Public water body surface discrepancy: Judicial determination of public domain property versus mandatory administrative inventory procedure under the Administrative Code

Şedinţa publică din data de 4 martie 2025

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Slobozia la data de 27 octombrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta Administraţia Bazinală de Apă Buzău - Ialomiţa a solicitat, în contradictoriu cu Unitatea Administrativ Teritorială Oraş Amara, să se constate: că imobilul Lacul natural Amara, situat în Bazinul Hidrografic Ialomiţa, inventariat în domeniul public al statului cu suprafaţa de 132 ha conform Atlasului Cadastrului Apelor din România ediţia 1992, având în prezent număr de înregistrare la Ministerul Finanţelor Publice 63840 şi cod de clasificare 8.03.03, amplasat pe raza oraşului Amara, Judeţul Ialomiţa are, în fapt, o suprafaţă mai mare decât cea înscrisă în documentele oficiale, din anexa nr. 12, la H.G. nr. 1705/2006, şi anume 174,2 ha; dreptul de proprietate al Statului Român asupra diferenţei de suprafaţă de la 132 ha la 174,2 ha, în temeiul art. 3 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996 cu modificările şi completările ulterioare; dreptul reclamantei de administrare asupra întregului imobil, în temeiul art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 107/2002 privind înfiinţarea Administraţiei Naţionale "Apele Române" cu modificările şi completările ulterioare.

I.2. Sentinţa pronunţată de Judecătoria Slobozia

Prin sentinţa civilă nr. 460 din data de 23 februarie 2021, Judecătoria Slobozia a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, având ca obiect acţiune în constatare drept de proprietate şi de administrare, în favoarea Tribunalului Ialomiţa.

I.3. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă

Prin încheierea de şedinţă din data de 3 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă a respins în principiu cererea de intervenţie în nume propriu formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, reţinând că statul are calitatea de reclamant alături de reclamanta Administraţia Bazinală de Apă Buzău - Ialomiţa, chiar legea reglementând participarea în litigii, în această calitate şi de această manieră, în ceea ce priveşte administrarea bunurilor publice.

Prin sentinţa civilă nr. 957F din data de 9 septembrie 2021, Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă a admis excepţia inadmisibilităţii cererii, invocată din oficiu, şi a respins cererea formulată de reclamanţii Administraţia Bazinală de Apă Buzău - Ialomiţa şi Statul Român, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Oraş Amara.

I.4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 382A din data de 8 martie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta Administraţia Bazinală de Apă Buzău - Ialomiţa, şi de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa împotriva sentinţei civile nr. 957F din data de 9 septembrie 2021, pronunţate de Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Oraş Amara.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Înregistrarea recursurilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Împotriva deciziei civile nr. 382A din data de 8 martie 2023, pronunţate în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamanţii Administraţia Bazinală de Apă Buzău - Ialomiţa şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 17 octombrie 2024, sub nr. x/2020, şi a fost repartizat aleatoriu, spre soluţionare, completului nr. 2.

II.2. Motivele de recurs

II.2.1. Recursul declarat de reclamanta Administraţia Bazinală de Apă Buzău - Ialomiţa şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru rejudecare.

Astfel, a arătat că imobilul Lacul natural Amara, situat în Bazinul Hidrografic Ialomiţa, inventariat în domeniul public al statului cu suprafaţa de 132 ha, conform Atlasului Cadastrului Apelor din România ediţia 1992, având în prezent număr de înregistrare la Ministerul Finanţelor Publice 63840 şi cod de clasificare 8.03.03, amplasat pe raza oraşului Amara, judeţul Ialomiţa, are, în fapt, potrivit măsurătorilor efectuate, o suprafaţă mai mare decât cea înscrisă în documentele oficiale, din anexa nr. 12, la H.G. nr. 1705/2006, şi anume 174.2 ha.

A precizat că dreptul de proprietate al Statului Român asupra diferenţei de suprafaţă, de la 132 ha la 174,2 ha, rezultă din prevederile art. 3 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996 cu modificările şi completările ulterioare, iar dreptul său de administrare asupra întregului imobil, rezultă din prevederile art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 107/2002 privind înfiinţarea Administraţiei Naţionale "Apele Române" cu modificările si completările ulterioare.

