Shared fault in civil liability for illegal dismissal following organizational restructuring with non-compliant board criteria

Şedinţa publică din data de 19 martie 2025

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 19.01.2021 sub nr. x/2021, reclamanta Autoritatea Aeronautică Civilă Română RA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., obligarea acestuia la plata sumei de 818.968 RON reprezentând prejudiciu creat ca urmare a concedierii nelegale a numitului B..

În drept, au fost invocate dispoziţiile O.U.G. nr. 109/2011, C. civ. şi contractul de mandat nr. x/10.07.2017.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, iar în subsidiar a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 1022/12.07.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârât prin întâmpinare, ca neîntemeiată; a admis cererea de chemare în judecată şi l-a obligat pe pârât la plata, către reclamantă, a sumei de 818.968 RON cu titlu de despăgubiri reprezentând prejudiciul cauzat prin concedierea nelegală a directorului B. prin decizia nr. 866/11.09.2017; l-a obligat pe pârât la plata, către reclamant, a cheltuielilor de judecată de 12.306 RON reprezentând taxă judiciară de timbru.

Prin decizia civilă nr. 95A/27.01.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtului A. împotriva sentinţei civile nr. 1022/12.07.2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a luat act că intimata-reclamantă nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1323/21.09.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul pârâtului A. împotriva deciziei civile nr. 95/A/27.01.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia civilă atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

3. Al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 381/A/29.03.2024 pronunţată în rejudecare în dosar nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a admis apelul pârâtului A. împotriva sentinţei civile nr. 1022/12.07.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021. A schimbat în parte sentinţa în sensul că a obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 409.484 RON reprezentând prejudiciul adus ca urmare a concedierii directorului B. prin decizia nr. 866/11.09.2017. A obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a taxei judiciare de timbru aferente datorate în faţa primei instanţe de fond de 7.699,84 RON. A menţinut în rest sentinţa civilă apelată. A obligat intimata-reclamantă la plata, către apelantul-pârât, a cheltuielilor de judecată de 17.022,34 RON reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat în apel şi în recurs.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 381/A/29.03.2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs ambele părţi.

Recurenta-reclamantă Autoritatea Aeronautică Civilă Română RA a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii apelului pârâtului.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că statuările instanţei de apel potrivit cărora aprobarea, prin pct. 7 din Hotărârea nr. 12/05.07.2017 emisă de Consiliul de Administraţie al recurentei, a organigramei propuse prin Raportul nr. x/03.07.2017, nu are caracter exonerator pentru pârât, că directorul general a ignorat dispoziţiile punctului B din nota privind situaţia salariaţilor ale căror atribuţii ale postului au suferit modificări prin adăugarea sau diminuarea unor atribuţii, că regula era încadrarea pe noile posturi, iar nu punerea la dispoziţie a listei cu posturile vacante şi ulterior concedierea dacă nu optează pentru un post vacant (aşa cum s-a procedat) şi că decizia de desfiinţare a Direcţiei Securitatea Aeronautică a fost implementată de pârât cu depăşirea şi încălcarea notelor de fundamentare emise de consiliul de administraţie sunt contradictorii cu concluzia instanţei în sensul incidenţei în cauză a unei culpe concurente.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, se arată că instanţa de apel nu a avut în vedere la pronunţarea hotărârii faptul că hotărârile adoptate de către consiliul de administraţie înregistrate sub nr. x/05.07.2017 şi sub nr. x/12.07.2017, deşi au fost şi ele supuse cenzurii instanţei în dosarul nr. x/2017 soluţionat prin decizia civilă nr. 3539/2019, nu au fost anulate.

Recurenta învederează că sunt contradictorii şi cele două ipoteze reţinute de instanţa de apel, una potrivit căreia apelantul-pârât nu a respectat criteriile aprobate de către consiliul de administraţie la lit. B) din nota de fundamentare nr. x/12.07.2017, iar cealaltă potrivit căreia reorganizarea regiei autonome a fost decisă la nivelul consiliului de administraţie defectuos, în lipsa unor criterii transparente. În realitate criteriile au fost stabilite de către consiliul de administraţie prin pct. 2 din hotărârea nr. 13/12.07.2017, respectiv prin lit. B) din nota de fundamentare nr. x/12.07.2017, numai că acestea nu au fost implementate de către apelantul-pârât.

Mai arată recurenta că modalitatea de punere în aplicare a organigramei, şi nicidecum criteriile stabilite de consiliul de administraţie prin hotărârile adoptate, a condus la concedierea d-lui B. în mod nelegal şi a generat prejudiciul în patrimoniul acesteia. În acest sens, deşi instanţa de apel reţine că ar fi trebuit ca aceste criterii stabilite de consiliul de administraţie să fie mai clare, nu indică textul de lege care prevede o astfel de obligaţie. Singura prevedere legală care stabileşte criterii pentru structura organizatorică a recurentei este cea din cuprinsul art. 5 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Autorităţii Aeronautice Civile Române, anexă la H.G. nr. 405/1993, în forma aflată în vigoare în 2017. Or, anularea deciziei de concediere nu s-a dispus pentru nerespectarea criteriilor impuse de actul normativ, ci din cauza modalităţii defectuoase de implementare a hotărârii consiliului de administraţie şi încadrare a personalului în noile funcţii.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 1370 C. civ., prejudiciul fiind cauzat exclusiv prin decizia directorului general nr. 866/11.09.2017, anulată ca nelegală prin decizia civilă nr. 3539/2019 de către Curtea de Apel Bucureşti.

În mod greşit instanţa de apel a apreciat că hotărârile consiliului de administraţie nr. 12/05.07.2017 şi nr. 13/12.07.2017 reprezintă elemente care conduc la exonerarea de răspundere a pârâtului, chiar şi doar parţială. Cauzele exoneratoare de răspundere sunt strict reglementate de dispoziţiile art. 1351-1356 C. civ. şi nu sunt incidente în cauză.

