Vehicle sale contract binding as price deemed paid; appeal on non-payment and forgery claims dismissed with costs.
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed as unfounded the claimant's appeal against the appellate court's decision and interlocutory ruling, affirming the lower courts' rejection of her action seeking resolution of a vehicle sale-purchase contract for alleged non-payment of the price; the claimant was ordered to pay the defendant 3,500 RON in costs. The dispute arose from a 2021 car sale contract that explicitly stated the price had been paid at signing, which the claimant disputed; the courts held that the contract's binding force under Article 1270(1) Civil Code governed, and that the claimant could not prove non-payment through witnesses against the contract's terms (Article 309(2),(5) Code of Civil Procedure), that the trial court's refusal to order production of originals of contested receipts was lawful because the decision rested on the contract itself, that the claimant's belated forgery challenge was time-barred under Article 304(1) since the documents were served with the statement of defense before the first hearing and procedural irregularities must be raised timely under Articles 178 and 185, and that denial of the discretionary suspension request under Article 413(1)(2) was proper because the criminal investigation concerned receipts not used as evidence.
Legislator headnote
AI generatedart. 1724 C. civ, art. 1270 C. civ, art. 1270 alin. (2) C. civ, art. 309 C. proc. civ, art. 292 alin. (2) C. proc. civ, art. 304 alin. (1) C. proc. civ; Vehicle sale contract binding as price deemed paid; appeal on non-payment and forgery claims dismissed with costs: The dispute arose from a 2021 car sale contract that explicitly stated the price had been paid at signing, which the claimant disputed; the courts held that the contract's binding force under Article 1270(1) Civil Code governed, and that the claimant could not prove non-payment through witnesses against the contract's terms (Article 309(2),(5) Code of Civil Procedure), that the trial court's refusal to order production of originals of contested receipts was lawful because the decision rested on the contract itself, that the claimant's belated forgery challenge was time-barred under Article 304(1) since the documents were served with the statement of defense before the first hearing and procedural irregularities must be raised timely under Articles 178 and 185, and that denial of the discretionary suspension request under Article 413(1)(2) was proper because the criminal investigation concerned receipts not used as evidence.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedLegal basis for dismissing the appeal as unfounded.
Legal basis for ordering the losing party to pay litigation costs.
Full text
Şedinţa publică din data de 20 martie 2025
Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secţia civilă, la data de 30 martie 2023 sub nr. dosar x/2023, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună, în principal, rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare a unui mijloc de transport, încheiat la data de 07.10.2021, care are ca obiect înstrăinarea de către reclamantă, în favoarea pârâtului, a autoturismului, pentru neplata preţului convenit; repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării pârâtului să predea reclamantei în cel mai scurt timp autoturismul în litigiu, precum şi actele acestuia, cartea de identitate şi talonul; cu cheltuieli de judecată.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia civilă
Prin sentinţa nr. 839 din 24 octombrie 2023, pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia civilă, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B.; a fost obligată reclamanta să plătească pârâtului suma de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia I civilă
Prin încheierea din 22 mai 2024, Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia I civilă, a a respins, ca nefiind utilă soluţionării cauzei, proba cu interogatoriul intimatului şi ca inadmisibilă, proba cu martori, solicitate de apelanta-reclamantă.
Prin decizia nr. 2659 din 11 iulie 2024, pronunţată de aceeaşi instanţă, a fost respinsă cererea de suspendare a soluţionării apelului, formulată de apelanta A.; a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 839 din 24 octombrie 2023, pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia civilă; a fost obligată apelanta să plătească intimatului B. suma de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva încheierii din 22 mai 2024 şi a deciziei nr. 2659 din 11 iulie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia I civilă, reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.
Recurenta susţine că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1270, ale art. 1549 şi ale art. 1724 C. civ.
În acest sens, arată că instanţa de apel a dat eficienţă prevederilor alin. (1) ale art. 1270 C. civ. şi a apreciat că formularul tipizat al contractului de vânzare-cumpărare vizând autoturismul în litigiu are putere de lege între părţi şi nu poate fi combătut, motiv pentru care a respins toate probele solicitate de apelantă, inclusiv cele cu care intimatul, prin avocat, a fost de acord, respectiv interogatoriul.
Susţine că au fost ignorate de instanţa de apel prevederile art. 1270 alin. (2) C. civ., potrivit cărora contractul poate să înceteze din cauze autorizate de lege, una dintre aceste cauze fiind rezoluţiunea contractului în cazul neplăţii preţului, prevăzută de art. 1549 şi art. 1724 C. civ.
