Wrongful conviction compensation; inadmissibility of cassation appeal challenging quantum of moral damages as a matter of fact

Şedinţa publică din data de 5 martie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, secţia I civilă, la data de 26 august 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul la plata sumei de 400.000 euro, echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând prejudiciul moral pe care l-a suferit ca urmare a condamnării şi privării sale de libertate în mod nelegal.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 538-542 C. proc. pen.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 206 din 27 februarie 2023, Tribunalul Buzău, secţia I civilă a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, ca neîntemeiată, luând act că reclamantul nu solicită cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată în cauză

Prin decizia nr. 637 din 25 aprilie 2024, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinţei civile nr. 206 din 27 februarie 2023 pronunţate de Tribunalul Buzău, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin AJFP Buzău, şi, în consecinţă a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte cererea şi a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin AJFP Buzău să plătească către reclamant suma totală de 10.000 RON reprezentând daune morale.

4. Calea de atac a recursului

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor - ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău, cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate, întrucât decizia a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a art. 22 alin. (2) Codul fiscal, dar şi cu aplicarea greşită a prevederilor cuprinse în art. 538-542 C. proc. pen., întrucât instanţa a refuzat nejustificat să analizeze întreg materialul probator depus la dosar.

Din coroborarea art. 538 alin. (1) şi art. 540 alin. (1) din C. proc. pen. rezultă faptul că pentru a se stabili întinderea reparaţiei trebuie dovedite consecinţele produse asupra persoanei în caz de eroare judiciară sau privare nelegală, or, în cauză, nu s-a făcut dovada lezării reclamantului care să-l îndreptăţească pe acesta la plata unor eventuale daune morale, astfel că acesta nu poate solicita despăgubiri în temeiul art. 539 din C. proc. pen. nefiind vorba despre o privare de libertate, ci doar în temeiul art. 538 C. proc. pen., respectiv pentru condamnarea pe nedrept care poate să producă consecinţe negative inclusiv sub aspectul lezării drepturilor civile nepatrimoniale sub forma cauzării unui prejudiciu moral sau existenţial.

Reclamantul nu a depus la dosar documente în susţinerea celor afirmate prin cererea de chemare în judecată aspect reţinut şi de instanţa de apel prin decizia recurată, ci acesta a formulat simple afirmaţii referitoare la suferinţele de ordin psihic fără a aduce dovezi în acest sens şi fără a-şi îndeplini obligaţia prevăzută de art. 249 C. proc. civ. în sensul de a susţine cererea de chemare în judecată cu probe pertinente şi concludente care să contureze existenţa pretinsului prejudiciu suferit de acesta. Chiar dacă nu se impune în sarcina reclamantului o sarcină de probă excesivă, acesta nu a adus un minim de suport probatoriu pentru prejudiciul moral pretins suferit prin care se dovedească consecinţele negative suferite pe plan psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării.

Sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.

Recurentul a susţinut caracterul nerezonabil al daunelor morale în raport de jurisprudenţa CEDO şi de jurisprudenţa naţională, arătând că Înalta Curte a hotărât că, alături de celelalte criterii de evaluare a despăgubirilor, jurisprudenţa este un reper în stabilirea cuantumului daunelor morale, menită scopului de a nu se ajunge la discrepanţe majore între cuantumul sumelor acordate persoanelor îndreptăţite.

Tot astfel, în termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în acelaşi timp despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime, fiind necesar ca stabilirea cuantumului despăgubirilor să nu tindă la îmbogăţirea fără justă cauză.

Concluzionând, recurentul a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, solicitând admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant nu a depus întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) prin raportare la cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată potrivit dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor din recurs în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege este sancţionată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă şi din cuprinsul dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, rămân în atribuţia exclusivă a instanţelor de fond, ca instanţe devolutive.

În raport de aceste consideraţii, se constată că, deşi cererea de recurs a fost întemeiată formal pe motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile din cererea de recurs vizează aspecte ce ţin de netemeinicia hotărârii atacate, iar nu de nelegalitatea acesteia.

Astfel, în susţinerea motivului de recurs indicat, recurentul a invocat formal aplicarea greşită a prevederilor art. 538-542 C. proc. pen., întrucât argumentele prezentate nu se circumscriu unor veritabile critici de nelegalitate care să poată fi subsumate motivului de recurs invocat sau unui alt motiv dintre cele expres şi exhaustiv prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci acesta a criticat modul în care instanţele de fond au administrat şi apreciat probatoriul în cauză, susţinând că instanţele de fond au refuzat "în mod nejustificat să analizeze întregul material probator depus la dosar."