Reţinerea culpei comune a consiliului de administraţie cât şi a pârâtului este greşită şi din perspectiva faptului că potrivit art. 8 pct. 1 din Contractul de mandat nr. x/10.07.2017, contract care stă la baza răspunderii patrimoniale în cauză, părţile au convenit că "Răspunderea mandatarului este angajată în cazul nerespectării prevederilor legale, ale actului constitutiv, ale contractului de mandat şi a hotărârilor adoptate de Consiliul de Administraţie al mandantului". Or, pârâtul nu a respectat prevederile legale prin emiterea deciziei nr. 866/11.09.2017 anulată de instanţă prin decizia civilă nr. 3539/2019, nu a respectat nici prevederile contractului de mandat (art. 3 lit. B) pct. 21 lit. K), art. 3 lit. B) pct. 1, art. 3 lit. B) pct. 14) şi nici pe cele ale hotărârilor consiliului de administraţie (nr. 12/05.07.2017 şi nr. 13/12.07.2017).

Dauna reprezentând despăgubirea a fost achitată d-nului B. de către recurentă şi a fost cauzată prin emiterea nelegală a deciziei nr. 866/11.09.2017 de către directorul general, iar nu prin emiterea hotărârilor consiliului de administraţie anterior menţionate.

În raport cu dispoziţiile art. 1350 C. civ. şi art. 8 din contractul de mandat nr. x/10.07.2017, în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv: fapta ilicită este reprezentată de emiterea, de către pârât, a deciziei de concediere cu încălcarea dispoziţiilor contractului de mandat; prejudiciul constă în despăgubirile achitate de recurentă d-nului B. şi a contribuţiilor către bugetul de stat aferente acestor despăgubiri; legătura de cauzalitate este reprezentată de faptul că obligaţia de plată satbilită în sarcina recurentei faţă de d-nul B. derivă din concedierea nelegală a acestuia de către pârât; vinovăţia aparţine pârâtului, care, deşi putea să respecte prevederile art. 65 Codul muncii şi prevederile hotărârilor consiliului de administraţie nr. 12/2017 şi nr. 13/2017, implicit şi criteriile stabilite în nota de fundamentare nr. x/12.07.2017, şi să-i ofere d-lui B. postul nou înfiinţat în urma reorganizării, acest lucru nu s-a întâmplat, pârâtul acceptând astfel producerea prejudiciului şi săvârşirea faptei ilicite.

Recurenta mai arată că soluţia pe care instanţa de fond a dat-o cheltuielilor de judecată solicitate de către apelantul-pârât este una nelegală întrucât, pe de o parte, deşi instanţa a modificat în parte sentinţa civilă apelată, a acordat cheltuielile de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în totalitate, deşi atunci când a dispus cu privire la cheltuielile de judecată efectuate de către recurentă la fondul cauzei, reprezentând taxă judiciară de timbru, acestea au fost reduse la jumătate, corespunzător cuantumului pretenţiilor admise, ceea ce contravine prevederilor art. 451 alin. (4) şi a art. 452 alin. (2) C. proc. civ.

Pe de altă parte, la termenul în care a fost dezbătut apelul, apelantul-pârât a făcut dovada cheltuielilor de judecată cu un ordin de plată care nu era vizat de instituţia de credit plătitoare, or instanţa ar fi trebuit să respingă ca nedovedite cheltuielile de judecată în condiţiile art. 452 C. proc. civ.

Totodată, instanţa a acordat cheltuielile de judecată presupus a fi efectuate de apelantul-pârât în cadrul recursului anterior casării cu trimitere spre rejudecare, fără ca acestea să fi fost cerute în cadrul acelei faze procesuale, instanţa de apel neavând posibilitatea să aprecieze asupra activităţii desfăşurate de avocat în calea de atac a recursului, astfel încât soluţia pe care a pronunţat-o contravine art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Apelul promovat de către pârât a fost exercitat cu asistenţa unui alt avocat, avocatul care l-a reprezentat în cadrul apelului după casare neredactând niciun act de procedură, ci doar a reprezentat apelantul la singurul termen acordat pentru soluţionarea apelului după casare.

Or, în aceste condiţii, instanţa de apel nu a făcut o aplicare justă a prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că onorariul avocatului pretins ca şi cheltuială de judecată de către apelantul-pârât este vădit disproporţionat cu activitatea depusă de către avocat în apel după casare.

Recurentul-pârât A. a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, în subsidiar respingerea cererii de chemare în judecată.

În ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi art. 478 alin. (1) C. proc. civ., respectiv reclamanta a învestit instanţa cu analiza unei fapte ilicite pretins săvârşite de către pârât la 11.09.2017, iar în rejudecarea apelului au fost analizate fapte pretins ilicite săvârşite anterior datei de 22.08.2017, când s-a produs desfiinţarea postului angajatului B.. De asemenea, prin acţiunea formulată reclamanta a invocat prevederile art. 3 lit. B) pct. 1, pct. 14, pct. 21 lit. k) din contractul de mandat, însă instanţa de apel a reţinut prevederile art. 3 lit. B) pct. 21 lit. h), depăşind limitele sesizării.

Mai arată recurentul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 224, art. 389 şi art. 14 alin. (6) C. proc. civ., în sensul că în rejudecare instanţa de apel a soluţionat cauza prin raportare la împrejurări de fapt şi de drept neinvocate de părţi şi nepuse în discuţie. Astfel, instanţa de apel se raportează la fapte pretins ilicite şi săvârşite de recurent anterior emiterii deciziei de concediere nr. 866/11.09.2017, la caracterul de acţiune în regres a cererii de chemare în judecată şi la culpa de 50% a recurentului împreună cu cea a consiliului de administraţie.

De asemenea, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 36 şi art. 247 alin. (1) C. proc. civ. întrucât, respingând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive cu motivarea că nu poate fi invocată în rejudecare în afara motivelor de apel, instanţa a încălcat dispoziţiile privind caracterul absolut al acestei excepţii. Totodată, întrucât instanţa de dreptul muncii a stabilit că este nelegală concedierea urmare a nelegalităţii desfiinţării postului, este evident că nu recurentul avea asemenea atribuţii, ci consiliul de administraţie al reclamantei.