Recurenta-reclamantă a susţinut că, prin hotărârea recurată, instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, faptul că împreună cu recurentul-reclamant au formulat o acţiune în constatare a dreptului de proprietate.

A subliniat că acţiunea a fost formulată având în vedere că, în urma măsurătorilor topografice pe care le-a efectuat, a rezultat că Lacul Amara, aflat în proprietatea publică a Statului Român, are în fapt o suprafaţă mai mare decât cea înscrisă în documentele oficiale, din anexa nr. 12, pag. 15, la H.G. nr. 1705/2006, şi anume suprafaţa măsurată şi identificată este de 174,2 ha, faţă de 132 ha.

Totodată, a arătat că, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 107/2002 privind înfiinţarea Administraţiei Naţionale "Apele Române", cu modificările şi completările ulterioare, aceasta este o instituţie publică de interes naţional aflată în coordonarea autorităţii publice centrale din domeniul apelor şi administrează bunurile din domeniul public al statului de natura celor prevăzute la art. 136 alin. (3) din Constituţia României, republicată, precum şi bunurile proprietate publică prevăzute de Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

A menţionat şi că, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare, "aparţin domeniului public al statului apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10 kmp, malurile şi cuvetele lacurilor ...", iar, conform art. 4 alin. (2) din acelaşi act normativ, «Apele din domeniul public se dau în administrare Administraţiei Naţionale "Apele Române" de către autoritatea publică centrală din domeniul apelor».

De asemenea, a învederat că prin adresa nr. x din data de 26 august 2020, înregistrată sub nr. x din data de 2 septembrie 2020, anexată la dosarul cauzei, Ministerul Finanţelor Publice a arătat că Administraţia Naţională "Apele Române" are obligaţia de a depune toate diligenţele în vederea apărării dreptului de proprietate publică al statului asupra bunurilor aflate în administrarea sa, inclusiv formularea de acţiuni în instanţă în cadrul cărora are obligaţia, în temeiul art. 865 alin. (2) lit. a) şi b); prin raportare la dispoziţiile art. 869 şi art. 870 din C. civ., cu observarea prevederilor art. 297-301 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, să îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă dreptului de proprietate publică şi să îl introducă în proces pe acesta, în condiţiile prevăzute de C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a susţinut şi că, anterior adresei sus-menţionate, prin adresa Ministerului Finanţelor Publice nr. 251.799, 252.146 din data de 1 august 2011, a fost împuternicită să depună toate diligenţele şi să efectueze acţiunile considerate necesare, oportune şi legale pentru a se manifesta ca un adevărat proprietar în raport cu imobilele aparţinând domeniului public al Statului Român, faţă de care există fapte sau acte care ştirbesc dreptul de proprietate al Statului Român.

A precizat, de asemenea, că în adresa menţionată se arată că este pe deplin mandatată şi chiar datoare să apere, inclusiv în instanţă, dreptul de administrare constituit de Statul Român în beneficiul său, iar, în caz de încălcare a dreptului de administrare de către celelalte subiecte de drept, titularii săi pot să-l apere prin orice mijloace de drept comun, reglementate de legea civilă, formulând după caz, acţiuni în revendicare, posesorii, în pretenţii etc.

Totodată, a menţionat că, în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, punctul I (3) şi (18) din Anexă:

"Domeniul public al statului este alcătuit din apele de suprafaţă cu albiile lor minore, malurile şi cuvetele lacurilor ..." şi lacurile de acumulare şi barajele acestora", în cazul în care activitatea de producere a energiei electrice este racordată la sistemul energetic naţional sau cele cu transe pentru atenuarea undelor de viitură".

Mai mult decât atât, a arătat că art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 107/2002 privind înfiinţarea Administraţiei Naţionale Apele Române cu modificările şi completările ulterioare, prevede că "A.N. Apele Române administrează bunurile din domeniul public al statului, de natura celor prevăzute la art. 136 alin. (3) din Constituţia României, republicată, bunurile proprietatea publică prevăzute de Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare, conform anexei nr. 2."