Învederează că, prin respingerea tuturor probelor solicitate de apelantă, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 309 C. proc. civ., recurenta susţinând că proba testimonială a fost cerută pentru dovedirea neplăţii preţului, nu a existenţei actului.
Învederează încălcarea dispoziţiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., prin respingerea cererii formulate de apelantă, în sensul obligării intimatului să depună la dosar înscrisurile de care s-a prevalat în susţinerea faptului că a efectuat plata. Arată că în motivarea deciziei atacate nu se face referire la aceste copii ale înscrisurilor depuse la dosar de intimat, însă intimatul şi-a fundamentat apărarea pe aceste înscrisuri, astfel încât instanţa de apel ar fi trebuit să dea posibilitatea apelantei să combată apărarea intimatului.
Recurenta afirmă că, prin decizia atacată, a fost menţinută eronat soluţia primei instanţe de respingere, ca tardivă, a cererii de înscriere în fals. În acest sens, precizează că, potrivit menţiunii exprese din procesul-verbal de înmânare din data de 18 mai 2023, reclamantei i-a fost comunicată doar citaţia pentru termenul din 13 iunie 2023, în legătură cu dosarul nr. x/2023, nu şi întâmpinarea formulată de pârât la 11 mai 2023, împreună cu înscrisurile anexate.
Arată că acesta este considerentul pentru care reclamanta, prin avocat, a susţinut că a luat cunoştinţă de înscrisurile depuse de pârât odată cu întâmpinarea doar în urma consultării încheierii din data de 13 iunie 2025 (nefiind prezent la acest termen), încheiere potrivit căreia instanţa a încuviinţat înscrisurile depuse de părţi odată cu cererea de chemare în judecată şi întâmpinarea. Apreciază că denunţarea, ca fiind false, a înscrisurilor la data de 19 septembrie 2023, s-a făcut cu respectarea termenului şi procedurii impuse de art. 304 alin. (1) C. proc. civ.
Prin decizia atacată au fost încălcate şi prevederile art. 413 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel apreciind eronat că, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile acestui text de lege, deşi a reţinut că în dosarul penal nr. x/2023, înregistrat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu, s-a dispus începerea urmăririi penale cu privire la săvârşirea infracţiunilor de fals material în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals, urmare a plângerii formulate de reclamantă, cu privire la chitanţele depuse de pârât la dosarul instanţei de fond în copie certificată.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Intimatul învederează că, în mod corect, instanţele de fond au reţinut că termenul până la care recurenta-reclamantă se putea înscrie în fals este cel din 13 iunie 2023, învederând, totodată, că respectivele înscrisuri nu au fost avute în vedere de instanţe la pronunţarea soluţiei.
Susţine că instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1270, ale art. 1549 şi ale art. 1724 C. civ. şi a apreciat că înţelegerea părţilor, materializată în contractul din 7 octombrie 2021, are putere de lege între părţi. Totodată, instanţa de apel a reţinut corect că, fiind în prezenţa unui act juridic a cărui valoare este mai mare de 250 RON, nu poate fi încuviinţată proba cu martori împotriva cuprinsului acestui act.
6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Prin rezoluţie a fost fixat termen de judecată la data de 20 martie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin critica subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), recurenta a susţinut aplicarea greşită a prevederilor art. 1270 C. civ., instanţa de apel apreciind că formularul tipizat al contractului de vânzare-cumpărare vizând autoturismul în litigiu are putere de lege între părţi şi nu poate fi combătut, motiv pentru care a respins toate probele solicitate de apelantă, inclusiv cele cu care intimatul, prin avocat, a fost de acord, respectiv interogatoriul.
Conform dispoziţiilor art. 1270 C. civ., "(1) Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante. (2) Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege".
Prin sintagma "are putere de lege", din cuprinsul art. 1270 alin. (1) C. civ., se înţelege faptul că fiecare este obligat, prin contractul pe care îl încheie, la fel ca atunci când obligaţia i-ar fi impusă prin lege, cu alte cuvinte, contractul fiind legea părţilor, care sunt ţinute să-l respecte întocmai, potrivit adagiului pacta sunt servanda.
În cauză, verificând raporturile juridice dintre părţi, instanţa de prim control judiciar a constatat că între reclamantă şi pârât s-a încheiat un contract, materializat printr-un înscris sub semnătură privată cu dată certă şi necontestat, care prevede la pct. 5 că reclamanta vânzătoare a predat autoturismul obiect al contractului, iar preţul agreat de părţi a fost achitat de către pârâtul cumpărător.