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 430 C. proc. civ., întrucât recurentul nu a fost parte în litigiul având ca obiect anularea deciziei nr. 866/11.09.2017, dar cu toate acestea, în mod nelegal şi cu încălcarea textului legal menţionat, a reţinut ca fiind chestiune tranşată faptul că, la data emiterii deciziei de concediere, contractul individual de muncă nu încetase, deşi fusese anterior comunicată decizia de pensionare. Acest aspect fusese însă analizat în cadrul litigiului finalizat prin decizia nr. 2623/07.09.2020, în cadrul căruia s-a încercat de către reclamantă fără succes revizuire soluţiei de anulare a deciziei de concediere nr. 866/11.09.2017. Prin urmare, dacă s-a stabilit că nu există autoritate de lucru judecat a deciziei nr. 3539/12.07.2019 privind anularea deciziei de concediere, pentru aceleaşi motive nu poate exista autoritate de lucru judecată faţă de decizia nr. 2623/07.09.2020.

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. întrucât a reţinut că prin decizia nr. 3539/12.07.2019 instanţa specializată în dreptul muncii a stabilit că ar fi existat o culpă concurentă a angajatorului RA AACR prin membrii consiliului de administraţie, care au omis să prevadă în hotărârea nr. 13/12.07.2017 criterii obiective, clare şi strict determinate în funcţie de care să se stabilească diferenţa de tratament între salariaţii care ocupă posturile reconfigurate şi cele desfiinţate şi a directorului general A., care a procedat la stabilirea acestor criterii împreună cu sindicatele din unitate. Or, concluzia acestei decizii a fost aceea că măsura concedierii contravine art. 65 alin. (1) din Codul muncii, nesocotindu-se cerinţa esenţială a cauzei reale şi serioase. Raportat la limitele competenţei jurisdicţiei muncii şi la condiţiile cauzei reale şi serioase a desfiinţării postului angajatului, orice alte considerente ale deciziei nr. 3539/12.07.2019 nu reprezintă considerente decizorii şi nu pot fi invocate în prezenta cauză.

Instanţa de apel a încălcat art. 435 alin. (2) şi art. 264 alin. (1) C. proc. civ., întrucât deşi a reţinut că în privinţa recurentului decizia nr. 3539/12.07.2019 nu este obligatorie şi nu produce efecte, deoarece recurentul nu a fost parte în acel dosar, ulterior reia argumentele din cuprinsul acelei decizii. Pe de altă parte, instanţa de apel s-a limitat să constate că recurentul nu a făcut o probă contrară celor statuate prin acea decizie, fără să analizeze înscrisurile depuse de către recurent potrivit cărora în ce priveşte directorii de direcţie, prin hotărârea nr. 13/13.07.2017, pct. 2 s-a aprobat organigrama, în care postul de director Direcţie Securitate Aeronautică este desfiinţat iar pentru noile posturi s-a aprobat scoaterea la concurs. Aceste probe făceau dovada contrară celor reţinute prin decizia nr. 3539/12.07.2017, inopozabilă recurentului.

În ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub un prim aspect, recurentul a arătat că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 65 alin. (1) din Codul muncii.

Astfel, conform notei de fundamentare privind structura organizatorică a RA-AACR, aprobată în baza hotărârii nr. 12/07.07.2017 şi confirmată prin hotărârea nr. 13/13.07.2017, Cap. B pct. 2.4 - "se desfiinţează Direcţia Securitate Aeronautică (21 posturi, din care 3 de conducere), atribuţiile acesteia regăsindu-se în Direcţia Securitate Aeronautică şi Cibernetică". Fiind desfiinţată direcţia condusă de angajatul B., este evident că postul acestuia s-a desfiinţat, ceea ce, conform art. 65 din Codul muncii, a condus la concedierea angajatului pentru motive care nu ţin de persoana acestuia. În aceste condiţii, în decizia recurată se reţine nelegal că "simpla desfiinţare a Direcţie de Securitate Aeronautică, decisă la nivelul consiliului de administraţie, nu ar fi fost suficientă pentru concedierea directorului salariat", Faptul că în urma consultării cu sindicatele, s-a decis ca, în anumite cazuri, cu acordul salariaţilor, să se procedeze la încadrarea unor salariaţi pe noile posturi, fără concurs, nu conduce la concluzia că ar fi fost nelegală concedierea. Analiza condiţiilor în care au fost adoptate şi aplicate măsurile din minuta nr. 20237/26.07.2017, dincolo de faptul că excedează limitelor stabilite în prezenta cauză de reclamantă, reprezintă un element extrinsec măsurii concedierii, deoarece se referă la tratamentul angajaţilor concediaţi.

Recurentul mai arată că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 109/2011, coroborat cu art. 5 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a AACR.

Conform art. 1 din contractul de mandat nr. x/10.07.2017, directorul general este obligat "să acţioneze în conformitate cu hotărârile Consiliului de Administraţie".

Prin hotărârea nr. 12/07.07.2017, pct. 7, consiliul de administraţie a aprobat noua structură organizatorică, sub rezerva îndeplinirii de către conducerea executivă a obligaţiei ce revine angajatorului privind consultarea cu sindicatele.

Prin hotărârea nr. 13/13.07.2017, consiliul de administraţie a aprobat noua formă a structurii organizatorice prezentate în anexa la nota de fundamentare nr. x/12.07.2017 şi a avizat scoaterea la concurs a posturilor de conducere de director de direcţie. Prin urmare, consiliul de admnistraţie a indicat expres recurentului, director general, obligaţia de a consulta sindicatele şi obligaţia de a organiza concurs pentru ocuparea noilor posturi de directori de direcţie. În aceste condiţii, rezultă că recurentul a respectat întocmai hotărârile organului colectiv de conducere, neexistând vreo culpă în executarea obligaţiilor ce-i reveneau conform contractului de mandat.

Printr-o altă critică, recurentul a arătat că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Codul muncii.

Conform art. 30 alin. (1) din Codul muncii, "încadrarea salariaţilor la instituţiile şi autorităţile publice şi la alte unităţi bugetare se face numai prin concurs sau examen, după caz". În acelaşi sens este Regulamentul-cadru din 23 martie 2011 privind stabilirea principiilor generale de ocupare a unui post vacant sau temporar vacant corespunzător funcţiilor contractuale şi a criteriilor de promovare în grade sau trepte profesionale imediat superioare a personalului contractual din sectorul bugetar plătit din fonduri publice, aprobat prin H.G. nr. 286/2011, în vigoare din anul 2017. Conform H.G. nr. 405/1993, reclamanta funcţionează ca regie autonomă de interes public naţional, fiind organismul tehnic specializat cu exercitarea atribuţiilor de autoritate competentă în domeniul aviaţiei civile. În aceste condiţii, susţinerea instanţei de apel că "regula era încadrarea pe noile posturi, fără a se face distincţie între posturile de conducere ale unităţilor structurale şi posturile de execuţie" este nelegală.