A precizat că în Anexa nr. 2 la O.U.G. nr. 107/2002, aşa cum a intrat in vigoare la data de 20 septembrie 2002, sunt enumerate bunurile din domeniul public al statului aflate în administrarea sa, nominalizate în Anexa nr. 5 a H.G. nr. 1326/2001 pentru aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului, adoptată în temeiul prevederilor art. 107 din Constituţia României şi ale art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

Recurenta-reclamantă a învederat că, la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 107/2002 Lacul natural Amara era inventariat în domeniul public al statului şi în administrarea Companiei Naţionale "Apele Române" S.A., antecesoarea actualei Administraţii Naţionale "Apele Romane", având în prezent numărul de înregistrare la Ministerul Finanţelor Publice 63840 şi cod de clasificare 8.03.03.

A mai arătat şi că, de-a lungul timpului, H.G. nr. 1326/2001 a suferit o serie de modificări şi completări prin H.G. nr. 45/2003, H.G. nr. 15/2004, H.G nr. 2060/2004, ultima fiind prin H.G. nr. 1705/2006, imobilul rămânând inventariat în anexele acestora, aşa cum de altfel a fost inventariat şi în prima hotărâre de Guvern de aprobare a inventarelor bunurilor din domeniul public al statului, respectiv H.G. nr. 1045/2000, Anexa nr. 4.

Ca atare, a subliniat că, în prezent, Lacul natural Amara este cuprins în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului aprobat prin H.G. nr. 1705/2006, Anexa nr. 12, pag. 15, cu suprafaţă de 132 ha.

În plus, a arătat că, prin sentinţa civilă nr. 140 din data de 6 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2009, modificată în parte prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2979 din data de 13 iunie 2012, au fost anulate poziţiile 29 (Lacul Amara), 30 (Lacul Fundata) din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 1353/2001, poziţiile 62 (Lac Cotorca 1) şi 63 (Lac Cotorca 2) din Anexa nr. 4 la H.G. nr. 1353/2001, precum şi poziţiile din anexele nr. 2, 30-36 din H.G. nr. 1353/2001 referitoare la Lacul Iezer şi Lacul Rodeanu.

În opinia recurentei-reclamante, din cele prezentate mai sus rezultă că Lacul natural Amara este inventariat în domeniul public al statului şi dat în administrarea Administraţiei Naţionale "Apele Române", prin Administraţia Bazinală de Apă Buzău - Ialomiţa.

De asemenea, a susţinut că, având în vedere că a evoluat cu timpul de la Consiliul Naţional al Apelor - 1971 la actuala Administraţia Naţională "Apele Române", inexistenţa unei hotărâri de Guvern prin care să fie revocat, încetat sau desfiinţat dreptul său de administrare, acesta a existat în mod perpetuu asupra Lacului natural Amara, exhibând un drept de administrare conferit, cronologic, de actele normative referitoare la evoluţia dreptului său de administrare, de Legea nr. 213/1998 privind regimul juridic al proprietăţii publice, Codul Administrativ şi, la momentul actual, de art. 867 şi următoarele din noul C. civ.

A mai menţionat şi că, pentru punerea în aplicare a art. 35 alin. (51) din Legea apelor nr. 107/1996 cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la mandatarea sa de a înscrie în cartea funciară dreptul de proprietate al statului asupra bunurilor din domeniul public al statului aflate în administrarea Agenţiei Naţionale "Apele Române", reprezentanţii Administraţiei Bazinale de Apă Buzău - Ialomiţa au efectuat măsurători topo-cadastrale în vederea intabulării lacului natural Amara în Cartea Funciară rezultând o suprafaţa de 174,2 ha faţă de 132 ha din actele de administrare.

Astfel, a subliniat că, din cauza suprafeţei în plus rezultate din măsurători, documentaţia de primă înscriere în cartea funciară nu a mai fost înaintată către O.C.P.I. Ialomiţa, neîncadrându-se în prevederile Ordinului A.N.C.P.I. nr. 700/2014, art. 84 alin. (2).