Această clauză contractuală din care reiese că actul a fost executat la data semnării sale reprezintă voinţa părţilor şi a fost luată în considerare ca atare de instanţa de apel, fiind o manifestare a principiului prevăzut de art. 1270 alin. (1) C. civ.
Deşi este real că forţa obligatorie a contractului nu înseamnă că acesta nu-şi poate înceta efectele, fapt evident în urma lecturii dispoziţiilor art. 1270 alin. (2) C. civ., în speţă, nu se verifică, însă, susţinerile recurentei-reclamante, în sensul în care instanţa de apel a ignorat aceste prevederi sub aspectul încetării contractului din cauze autorizate de lege, una dintre aceste cauze fiind rezoluţiunea în cazul neplăţii preţului.
Contrar acestor alegaţii, Înalta Curte reţine că prin decizia recurată s-a analizat cererea de rezoluţiune solicitată de reclamantă şi a fost înlăturată susţinerea acesteia privind neîndeplinirea culpabilă a obligaţiei de plată a preţului de către intimatul cumpărător (situaţie premisă pentru rezoluţiunea contractului), instanţa de apel constatând, în mod legal, astfel cum rezultă din analiza efectuată anterior, aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1270 C. civ., prin raportare la obligaţiile asumate de părţile contractante.
Nelegalitatea deciziei a fost susţinută şi pe temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ("când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii"), având în vedere că argumentele de nelegalitate se raportează la încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 292 alin. (2), art. 304 alin. (1), art. 309 şi de art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
Sub un prim aspect, instanţa de recurs constată că soluţia instanţei de apel de respingere a probei cu martori, ca inadmisibilă, nu încalcă normele legale incidente.
Potrivit art. 309 alin. (2) C. proc. civ., "Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 RON", iar alin. (5) al aceluiaşi articol statuează că "Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris şi nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (4)".
Astfel, din interpretarea acestor prevederi, care reglementează modalitatea de dovedire a unui act juridic şi a clauzelor acestuia de către părţile contractante, reiese că nu se poate dovedi prin declaraţiile martorilor împotriva sau peste menţiunile din contractul încheiat între părţi.
Cum proba testimonială a fost solicitată, în contra menţiunilor din contractul încheiat între părţi, pentru dovedirea neplăţii preţului, aspect confirmat şi prin susţinerile recurentei din cadrul motivelor de recurs, iar această ipoteză se circumscrie dispoziţiilor art. 309 alin. (5) C. proc. civ., critica privind încălcarea acestor prevederi este nefondată.
Nu poate fi reţinută în cauză nici încălcarea art. 292 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia "Dacă înscrisul este depus în copie, partea care l-a depus este obligată să aibă asupra sa originalul şi, la cerere, să îl prezinte instanţei, sub sancţiunea de a nu se ţine seama de înscris", întrucât instanţa de judecată poate aprecia asupra utilităţii înscrisurilor doveditoare invocate, constatând astfel dacă, faţă de contestarea formulată de partea interesată, se impune prezentarea sau nu a originalului înscrisului de care cealaltă parte procesuală se foloseşte în procesul civil. Or, în speţă, astfel cum susţine şi recurenta prin motivele de recurs, instanţa de judecată nu şi-a întemeiat soluţia pe înscrisurile ale căror originale au fost solicitate, elementul determinant care a fundamentat soluţia de respingere a cererii în rezoluţiune fiind însăşi existenţa contractului încheiat între părţi, din care rezultă executarea obligaţiilor părţilor, înscrisurile (chitanţe) depuse în copie la dosar de intimatul-pârât nereprezentând un element justificator al soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată.
Relativ la critica vizând menţinerea greşită a soluţiei primei instanţe de respingere, ca tardivă, a cererii de înscriere în fals formulată de reclamantă, Înalta Curte constată că recurenta a pretins încălcarea, din perspectiva sa, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor procedurale prevăzute de art. 304 alin. (1) C. proc. civ., în conformitate cu care "Dacă cel mai târziu la primul termen după prezentarea unui înscris folosit în proces una dintre părţi declară că acesta este fals prin falsificarea scrierii sau semnăturii, ea este obligată să arate motivele pe care se sprijină."