Conform notei de fundamentare nr. x/12.07.2017, încadrarea pe noile posturi se referă numai la salariaţii "ale căror atribuţii ale postului au suferit modificări prin adăugarea sau diminuarea unor atribuţii". În privinţa postului de director al Direcţiei Securitate Aeronautică, s-a decis explicit, de către consiliul de administraţie, desfiinţarea direcţiei şi deci desfiinţarea acestui post. Crearea noului post de director al Direcţiei Securitate Aeronautică şi Cibernetică a presupus organizarea unui concurs pentru ocuparea acestuia. Conform hotărârii nr. 13/13.07.2017, posturile de conducere la nivel de director de direcţie se scot la concurs. Prin urmare, cu privire la postul de director de direcţie, recurentul, director general, nu a avut nicio atribuţie privind încadrarea fostului angajat pe noul post, acesta fiind scos la concurs conform hotărârii consiliului de administraţie.

Totodată, instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1350 C. civ.. În acest sens, recurentul arată că, deşi instanţa de apel reţine că ar fi fost răspunzător pentru că a aprobat concluziile grupului de lucru privind compararea atribuţiilor de specialitate cuprinse în fişele posturilor din vechea şi noua structură organizatorică, indiferent de concluziile acestui grup de lucru, recurentul nu putea decide încadrarea fostului angajat fără concurs pe noul post. Prin urmare nu există nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul invocat de reclamantă ca urmare a concedierii nelegale dispusă prin decizia nr. 866/11.09.2017 şi concluziile raportului nr. x/27.07.2017 întocmit de grupul respectiv de lucru.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1456 alin. (2), art. 1384 alin. (4) şi art. 1534 C. civ.

Subsumat acestei critici, se arată că susţinerile instanţei de apel că ar exista o culpă a recurentului privind punerea în executare a deciziei de reorganizare a regiei autonome este nelegală, de vreme ce punerea în executare trebuia făcută obligatoriu cu respectarea deciziei consiliului de administraţie de a desfiinţa postul angajatului şi de a scoate la concurs noul post de director direcţie. Orice ar fi încheiat/săvârşit recurentul înainte de emiterea deciziei nr. 866/11.09.2017, dincolo de faptul că nu formează obiectul cauzei, nu au contribuit la producerea prejudiciului. Conform art. 5 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare, numai consiliul de administraţie are competenţa să stabilească structura organizatorică, respectiv să desfiinţeze şi să înfiinţeze posturi. Contrar susţinerilor instanţei de apel, consiliul de administraţie a decis, în concret, nominal, desfiinţarea postului fostului angajat, prin aprobarea organigramei ce prevedea, conform notei de fundamentare, desfiinţarea direcţiei unde angajatul deţinea funcţia de director direcţie. Instanţa de dreptul muncii a reţinut că această desfiinţare a postului nu are o cauză reală şi serioasă, deoarece, concomitent, noua organigramă prevedea înfiinţarea unui alt post de director direcţie, cu atribuţii lărgite. În aceste condiţii, fapta recurentului, de a fi emis decizia de concediere urmare desfiinţării postului este imputabilă 100% angajatorului care, prin consiliul de administraţie - singurul organ competent - a decis desfiinţarea unui post şi înfiinţarea altui post.

Mai arată recurentul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1533 C. civ. şi învederează că la momentul încheierii contractului de mandat, a avut prefigurarea că, în calitate de director general, nu are atribuţii în domeniile rezervate exclusiv competenţelor consiliului de administraţie şi deci nu putea prevedea că emiterea deciziei de concediere pentru desfiinţarea postului ar putea produce ea însăşi prejudicii angajatorului, câtă vreme, prin emiterea deciziei de concediere, se executa o hotărâre a organului decizional, iar executarea nu suferea de niciun viciu de legalitate.

Prin urmare, previzibilitatea prejudiciului este în legătură cu prejudiciile cauzate de nerespectarea hotărârilor adoptate de consiliul de administraţie, nicidecum cu respectarea întocmai a acestora. În acest sens, deşi conform contractului de mandat, mandantul are obligaţia să evalueze anual activitatea directorului general vizând atât execuţia contractului de mandat, cât şi a planului de management, reclamanta AACR nu a considerat obligaţia executată de recurent ca fiind peste limitele mandatului sau cu nerespectarea contractului de mandat.

De asemenea, instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1364 C. civ. privind ordinul superiorului. În acest sens, recurentul arată că instanţa de apel a reţinut că aprobarea, prin pct. 7 din hotărârea nr. 12/05.07.2017 a organigramei propuse prin raportul nr. x/03.07.2017 nu are caracter exonerator pentru pârât. Contrar acestor argumente, recurentul arată că nu a făcut decât să execute această hotărâre şi nu a avut reprezentarea caracterului ilicit al măsurii desfiinţării postului de vreme ce nu avea atribuţii cu privire la modificarea organigramei, acest lucru fiind rezervat exclusiv consiliului de administraţie. Pe de altă parte, însăşi instanţa de dreptul muncii, în fond, a apreciat ca fiind legală măsura desfiinţării postului şi concedierea salariatului. Contrar susţinerilor instanţei de apel, desfiinţarea unei direcţii presupune automat desfiinţarea postului de conducere - director de direcţie. Faptul că această desfiinţare are sau nu o cauză reală şi serioasă este o chestiune imputabilă exclusiv consiliului de administraţie, care a decis reorganizarea reclamantei în acest sens. Prin urmare, recurentul nu putea să prevadă faptul că, procedând la concedierea angajatului al cărui post a fost desfiinţat, şi organizând concurs pentru nou post înfiinţat, ar putea să se considere că nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de contractul de mandat şi că ar fi cauzat un prejudiciu.