Recurenta-reclamantă a învederat şi că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, proprietarul imobilului, a depus întâmpinare la dosarul de fond, prin care, în acord cu prevederile legale pe care le-a invocase, a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată.

Cu referire la motivarea instanţei de apel, potrivit căreia "pentru constatarea dreptului de proprietate al Statului Român asupra unui bun din domeniul public este necesară parcurgerea procedurii speciale prevăzute de art. 288 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ", a arătat că, în conformitate cu pct. 2 parag. 3 din Precizările privind întocmirea şi actualizarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, aprobate prin Ordinul M.F.P. nr. 1718 din data de 3 martie 2011:

"La iniţierea actelor normative privind modificarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului de natura imobilelor, datele de identificare ale acestora prevăzute în proiectele de acte normative trebuie să corespundă cu cele din cartea funciară a imobilelor respective."

Totodată, a precizat şi că, la punctul 21 din aceleaşi Precizări, este stabilită următoarea obligaţie, respectiv "Prezentarea extraselor de carte funciară ale imobilelor care fac obiectul proiectelor de acte normative de actualizare a inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului este obligatorie...".

Prin urmare, recurenta-reclamantă a susţinut că, din cele anterior arătate, rezultă că dovedeşte un interes legitim în promovarea unei acţiuni în constatare, că acţiunea a fost promovată în mod corect pentru un imobil deja cuprins în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului aprobat prin H.G. nr. 1705/2006, Anexa 12, pag. 15, cu suprafaţa de 132 ha, pentru care se impune, în urma măsurătorilor efectuate, intabularea cu noua suprafaţă constatată în prezent de 174,2 ha, sens în care este necesară obţinerea unei hotărâri judecătoreşti de atestare a acestui fapt.

De asemenea, recurenta-reclamantă a afirmat că hotărârea atacată a fost pronunţată fără ca instanţa de apel să aibă un rol activ în aflarea adevărului, interpretând şi aplicând în mod greşit normele de drept în vigoare, cu încălcarea art. 22 C. proc. civ.

Enunţând prevederile art. 22 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., a subliniat că judecătorul este în drept să ceară părţilor explicaţii atunci când are nelămuriri cu privire la situaţia de fapt, să pună în discuţia acestora administrarea de probe suplimentare, altele decât cele solicitate de părţi, pe care le consideră necesare pentru a afla adevărul şi a lămuri situaţia de fapt.

Astfel, a considerat că instanţa de judecată trebuia să îşi exercite rolul activ în aflarea adevărului, să ia în considerare toate înscrisurile şi actele depuse la dosar ca probe concludente şi pertinente în soluţionarea prezentei cauze.

II.2.2. Recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa

Recurentul-reclamant, în raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a criticat decizia recurată susţinând că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că este necesar a fi aplicată procedura specială prevăzută de art. 288 din O.U.G. nr. 57/2019.

Astfel, a arătat că, prin promovarea unei acţiuni în constatare, prevăzute de art. 35 C. proc. civ., recurentele-reclamantele dovedesc un interes legitim, întrucât prezenta acţiune vizează un imobil cuprins în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, aprobat prin H.G. nr. 1705/2006, anexa nr. 12 pag. 15, cu suprafaţa de 132 ha, pentru care e necesară obţinerea unei hotărâri judecătoreşti care să ateste cele afirmate de reprezentanţii Administraţiei Bazinale de Apă Buzău - Ialomiţa, care au efectuat măsurători topo-cadastrale pentru intabularea lacului Amara în Cartea Funciară, în urma cărora a rezultat o suprafaţă de 174,2 ha (faţă de 132 ha din actele de administrare).

A menţionat şi că Ministerul Finanţelor a transmis Administraţiei Naţionale "Apele Romane" că are obligaţia de a da dovadă de diligenţă în vederea apărării dreptului de proprietate publică al statului asupra bunurilor aflate în administrarea sa, chiar şi prin formularea de acţiuni în instanţă, în cadrul cărora are obligaţia, în temeiul art. 865 alin. (2) lit. a) şi b) raportate la dispoziţiile art. 869 şi ale art. 870 C. civ., cu observarea prevederilor art. 297-301 din O.U.G. nr. 57/2019 Cod administrativ, să îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă dreptului de proprietate publică şi să îl introducă în proces, în condiţiile C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a subliniat că dreptul de proprietate asupra diferenţei de 42,2 ha îi aparţine în totalitate, acest drept fiind constituit în temeiul prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea Apelor nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare, şi nicidecum nu poate aparţine intimatei-pârâtei U.A.T. Oraş Amara.

