudiciul.

Criticile astfel formulate sunt nefondate.

Antrenarea răspunderii civile delictuale în considerarea dispoziţiei legale menţionate presupune, pe lângă elementele generale ale activării răspunderii civile (fapta ilicită, vinovăţie, prejudiciu, raport de cauzalitate) şi întrunirea a două condiţii specifice, respectiv, existenţa unui raport de prepuşenie şi săvârşirea faptei ilicite de către prepus în legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate.

Înalta Curte reţine că ceea ce defineşte noţiunile de comitent şi prepus este existenţa unui raport de subordonare în cadrul căruia comitentul direcţionează, supraveghează şi controlează activitatea prepusului în exercitarea funcţiilor sau însărcinărilor conferite pentru realizarea interesului comitentului ori al unui terţ. Or, în cauză aceste condiţii nu se verifică. Expertul evaluator, în numele căruia este chemată să răspundă în prezent pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, nu se afla într-o asemenea poziţie de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii civile pentru altul.

Sub acest aspect, se constată că instanţa de apel a reţinut că un raport juridic de prepuşenie există doar cel între intimata-pârâtă şi membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, acesta rezultând din dispoziţiile Legii nr. 247/2005. Însă, raportul dintre Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi expert este unul contractual, neexistând nicio bază legală care să permită existenţa unui raport de prepuşenie în sensul celor pretinse de recurent.

Această concluzie a instanţei este una corectă în contextul în care raportul juridic dintre expert şi intimata-pârâtă este născut în urma încheierii unui contract de prestări servicii, între părţi neexistând subordonarea specifică raportului de prepuşenie, fiind lipsită de relevanţă, din această perspectivă, împrejurarea că selecţia evaluatorilor s-a efectuat de către intimata-pârâtă potrivit H.G. nr. 527/2006.

În speţă, instanţa de apel a analizat dacă se poate reţine răspunderea intimatei-pârâte pentru fapta prepuşilor săi, membrii Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, şi a concluzionat că se identifică în sarcina lor o faptă ilicită, însă nici raportul de evaluare întocmit în anul 2009 şi nici cel din anul 2020 nu dovedesc prejudiciul întrucât niciuna dintre evaluările analizate nu a respectat Standardele internaţionale de evaluare, concluzie ce rezultă şi din diferenţa dintre valorile de piaţă stabilite.

Astfel, s-a reţinut că, fiind folosită aceeaşi metodă, fiind utilizate aceleaşi date din piaţă şi prin raportare la aceeaşi perioadă de timp, a rezultat o diferenţă semnificativă de valoare care nu poate fi explicată logic decât prin deficienţe ale rapoartelor de evaluare generate de comparabilele folosite şi de nerespectarea principiilor metodologice asumate.

Instanţa de recurs constată că susţinerea recurentului potrivit căreia nu este fundamentat considerentul instanţei de apel, în sensul în care reclamantul nu a dovedit prejudiciul, exprimă nemulţumirea acestuia vizând modul în care instanţa de apel a interpretat şi apreciat mijloacele de probă (cele două expertize de evaluare), împrejurări care nu pot fi valorificate, însă, în această etapă procesuală, întrucât prin criticile expuse se tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţa de apel asupra situaţiei de fapt stabilite efectiv pe baza administrării probatoriilor şi care constituie premisa pentru judecata recursului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 237A din 16 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 237A din 16 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată, astăzi, 20 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 din C. proc. civ.