O ultimă critică o reprezintă faptul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, respectiv teoria instanţei de apel că data încetării de drept a contractului de muncă ar fi data plăţii pensiei "în lipsa cunoaşterii de către angajator a cauzei extinctive" este nelegală. Textul art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii este extrem de clar cu privire la data la care intervine încetarea contractului de muncă, şi anume data comunicării deciziei de pensie anticipată. În jurisprudenţă s-a reţinut că sintagma "încetează de drept" din textul legal menţionat trebuie interpretată în sensul că raporturile de muncă cu angajatorul încetează în temeiul legii, fără a fi avută în vedere opţiunea salariatului. Independent de data constatării încetării, conform art. 56 alin. (2) din Codul muncii, intervenţia voinţei angajatului de a solicita acordarea pensiei anticipate parţiale conduce automat la data încetării contractului de muncă.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la 30.12.2024, recurentul-pârât A. a solicitat respingerea recursului reclamantei.

Prin întâmpinarea înregistrată la 31.12.2024, recurenta-reclamantă Autoritatea Aeronautică Civilă Română RA a solicitat respingerea recursului pârâtului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu privire la recursul declarat de către recurentul pârât A., se constată că au fost invocate atât nereguli procedurale, referitoare la modul de analiză a prezentei cauze de către instanţa de apel în rejudecare, la încălcarea principiilor procesului civil, la efectele pe care le produce hotărârea judecătorească, cât şi aspecte de drept substanţial privitoare la interpretarea greşită a normelor de drept material apreciate ca fiind incidente speţei.

Dat fiind faptul că recursul declarat de către recurenta reclamantă Autoritatea Aeronautică Civilă Română S.A. vizează soluţia de admitere parţială a pretenţiilor, criticile aduse deciziei recurate fiind îndreptate asupra modului de redare a considerentelor şi a modalităţii în care instanţa de apel a înţeles să stabilească situaţia de fapt şi să aplice dispoziţiile legale, urmează a fi analizat subsecvent.

Revenind la recursul declarat de către recurentul pârât, într-un prim palier de critici, subsumate normelor de drept procedural şi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul pârât a înţeles să invoce încălcarea art. 9 alin. (2) şi art. 478 alin. (1) din C. proc. civ., în contextul în care prin acţiunea introductivă reclamanta a înţeles să supună analizei litigioase o faptă ilicită săvârşită la data de 11.09.2017, în rejudecarea apelului, analiza a fost extinsă la fapte săvârşite anterior datei de 22.08.2017, fiind încălcat, în acest fel, principiul disponibilităţii.

Analizând conţinutul cererii de chemare în judecată, considerentele expuse de către instanţa de fond, criticile aduse prin cererea de apel, cu trimiteri la contextul factual extins, argumentele pentru care, în primul ciclu procesual, calea ordinară de atac a fost respinsă, motivul de casare apreciat ca fiind întemeiat şi limitele trasate de către instanţa supremă în rejudecarea cauzei, Înalta Curte constată că nu se justifică afirmaţiile părţii referitoare la încălcarea principiului disponibilităţii.

Chiar dacă demersul judiciar nu excelează în prezentarea detaliată a situaţiei de fapt, cu indicarea concretă a acţiunilor şi deciziilor luate de pârât, în calitatea sa oficială, reclamanta face trimitere la o serie de circumstanţe concrete şi relevante pentru prezenta cauză (decizia civilă nr. 3359/12.07.2019 pronunţată în dosar nr. x/2017, la contractul de mandat nr. x/10.07.2017), ataşând şi înscrisuri în probaţiune, astfel încât instanţa de judecată, cu aplicarea principiului rolului activ, reglementat de art. 22 din C. proc. civ., era datoare să identifice toate aspectele factuale relevante dezlegării pricinii, aranjându-le într-o ordine cronologică desfăşurării lor, modalitatea în care au influenţat lanţul cauzal şi au condus la cauzarea prejudiciului, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

De altfel, chiar pârâtul în calea de atac a apelului a înţeles să facă o prezentare detaliată a circumstanţelor factuale, făcând trimitere la acţiuni petrecute anterior datei de 11.09.2017, apreciate ca fiind relevante din perspectiva înţelegerii întregului context faptic, afirmând o neîntrunire a condiţiilor răspunderii civile contractuale, astfel că nu se poate reţine o încălcare a principiului disponibilităţii şi o vătămare a drepturilor procesuale, chiar partea pretins prejudiciată solicitând concursul instanţei de judecată în lămurirea întregului cadru factual.

Aceleaşi considerente urmează a fi avute în vedere şi în ceea ce priveşte încălcarea art. 224, art. 389 şi art. 14 alin. (6) din C. proc. civ. referitoare la reţinerea unor împrejurări de fapt anterioare datei de 11.09.2017 ce nu au fost supuse dezbaterii contradictorii a părţilor.

Principiul contradictorialităţii implică dreptul părţilor de a formula cereri, de a propune şi administra probe, de a pune concluzii cu privire la toate problemele de fapt şi de drept de care depinde corecta soluţionare a procesului, indiferent dacă elementele puse în discuţie reprezintă rezultatul iniţiativei părţilor ori al judecătorului. Verificând parcursul litigiului şi actele procedurale depuse sau întocmite, Înalta Curte reţine că acest principiu a fost respectat, iar instanţa de apel, în rejudecare, nu avea obligaţia de a pune, în mod suplimentar, în discuţia părţilor aspecte factuale invocate pe parcursul soluţionării litigiului chiar de partea pretins prejudiciată.

Este evident că o astfel de susţinere nu se circumscrie încălcării principiului contradictorialităţii, al cărui conţinut a fost identificat, fără echivoc, în cuprinsul art. 14 C. proc. civ.

Nici susţinerile privitoare la încălcarea acestui principiu din perspectiva lipsei dezbaterilor în cazul analizei acţiunii în regres sau a procentului de culpă reţinut în sarcina pârâtului nu se confirmă. Acţiunea în regres, în cazul de faţă, chiar reţinută de către instanţa de apel, nu beneficiază de o reglementare distinctă, cu individualitate proprie, care să oblige la aplicarea art. 14 alin. (5) C. proc. civ., apreciindu-se ca fiind o recalificare de acţiune. Această tipologie se întemeiază pe raporturi juridice directe între părţile litigante, rezultate din contractul de mandat, adică răspundere civilă contractuală.