Totodată, a precizat că, în prezent, Lacul natural Amara este cuprins în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului aprobat prin H.G. nr. 1705/2006 anexa nr. 12 pag. 15, cu suprafaţa de 132 ha, iar Administraţia Bazinală de Apă Buzău - Ialomiţa, în calitate de administrator, are obligaţia înscrierii dreptului real în sistemul integrat de cadastru şi carte funciară.

În opinia recurentului-reclamant, în condiţiile legii, împrejurarea anterior arătată nu reprezintă o împiedicare a exercitării dreptului la formularea unei acţiuni în constatare.

De asemenea, a menţionat şi că, din cauza suprafeţei în plus rezultată din măsurători, documentaţia pentru prima înscriere în cartea funciară nu a mai fost înaintată către O.C.P.I. Ialomiţa, având în vedere neîncadrarea în prevederile Ordinului A.N.C.P.I. nr. 700/2014, art. 84 alin. (2).

Ca atare, a solicitat admiterea recursului, aşa cum a fost formulat, şi, pe cale de consecinţă, casarea hotărârii recurate şi admiterea acţiunii.

II.3. Apărările formulate în cauză

II.3.1. Întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Oraş Amara

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursurilor, ca inadmisibile şi nefondate, apreciind, în esenţă, că în mod corect în cauză s-a reţinut că pentru constatarea dreptului de proprietate publică există o procedură specială administrativă, prevăzută de art. 288 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, a cărei parcurgere nu intră în competenţa instanţelor de judecată, iar, pe de altă parte, în raport cu prevederile art. 866-870 C. civ., acţiunea în constatare nu se justifică, întrucât atât inventarierea, cât şi actualizarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public sunt date în competenţa ministerelor sau a celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, autorităţilor publice autonome şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului, astfel că recurenta-reclamantă trebuie, mai întâi, să urmeze procedura administrativă de inventariere a diferenţei în discuţie şi, apoi, o poate înscrie şi în Registrul de cadastru şi carte funciară.

Totodată, a susţinut că recurentele-reclamante nu au probat, cu înscrisuri, expertize tehnice de speciale sau orice alte probe necesare, suprafaţa rezultată în plus, în contextul în care la fond, prin notele scrise nr. 154 din data de 5 ianuarie 2021, solicitase ca recurenta-reclamantă să îi comunice documentaţia deţinută cu privire la Planul de situaţie sau Planul de amplasament al imobilului Lacul Amara, din care să rezulte suprafaţa exactă.

II.3.2. Întâmpinarea formulată de recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa cu privire la recursul declarat de reclamanta Administraţia Bazinală de Apă Buzău - Ialomiţa

Prin întâmpinarea formulată cu privire la recursul declarat de reclamanta Administraţia Bazinală de Apă Buzău - Ialomiţa, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare, susţinând că Lacul natural Amara era inventariat în domeniul public al statului şi se afla în administrarea Administraţiei Naţionale "Apele Române" S.A., existând interesul în promovarea acţiunii în constatare.

Totodată, a menţionat că, în jurisprudenţa instanţelor de judecată, s-a statuat că hotărârile Guvernului privind inventarierea unor bunuri ca aparţinând domeniului public nu au efect translativ, ci doar constatator, astfel că H.G. nr. 1705/2006 nu este constitutivă de drepturi, deci nu constituie titlul de proprietate.

În acest sens, a subliniat că Lacul natural Amara este cuprins în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului aprobat prin H.G. nr. 1705/2006, Anexa 12, pag. 15, cu suprafaţa de 132 ha.