Or, procedând astfel, recurentul omite faptul că plenitudinea de apreciere în ceea ce priveşte oportunitatea administrării probelor în proces, din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, revine exclusiv instanţelor fondului, nefiind permisă reinterpretarea probatoriului, prin reevaluarea cadrului factual, de către instanţa de recurs.

În acest context, fără a exhiba un element de nelegalitate a deciziei atacate, simpla susţinere în sensul că "în prezenta speţă nu s-a făcut dovada lezării persoanei reclamantului care să îl îndreptăţească pe acesta la plata unor eventuale daune morale" denotă, mai degrabă, dezacordul părţii în raport cu soluţia pronunţată, iar nu un motiv de casare a acesteia.

Formală este şi susţinerea recurentului prin care invocă că reclamantul nu ar putea solicita despăgubiri în temeiul art. 539 C. proc. pen., nefiind vorba despre o privare de libertate, ci doar în temeiul art. 538 C. proc. pen., respectiv pentru condamnarea pe nedrept. Aceasta întrucât, se constată că recurentul ignoră temeiul juridic indicat de reclamant (dispoziţiile art. 538-542 C. proc. civ.) şi faptul instanţa de apel, în soluţionarea cererii de apel formulate de reclamant, a acordat despăgubiri prin prisma dispoziţiilor art. 538 C. proc. pen., indicate chiar de recurent, instanţa de apel constatând caracterul cert al vătămării care derivă dintr-o hotărâre injustă de condamnare.

Ceea ce critică de fapt recurentul este cuantumul daunelor morale acordate reclamantului de către instanţa de apel ca urmare a admiterii căii de atac, recurentul considerând că prejudiciul moral nu a fost materializat, iar reclamantul "nu a adus un minim de suport probatoriu pentru pretinsul prejudiciu moral suferit, prin care să dovedească consecinţele negative suferite pe plan psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării".

Or, cuantumul daunelor morale, stabilit de instanţa de apel, conform circumstanţelor particulare ale cauzei, reprezintă o chestiune de temeinicie, nu de nelegalitate a hotărârii atacate, necenzurabilă în recurs.

Astfel, critica prin care recurentul-pârât urmăreşte redimensionarea cuantumului prejudiciului moral reprezintă chestiuni ce nu pot face obiectul prezentei căi extraordinare de atac, în care se cercetează doar conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, analiza aspectelor de netemeinicie fiind atributul exclusiv al instanţelor devolutive.

Înalta Curte constată că, deşi, în mod aparent, recurentul susţine aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material, cu trimitere la jurisprudenţa CEDO în justificarea criticii privind cuantumul daunelor morale, în realitate reţinerea criticilor arătate ar implica o reevaluare a situaţiei de fapt stabilite de instanţa de prim control judiciar şi o reanalizare a probelor administrate, operaţiune improprie căii extraordinare de atac a recursului, astfel cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., de vreme ce judecata acestuia presupune realizarea controlului judiciar de către instanţa superioară celei care a pronunţat decizia în apel, instanţă care nu rejudecă fondul pricinii, ci verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, aceasta putând fi exercitată doar pentru motivele arătate de lege, iar stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului.

Aşadar, indicarea în mod formal a unor norme juridice pretins încălcate, fără a le susţine în concret prin argumente de nelegalitate a deciziei recurate şi numai ca o consecinţă a criticilor de netemeinicie, nu poate complini lipsurile menţionate, mai ales în situaţia în care chestiuni similare au fost deduse judecăţii în apel în raport de care instanţa de apel şi-a motivat hotărârea sub aspectul stabilirii cuantumului daunelor morale acordate reclamantului, prin considerente ce reflectă modalitatea de evaluare a despăgubirilor ţinând seama de criteriile reliefate de jurisprudenţa în materie şi doctrină, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, aşa cum au fost evidenţiate în cuprinsul deciziei recurate şi care nu au fost combătute prin critici concrete de nelegalitate.

Înalta Curte reţine că recursul, spre deosebire de apel, este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate, fiind necesar a fi prezentate în concret criticile aduse deciziei recurate sub sancţiunea nulităţii, nefiind astfel suficientă prezentarea situaţiei de fapt şi a argumentelor prezentate în cuprinsul întâmpinărilor depuse în primă instanţă şi în apel.

Date fiind cele arătate anterior, se constată că modalitatea de formulare a susţinerilor din cuprinsul memoriului de recurs nu permite verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în lipsa unor critici subsumabile prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la argumentele instanţei de apel, conform celor expuse anterior.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor - ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău împotriva deciziei nr. 637 din data de 25 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor - ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău împotriva deciziei nr. 637 din data de 25 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 5 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.