Cât priveşte reţinerea culpei concurente în săvârşirea faptei ilicite, chestiune care s-a reflectat în reevaluarea întinderii prejudiciului, Înalta Curte constată că nu era un aspect necesar dezbaterii contradictorii a părţilor, faţă de soluţia instanţei de fond care stabilise o culpă exclusivă în sarcina pârâtului. Această împrejurare s-a circumscris analizei motivelor de apel invocate privitoare la lipsa de vinovăţie în emiterea deciziei de concediere nr. 866/11.09.2017, determinându-se conduita ilicită a pârâtului în lanţul cauzal care a condus la stabilirea prejudiciului, astfel că nu exista o obligaţie suplimentară de dezbatere contradictorie.

Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul pârât a invocat încălcarea art. 247 şi art. 36 din C. proc. civ., referitoare la posibilitatea părţii de a invoca în rejudecarea apelului excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, având caracter absolut, de ordine publică.

O atare critică este formulată cu încălcarea prevederilor art. 501 C. proc. civ., care impune în sarcina instanţei de rejudecare caracterul obligatoriu al problemelor dezlegate. În contextul în care instanţa de recurs a reţinut, în prim ciclu procesual, caracterul inadmisibil al unei astfel de excepţii, faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., nefiind o chestiune invocată în prealabil în etapele precedente ale judecăţii, deşi pârâtul avea această posibilitate, instanţa de apel a procedat în mod corect la neanaliza ei, limitele casării fiind trasate în mod neechivoc.

Astfel, recurentul pârât nu se poate prevala în calea extraordinară de atac de caracterul absolut al aceastei excepţii procesuale, solicitând concursul instanţei de control judiciar în analiza incidenţei ei, căci o atare măsură ar fi contrară cadrului procesual trasat, în mod obligatoriu, prin decizia de casare.

Într-un ultim aspect de critică încadrabilă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul pârât a invocat încălcarea art. 435 alin. (2) şi art. 264 alin. (1), afirmând administrarea unor probe contrare, în calitatea sa de terţ faţă de litigiul în care s-a pronunţat decizia civilă nr. 3539/12.07.2017.

Trebuie menţionat că o atare critică nu vizează o încălcare a unor norme procedurale, săvârşită de către instanţa de apel, prin care să se fi cauzat o vătămare părţii, ce nu poate fi reparată decât prin casarea hotărârii şi reluarea judecăţii cu respectarea dispoziţiilor legale. Prin afirmaţiile sale, partea recurentă solicită o reapreciere a probatoriului pentru a se stabili o altă situaţie de fapt, decât cea reţinută de instanţa de apel, contrar limitelor în care este subsumată judecata în calea de atac a recursului conform art. 488 C. proc. civ.

Recurentul pârât a invocat şi încălcarea prevederilor art. 430 din C. proc. civ., faţă de statuările instanţei de apel cu privire la excepţia nulităţii deciziei de concediere nr. 866/11.09.2017, apreciind că o atare critică atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Dincolo de faptul că o atare argumentare nu se încadrează în motivul de casare invocat, întrucât exigenţele procedurale reclamă aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 7 din actul normativ, este şi neîntemeiată. Împrejurarea că instanţa de apel s-a prevalat de o situaţie factuală reţinută în cuprinsul în considerentelor deciziei civile nr. 2623/07.09.2020, pronunţate în dosar nr. x/2020, cu privire la care recurentul pârât are calitatea de terţ nu schimbă raţionamentul juridic expus, relativ la efectele pe care le produce o hotărâre judecătorească. Instanţa de apel a făcut trimitere şi la decizia civilă nr. 4371/21.07.2022 pronunţată în dosar nr. x/2020, în care pârâtul a avut calitatea de intervenient în interes accesoriu, formulând apărări cu privire la încetarea contractului individual de muncă ca efect al emiterii deciziei de pensionare anticipată, anterior deciziei de concediere.

În cuprinsul acestui act jurisdicţional s-a prezentat întreaga situaţie factuală şi modul de interpretare a prevederilor art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, faţă de emiterea deciziei de pensionare anticipată şi maniera în care se reflectă asupra derulării contractului individual de muncă, când o atare decizie nu a fost comunicată şi angajatorului. Participarea în cadrul litigiului ca intervenient în interes accesoriu, dobândind în acest fel calitatea de parte, nu îi mai permite să susţină o lipsa de obligativitate a hotărârii judecătoreşti, aceasta fiind impusă prin aplicarea prevederilor art. 435 din C. proc. civ.

Partea recurentă a înţeles să expună aceleaşi critici şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Însă, acestea nu vor fi avute în vedere, căci nu este permisă o evaluare distinctă de cea efectuată în conţinutul unei alte hotărâri judecătoreşti care a analizat aspectele invocate, tranşând, cu autoritate de lucru judecat că "În condiţiile în care angajatorul a dovedit că a luat cunoştinţă de emiterea deciziei de pensie anticipate parţiale nr. 214528/18.07.2017 şi de comunicarea acesteia către salariat, abia la data de 29.01.2020, după ce a emis decizia de încetare de drept a contractului individual de muncă al apelantului-reclamant nr. RU09/08.01.2020 - contestată în cauză, constatarea încetării de drept a raporturile de muncă dintre părţi la data de 24.07.2017 ar echivala cu nesocotirea premiselor de aplicare şi scopului prevederilor art. 56 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Codul Muncii, modificându-se realitatea faptică dintre părţi şi voinţa lor de la momentul intervenirii actelor şi faptelor juridice".

Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurentul pârât a invocat încălcarea art. 430 alin. (2), în contextul în care instanţa de apel a conferit valoare decizorie unor considerente din cuprinsul deciziei civile nr. 3539/12.07.2019, în detrimentul său, invocând în susţinerea poziţiei procesuale o hotărâre judecătorească pronunţată cu privire la un alt salariat.

Trebuie menţionat că argumentele pentru care instanţa specializată a apreciat caracterul nelegal al deciziei de concediere emise în baza art. 65 din Codul muncii au fost expuse, detaliat, în cuprinsul deciziei civile menţionate, făcându-se trimitere la toate actele interne întocmite de angajator în cadrul procesului de reorganizare, inclusiv la cele care au prezentat deficienţe de întocmire şi implementare şi care au condus la pronunţarea soluţiei. Instanţa de apel a extras considerentele apreciate ca fiind relevante pentru soluţionarea prezentei cauze, din perspectiva cererilor şi apărărilor formulate de către părţile litigante, dându-le valoare juridică în prezenta cauză, conform prevederilor art. 435 din C. proc. civ.