A susţinut că recurenta-reclamantă, în calitate de administrator, are obligaţia înscrierii dreptului real în sistemul integrat de cadastru şi carte funciară, în condiţiile legii, iar acest aspect nu echivalează cu o împiedicare a exercitării dreptului care să o îndreptăţească la exercitarea unei acţiuni în constatare, faţă de care instanţa de judecată a invocat excepţia inadmisibilităţii.

II.3.3. Răspunsul la întâmpinare

Nu au fost formulate răspunsuri la întâmpinările depuse în cauză.

II.4. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 11 decembrie 2024, Înalta Curte, în temeiul art. 4711 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fixat termen de judecată la data de 4 martie 2025, când a reţinut cauza în pronunţare asupra recursurilor, cu prioritate în raport cu excepţia nulităţii, invocată din oficiu.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În condiţiile art. 248 alin. (1) şi art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursurilor în raport cu dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., precum şi cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Având în vedere că, în dezvoltarea motivelor cererilor de recurs, recurenţii-reclamanţi au adus deciziei recurate, în esenţă, acelaşi critici care vizează validarea soluţiei de respingere a acţiunii, ca inadmisibilă, Înalta Curte va proceda la o analiză comună a acestora, în raport cu excepţia nulităţii, invocate în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurentele-reclamante, sancţionează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, încălcarea legii presupunând fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greşită a legii.

Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar şi precis, ce nu presupune o interpretare specială, iar interpretarea greşită a legii presupune că, prin hotărârea atacată, instanţa a dat o interpretare neconformă sensului real al textului legal.

Aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice în raport cu situaţia de fapt reţinută de către instanţele devolutive, respectiv aplicarea unor alte norme de drept material decât cele incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Ca atare, pentru a se putea proceda la o analiză a legalităţii deciziei recurate din perspectiva normelor de drept aplicabile speţei, recurenţii-reclamanţi ar fi trebuit să indice în mod concret atât norma de drept material pretins a fi nesocotită, aplicată sau interpretată greşit, cât şi eroarea săvârşită de către instanţa de apel sub acest aspect.

În speţă, curtea de apel, analizând apelul reclamantei Administraţia Bazinală de Apă Buzău - Ialomiţa, a validat soluţia tribunalului prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de recurenţii-reclamanţi, reţinând că, în cauză, înscrierea în cartea funciară deschisă potrivit dispoziţiilor Decretului-lege nr. 115/1938 a Lacului Amara cu suprafaţa de 132 ha nu s-a realizat în baza unei hotărâri judecătoreşti, ci în baza procedurii administrative de inventariere în domeniul public al statului, finalizată prin înscrierea imobilului în anexa nr. 12 a H.G. nr. 1705/2006, astfel că, pentru excedentul de suprafaţă trebuie urmată aceeaşi procedura, reglementată în prezent de art. 288 din O.U.G. nr. 57/2019, avută în vedere de instanţa de fond, actul de finalizare a acestei proceduri fiind asimilat titlurilor cerute de art. 85 alin. (2) din Ordinul A.N.C.P.I. nr. 700/2014.

Totodată, a arătat că Ordinul A.N.C.P.I. nr. 700/2014 a fost abrogat începând cu 14 februarie 2023, prin Ordinul nr. 600 din data de 8 februarie 2023 pentru aprobarea Regulamentului de recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară, şi a subliniat că rămân valabile cele anterior reţinute privind asimilarea actului de finalizare a procedurii administrative, hotărârii judecătoreşti menţionate de art. 100 alin. (2) din Ordinul nr. 600/2023.

De asemenea, instanţa de apel a apreciat că recurenta-reclamantă, chiar dacă justifică un interes legitim în promovarea unei acţiuni în constatare, nu îndeplineşte cealaltă condiţie de admisibilitate cerută de art. 35 C. proc. civ., respectiv ca partea să nu poată obţine realizarea dreptului său pe orice altă cale prevăzută de lege, în contextul în care din cuprinsul Ordinului M.F.P. nr. 1718 din data de 3 martie 2011 rezulta că nu este avută în vedere situaţia unor modificări privind suprafaţa sau compunerea bunurilor care ar face obiectul modificării inventarului centralizat, pentru care furnizarea datelor de identificare din cartea funciară nu serveşte scopului modificării şi nu este posibilă.