Instanţa de recurs reţine că, în speţă, reclamanta a formulat cererea de înscriere în fals prin notele scrise depuse de reprezentantul său convenţional la 19 septembrie 2023, în condiţiile în care înscrisurile defăimate au fost comunicate acesteia odată cu întâmpinarea depusă la 11 mai 2023, anterior primului termen de judecată acordat în cauză, 13 iunie 2023.
Nu pot fi primite susţinerile recurentei vizând viciul comunicării întâmpinării şi a înscrisurilor anexate acestui act procedural pentru termenul din 13 iunie 2023, întrucât, sub aspectul regimului juridic aplicabil, art. 178 alin. (2)-(3) C. proc. civ. dispune că nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea interesată şi numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă, iar, dacă legea nu prevede altfel, nulitatea relativă trebuie invocată: a) pentru neregularităţile săvârşite până la începerea judecăţii, prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecată; b) pentru neregularităţile săvârşite în cursul judecăţii, la termenul la care s-a săvârşit neregularitatea sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor şi înainte de a pune concluzii pe fond.
Cu titlu particular, în materie de citare, art. 160 alin. (2) C. proc. civ. statuează, în mod concordant, că orice neregularitate cu privire la citare nu va mai fi luată în considerare în cazul în care partea vătămată nu a invocat-o la termenul următor producerii ei.
Astfel, era necesar ca recurenta-reclamantă, după cum în mod judicios a reţinut instanţa de apel, să invoce neregularitatea alegată cu respectarea termenului procedural stabilit de art. 178 alin. (3) C. proc. civ., respectiv la termenul la care s-a săvârşit sau, dacă partea nu a fost prezentă, la termenul de judecată imediat următor şi înainte de a pune concluzii pe fond în primă instanţă.
Or, reclamanta a invocat pentru prima oară viciul de comunicare a înscrisurilor ataşate întâmpinării în calea de atac a apelului, iar nerespectarea termenelor procedurale se sancţionează cu decăderea, potrivit art. 185 C. proc. civ. ale cărui dispoziţii stipulează, în mod explicit şi imperativ, că atunci când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel, actul de procedură făcut peste termen fiind lovit de nulitate.
Prin urmare, se constată că, în mod legal, curtea de apel a confirmat soluţia primei instanţe care a reţinut că cererea de înscriere în fals a fost formulată de reclamantă cu depăşirea termenului prevăzut de art. 304 alin. (1) C. proc. civ.
Recurenta a criticat decizia instanţei de apel şi din perspectiva soluţiei de respingere a cererii de suspendare, întemeiată pe dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., susţinând că, în mod greşit, s-a reţinut neîntrunirea condiţiilor prevăzute de textul de lege, având în vedere că plângerea penală ce formează obiectul dosarului penal până la soluţionarea căruia s-a solicitat suspendarea în prezenta cauză vizează acelaşi contract şi aceeaşi apărare a lipsei semnăturii reclamantei de pe chitanţele de care pârâtul se prevalează şi în dosarul de faţă.
În acest context, instanţa de recurs observă că art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. prevede că "Instanţa poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel", fiind consacrat, astfel, un caz de suspendare facultativă a judecăţii.
Pornind chiar de la conţinutul textului de lege invocat de recurenta-reclamantă ca temei al temporizării judecăţii, instanţa de recurs reţine că formularea art. 413 alin. (1) C. proc. civ. nu are caracter imperativ sub aspectul dispunerii suspendării judecăţii, ci textul conferă instanţei atribuţia de a aprecia motivat asupra necesităţii suspendării amintite.
Aşadar, reiese că instanţa poate dispune această măsură atunci când apreciază că soluţionarea dosarului depinde, în mod hotărâtor, de modul în care organele de cercetare penală soluţionează plângerea penală cu privire la o anumită infracţiune ce se pretinde a influenţa situaţia litigioasă dedusă judecăţii.
În cauză, suspendarea solicitată vizează aspecte legate de înscrisuri (chitanţe) care nu au fost folosite în probaţiune, astfel încât, analizând îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut, în mod legal, neîntrunirea condiţiilor textului de lege evocat de apelantă, având în vedere şi caracterul facultativ al măsurii suspendării.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 22 mai 2024 şi a deciziei nr. 2659 din 11 iulie 2024, ambele pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Reţinând culpa procesuală a recurentei, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe acesta la plata sumei de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 22 mai 2024 şi a deciziei nr. 2659 din 11 iulie 2024, ambele pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Obligă pe recurentă la plata către intimat a sumei de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată, astăzi, 20 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 din C. proc. civ.