Calificarea acestor considerente ca fiind decizorii sau supraabundente nu semnifică o încălcare a dispoziţiilor art. 430 din C. proc. civ., ci o modalitate de stabilire a situaţiei de fapt şi a încadrării acesteia în prevederile art. 1350 C. civ., în absenţa unor probe contrare administrate de partea recurentă, aspect reţinut de instanţa de apel. Considerentele expuse într-o altă decizie de speţă, chiar dacă vizează acelaşi proces de reorganizare şi acelaşi angajator, nu pot conduce la o altă soluţie, decât cu încălcarea principiilor şi normelor de drept procedural, pe care chiar partea o reclamă.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul pârât a înţeles să formuleze mai multe critici privitoare la modalitatea eronată de aplicare a prevederilor legale, apreciate ca fiind incidente cauze.

Prealabil analizării acestor critici, se impun a fi lămurite limitele în care are lor judecarea căii extraordinare de atac, ţinând cont de prevederile art. 456 din C. proc. civ., prin care calea ordinară de atac este apelul, iar căile extraordinare de atac sunt recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea. Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei (art. 457 alin. (1) din C. proc. civ.)

Exercitarea căilor de atac are ca efect punerea în mişcare a controlului judiciar îndeplinit de instanţele superioare asupra hotărârilor instanţelor inferioare şi este guvernată de principiul legalităţii căilor de atac, prevăzut şi de art. 129 din Constituţie, text constituţional care se referă la elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care acestea se exercită.

Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una dintre formele prevăzute de lege. Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare şi care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel şi analizate ca atare de către instanţa de control judiciar. Aceasta este una dintre aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel, cu precizarea că toate criticile din recurs trebuie să aibă ca obiect raţionamentul juridic care fundamentează soluţia pronunţată în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece, în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări ori susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară de instanţa învestită cu calea extraordinară de atac a recursului.

În atare manieră a fost reglementat alin. (2) al art. 488, prin care "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor", dispoziţie legală ce succede principiului tantum devolutum quantum iudicatum, reglementat de art. 478 din C. proc. civ., ambele transpunând principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil, ale cărui obiect şi limite sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

În acest cadru teoretic, Înalta Curte reţine că modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 109/2011, art. 30 alin. (1) din Codul muncii, art. 1364 din C. civ., nu pot constitui obiect de analiză în prezenta cale extraordinară de atac, nefiind aspecte deduse judecăţii în etapa apelului şi fondului, astfel încât să permită instanţei de recurs o reevaluare a raţionamentului juridic. Dimpotrivă, o astfel de evaluare ar avea loc pentru prima dată în recurs, în al doilea ciclu procesual, aspect care contravine principiilor enunţate anterior.

Referitor la modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 65 din Codul muncii, recurentul pârât formulează, exclusiv, aspecte de temeinicie, referitoare la situaţia de fapt, aşa cum apreciază că rezultă din probele administrate. Un atribut important al recursului care interesează din perspectiva prezentei cauze este acela de a constitui o cale de atac nedevolutivă. Dacă specific etapei apelului este devoluţiunea care, în limitele fixate de apelant prin motivele de apel, înseamnă o analiză a sentinţei atât sub aspectul nelegalităţii, cât şi al netemeiniciei, putându-se stabili, pe baza probatoriului administrat, o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de prima instanţă, şi la care să se aplice dispoziţiile legale incidente, în recurs se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, ca regulă, probe noi şi fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei.

Având în vedere aceste elemente caracteristice ale căii de atac în discuţie, instanţa învestită cu soluţionarea recursului nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 C. proc. civ., fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv.

Ca atare, controlul judiciar în recurs se poate exercita doar asupra problemelor de drept discutate în speţă, consecinţa fiind aceea că, instanţa de recurs, nu poate proceda la o reexaminare a situaţiei de fapt şi la rediscutarea probatoriului administrat în faza procesuală anterioară, deoarece nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv.

Determinat de considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că nici încălcarea prevederilor art. 1350 din C. civ., referitoare la lipsa legăturii de cauzalitate nu pot fi analizate, recurentul pârât neafirmând o modalitate eronată de aplicare a dispoziţiilor legale la o situaţie de fapt clară şi neechivocă, ci o reinterpretare a probelor administrate care au fundamentat cadrul factual şi încadrarea juridică a acestuia.

În acelaşi registru vor fi avute în vedere şi criticile referitoare la încălcarea art. 1456 alin. (2), art. 1384 alin. (4), art. 1533 şi art. 1534 din C. civ., care vizează considerentele instanţei de apel referitoare la modul de stabilire a contribuţiei părţii recurente în determinarea prejudiciului şi caracterul previzibil al acestuia. Faptul că recurentul pârât înţelege să conteste maniera de angajare a răspunderii civile contractuale, apreciind că răspunderea pentru desfiinţarea postului fostului angajat revine integral consiliului de administraţie nu echivalează cu o aplicare nelegală a dispoziţiilor enunţate, ci cu reevaluarea situaţiei factuale, astfel cum a fost stabilită de către instanţa de apel.

Concluzionând, Înalta Curte reţine recursul formulat de către recurentul pârât ca nefondat.

Prin recursul declarat de reclamanta Autoritatea Aeronautică Civilă Română S.A., se afirmă existenţa unor motive contradictorii în ceea ce priveşte reţinerea situaţiei de fapt încadrată juridic, precum şi reţinerea culpei comune în ceea ce priveşte producerea prejudiciului pretins, atât a pârâtului A. cât şi a Consiliului de Administraţie.

Raportat la primul motiv de casare subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta reclamantă a afirmat că atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtului s-a realizat în temeiul contractului de mandat, astfel că emiterea nelegală a deciziei de concediere a atras cauzarea prejudiciului şi nu hotărârile Consiliului de Administraţie, apreciate ca parţial exoneratoare de răspundere.

Deşi se reclamă un viciu de formă al hotărârii judecătoreşti, care afectează calitatea acesteia, Înalta Curte constată că nu se verifică o asemenea critică. Este evident că nemulţumirea recurentei nu decurge din maniera în care a fost redactată decizia recurată, ci din raţionamentul judiciar, expus într-o manieră clară, logică, cursivă, omogenă, cu prezentarea, în detaliu a situaţiei de fapt, rezultată din probele administrate, inclusiv la solicitarea părţii recurentă şi modul în care s-au constatat a fi îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile contractuale şi repararea parţială a prejudiciului.