Faţă de criticile aduse sentinţei tribunalului prin cererea de apel formulată de recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, instanţa de apel a reţinut că dreptul de proprietate al statului asupra obiectului cauzei izvorăşte din lege neimpunându-se a fi constituit prin hotărâre judecătorească, problema reală care se pune nefiind dobândirea de către Statul Român a dreptului de proprietate asupra diferenţei de suprafaţă de la 132 ha la 174,2 ha, ci a constituirii mijlocului de probă a dreptului de proprietate asupra acestei diferenţe pentru înscrierea în cartea funciară.

Sub acest aspect, a concluzionat că procedura care trebuie urmată este cea prevăzută de art. 286 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 288 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, iar susţinerile recurentului-reclamant, în sensul că includerea unui bun în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public este consecinţa existenţei dreptului de proprietate publică al statului, sunt corecte, dar cu amendamentul că această includere, pe baza căreia se realizează înscrierea în cartea funciară, face dovada dreptului de proprietate al statului.

Prin urmare, curtea de apel a reţinut că, atât timp cât pentru bunurile din domeniul public al statului a fost reglementată o procedura specială de constatare şi inventariere, prevăzută de art. 288 din O.U.G. nr. 57/2019, finalizată cu menţionarea bunului respectiv în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public, printr-o hotărâre de Guvern, nu se poate recurge la acţiunea în constatare întemeiată pe art. 35 C. proc. civ., care are un caracter subsidiar.

Or, susţinerile recurenţilor-reclamanţi formulate prin cererile de recurs nu aduc argumente care să tindă a demonstra de ce aspectele reţinute prin decizia recurată, care au determinat soluţia de respingere a apelurilor, denotă o nesocotire a unor norme de drept material.

Astfel, în dezvoltarea motivelor de recurs recurenţii-reclamanţi, în realitate, au procedat la prezentarea situaţiei juridice a imobilului în litigiu, cu accent pe existenţa dreptului de proprietate al statului şi pe obligaţiile ce revin recurentei-reclamante, în calitate de titular al dreptului de administrare, în raport cu evoluţia actelor normative cu relevanţă sub acest aspect, aducând şi argumente în susţinerea existenţei interesului în promovarea acţiunii în constatarea dreptului, deşi instanţa de apel a constatat inadmisibilitatea demersului judiciar nu pentru acest motiv, ci pentru că nu este îndeplinită condiţia ca partea să nu poată obţine realizarea dreptului său pe orice altă cale prevăzută de lege, reţinând şi caracterul subsidiar al acţiunii în constatare, întemeiate pe art. 35 C. proc. civ., în contextul în care pentru bunurile din domeniul public al statului a fost reglementată o procedura specială de constatare şi inventariere, prevăzută de art. 288 din O.U.G. nr. 57/2019, finalizată cu menţionarea bunului respectiv în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public, printr-o hotărâre de Guvern.

Este adevărat că ambii recurenţi-reclamanţi şi-au exprimat nemulţumirea faţă de cele reţinute de către instanţa de apel cu privire la necesitatea aplicării procedurii speciale de constatare şi inventariere prevăzute de art. 288 din O.U.G. nr. 57/2019, însă nu au arătat în ce constă nelegalitatea acestor considerente, ci, în dezvoltarea motivelor de recurs, au adus argumente în sensul existenţei interesului în promovarea prezentei acţiuni, lipsa interesului nereprezentând motivul care a dus la soluţia de respingere a acţiunii de către tribunal, soluţie menţinută prin respingerea apelurilor.

Prin urmare, susţinerile recurenţilor-reclamanţi cu referire la acest considerent din cuprinsul deciziei recurate nu reprezintă critici de nelegalitate îndreptate împotriva raţionamentului instanţei de apel şi, ca atare, nu sunt apte de încadrare în motivele de casare strict reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nici cele afirmate de recurenţii-reclamanţi în sensul că, din cauza diferenţei de suprafaţă ce a rezultat în urma măsurătorilor, documentaţia de primă înscriere în cartea funciară nu a mai fost înaintată către O.C.P.I. Ialomiţa, nu pot fi convertite într-un veritabil motiv de recurs, fiind vorba despre un element al situaţie de fapt, care excedează controlului de legalitate ce se realizează în calea extraordinară de atac a recursului.

Reglementarea art. 488 C. proc. civ. permite reformarea deciziei instanţei de apel doar pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt şi nici de a reevalua mijloacele de probă administrate de către instanţele de fond, ci doar de a verifica legalitatea deciziei din apel, prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată. Critica referitoare la modul în care instanţele de fond au interpretat mijloacele de probă administrate şi au stabilit, pe baza acestora, o anumită situaţie de fapt nu constituie motiv de recurs.

În concluzie, criticile care vizează situaţia de fapt reţinută în etapele procesuale anterioare reprezintă aspecte de netemeinicie, astfel că nu pot face obiect al controlului judiciar în recurs, neputând fi încadrate în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Ca atare, o astfel de modalitate de redactare a memoriului de recurs, în care sunt prezentate doar aspecte ce ţin de situaţia de fapt a litigiului, nu se circumscrie exigenţelor art. 488 C. proc. civ., care presupun ca, în calea de atac a recursului, să fie deduse judecăţii critici de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanţei de apel, şi nici celor statuate prin art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în conformitate cu care:

"Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

În plus, Înalta Curte reţine că aspectele anterior arătate au fost susţinute de către recurenta-reclamantă şi prin cererea de apel, făcând obiect de analiză al anterioarei instanţe de control judiciar, iar reluării acestora în prezenta cale de atac i se opun dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., în conformitate cu care criticile părţii nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Aceeaşi este şi situaţia criticilor prin care recurentul-reclamant a afirmat că în jurisprudenţa constantă a instanţelor de judecata s-a statuat ca hotărârile Guvernului privind inventarierea unor bunuri ca aparţinând domeniului public nu au efect translativ, ci doar constatator, prin urmare H.G. nr. 1705/2006 nu este constitutivă de drepturi, deci nu constituie titlu de proprietate.

Astfel, recurentul-reclamant a formulat această susţinere în mod identic şi prin cererea de apel, fiind analizată de către instanţa de apel, aşa cum s-a arătat anterior, curtea de apel concluzionând că dreptul de proprietate al statului asupra obiectului cauzei izvorăşte din lege, neimpunându-se a fi constituit prin hotărâre judecătorească, iar problema reală care se pune în cauză nu este dobândirea de către Statul Român a dreptului de proprietate asupra diferenţei de suprafaţă în discuţie, ci a constituirii mijlocului de probă a dreptului de proprietate asupra acestei diferenţe pentru înscrierea în cartea funciară.

În ceea ce priveşte susţinerea prin care recurenta-reclamantă a pretins că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 22 C. proc. civ., deşi ar fi putut determina o analiză a legalităţii hotărârii recurate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în dezvoltarea acesteia, partea s-a rezumat la a enunţa conţinutul normei pretins a fi fost nesocotite şi la a explicita teoretic ce reprezintă rolul activ al judecătorului, expunând şi propria opinie, în sensul că instanţa trebuia să îşi exercite acest rol prin luarea în considerare a tuturor probelor.

Or, lipsa unor critici care să arate în ce a constat în concret încălcarea pretinsă face imposibilă verificarea legalităţii hotărârii recurate sub aspectul respectării de către instanţa de apel a obligaţiei stabilite în sarcina sa de către prevederile art. 22 C. proc. civ.

Aşa fiind, cum criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. şi cum, în speţa de faţă, nu pot fi reţinute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din acelaşi cod, precum şi la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursurilor.

Având în vedere soluţia ce urmează a fi dată, astfel cum a fost anterior arătată, în raport de prevederile art. 499 teza finală C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nu se mai impune analiza pe fond a motivelor de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nule recursurile declarate de reclamanţii Administraţia Bazinală de Apă Buzău - Ialomiţa şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, împotriva deciziei civile nr. 382A din data de 8 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 martie 2025.