Ceea ce critică recurenta reclamantă nu priveşte ipoteza unor considerente care se exclud reciproc, chestiune ce se reflectă în dispozitivul hotărârii judecătoreşti, împiedicând înţelegerea argumentaţiei juridice, ci manieră în care instanţa de apel a înţeles să soluţioneze cauza dedusă judecăţii, să stabilească, pe baza probelor administrate, circumstanţele factuale ale speţei şi în ce măsură poate fi admisă acţiunea formulată, prin raportare la cererile şi apărările formulate.

O atare modalitate de lucru transpusă în cadrul deciziei recurate nu afectează calitatea acesteia, nemulţumirea reclamantei referitoare la reţinerea unei culpe comune şi nu exclusivă, aşa cum înţelege partea să o prezinte din aprecierea probelor administrate, nefiind încadrabilă în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat. Recurenta reclamantă încearcă să afirme o aplicare eronată a prevederilor art. 1370 C. civ., prevederi care vizează răspunderea solidară în caz de imposibilitate de individualizare a autorului faptei ilicite şi care nu se regăsesc în cuprinsul deciziei recurate. Dimpotrivă, instanţa de apel a reţinut că în situaţia în care persoana prejudiciată a contribuit la producerea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ţinut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă. În cauza pendinte, nu s-a putut determina întinderea răspunderii pentru fiecare dintre cei apreciaţi ca fiind responsabili, ţinând cont şi de cadrul procesual trasat prin acţiunea introductivă, astfel că a fost stabilită o contribuţie la producerea prejudiciului în cote egale, reclamanta recuperând de la pârât numai jumătate din prejudiciul creat prin concedierea nelegală a salariatului.

Nici reţinerea eronată a unor cauze exoneratoare de răspundere nu se confirmă. Împrejurarea că instanţa de apel a analizat întreaga situaţie factuală rezultată din înscrisurile administrate, apreciind că prejudiciul rezultat prin concedierea fostului angajat nu a fost cauzat doar prin fapta ilicită proprie a pârâtului, ci şi prin reorganizarea defectuoasă a regiei autonome, decisă la nivelul consiliului de administraţie în lipsa unor criterii transparente, concluzionând asupra unei culpe concurente nu semnifică aplicarea unei cauze exoneratoare de răspundere.

Dimpotrivă, instanţa de apel a realizat o evaluare a condiţiilor cumulative impuse de prevederile art. 1350 C. civ., stabilind în ce manieră se impune obligarea pârâtului la repararea prejudiciului solicitat prin acţiunea introductivă.

În privinţa criticilor referitoare la reţinerea culpei comune, recurenta reclamantă face trimiteri ample la aprecierea greşită a situaţiei de fapt şi la modalitatea de reinterpretarea a probelor administrate.

Aşa cum s-a răspuns şi recurentului pârât, controlul judiciar în recurs se poate exercita doar asupra problemelor de drept discutate în speţă, instanţa de recurs nefiind îndreptăţită la judecată devolutivă în calea extraordinară de atac, legalitatea hotărârii atacate neputând fi analizată decât prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv.

În atare situaţie, criticile părţii recurente ce privesc cadrul factual şi probele administrate vor fi înlăturate.

Într-un ultim aspect de critică, recurenta reclamantă a afirmat o nelegală aplicare a prevederilor art. 451 alin. (4) şi art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., în condiţiile în care nu s-au aplicat criterii unitare pentru stabilirea cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte reţine că nu pot fi aplicate părţilor litigante aceleaşi criterii de acordare a cheltuielilor de judecată constând în taxa de timbru, în contextul în care condiţiile de admitere a demersurilor judiciare sunt diferite. Dacă în privinţa reclamantei, în urma soluţionării apelului, acţiunea a fost admisă în parte (spre deosebire de soluţia pronunţată de instanţa de fond), fiind incidente prevederile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., nu se poate afirma aceeaşi situaţie în privinţa apelului exercitat de către pârât, care a fost admis în integralitate şi pentru care au fost aplicate prevederile art. 453 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Deşi recurenta indică prevederile art. 451 alin. (4) C. proc. civ., o atare interdicţie operează doar din perspectiva alin. (2) şi (3) al aceluiaşi articol, reducerea taxei de timbru nefiind o operaţiune lăsată la latitudinea instanţei de judecată. În cauza pendinte nu intervine o asemenea interdicţie, căci instanţa de apel a făcut aplicarea art. 453 alin. (2), în evaluarea prejudiciului suferit prin admiterea parţială a cererii.

Cât priveşte solicitarea de reapreciere asupra modalităţii în care instanţa de apel a înţeles acorde onorariul de avocat, fără a face dovada suportării lor prin ordin de plată semnat de instituţie de credit şi fără a fi evaluată complexitatea şi munca depusă de avocat, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin decizia nr. 3/2020 privind soluţionarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Pentru a pronunţa această hotărâre, obligatorie pentru instanţele de judecată conform art. 517 alin. final C. proc. civ., instanţa supremă a reţinut că "stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

În acest sens, art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că "Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său."

Este vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ..".

Operaţiunea de stabilire de către instanţă a cheltuielilor de judecată presupune stabilirea onorariului inter partes, astfel că, în ceea ce priveşte criticile privind cheltuielile ocazionate de desfăşurarea procesului acordate de instanţele de fond, ţin de netemeinicie şi de aprecierea probelor administrate, neputând forma obiectul controlului de legalitate al instanţei de recurs.

Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate.

Determinat de soluţia pronunţată, precum şi de faptul că onorariul avocaţial solicitat de către recurentul pârât nu cuprinde, defalcat, prestaţia pentru susţinerea poziţiei de recurent distinctă de cea de intimat, în temeiul art. 453 din C. proc. civ., va fi respinsă solicitarea recurenţilor având ca obiect plata cheltuielilor de judecată de către partea adversă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta Autoritatea Aeronautică Civilă Română S.A. şi de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 381/A din 29 martie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge cererile recurenţilor având ca obiect plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.