Defamation claims against media fail as ECHR standards uphold public-interest reporting over public figure's reputation.

Şedinţa publică din data de 13 februarie 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la 13 februarie 2023, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. S.A., C., D., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună: obligarea pârâţilor la plata de daune morale în cuantum de 500.000 RON, în solidar, pentru prejudiciul cauzat prin faptele ilicite, constând în afirmaţii false şi defăimătoare, în cadrul unei campanii media de denigrare; obligarea pârâţilor la publicarea dispozitivului hotărârii pe paginile reţelelor de socializare şi de internet, precum şi în cadrul emisiunilor în care au comis faptele ilicite, împreună cu scuze pentru afirmaţiile false făcute; obligarea pârâţilor la înlăturarea postărilor/articolelor/emisiunilor reclamate de pe site-urile proprii şi eliminarea, de pe orice motor de căutare, inclusiv reţelele de socializare, a postărilor/articolelor/emisiunilor reclamate; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 811 din 20 iunie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. S.A., C. şi D., ca neîntemeiată, şi a obligat reclamantul la plata către pârâtul D. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul A..

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 172A/2024 din 13 februarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelurile formulate de reclamantul A. şi de pârâtul D. împotriva sentinţei civile nr. 811 din 20 iunie 2023, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondate.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 172A/2024 din 13 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul A..

Prin cererea de recurs formulată, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la liberă exprimare, cu nesocotirea jurisprudenţei CEDO referitoare la limitele admisibile de exercitare a acestui drept în cazul jurnaliştilor, fiind interpretate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 70, art. 72, art. 75 C. civ. şi art. 20 şi art. 30 din Constituţia României.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul a subliniat că instanţa trebuie să aibă în vedere nu doar existenţa unei baze factuale, ci conduita concretă a jurnalistului şi modul în care şi-a desfăşurat şi exercitat activitatea jurnalistică şi a transmis publicului informaţiile respective. Existenţa unei baze factuale nu trebuie confundată cu modalitatea în care jurnalistul transmite publicului informaţiile obţinute, modalitate care, în cauză, este defectuoasă şi determină lipsirea de protecţia legii pentru afirmaţiile respective.

Astfel, a apreciat că instanţa a aplicat greşit normele de drept incidente, întrucât, din documentele prezentate rezultă, în mod clar, că intimaţii au distorsionat, în mod conştient, conţinutul documentului prezentat, acesta fiind şi motivul pentru care acest înscris nu a fost prezentat în integralitate, ci trunchiat.

Recurentul a învederat că, şi în ceea ce priveşte reţinerea unei baze factuale suficiente şi a bunei-credinţe, instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a jurisprudenţei naţionale şi convenţionale, nereţinând caracterul ilicit al faptei intimaţilor, deşi reţine că documentul prezentat cuprinde măsura dispusă prin actul de procedură, respectiv predarea şi comunicarea unor înscrisuri.

Dezvoltând, recurentul-reclamant a arătat că buna-credinţă nu se poate limita la o analiză sumară a unor aspecte izolate, ci trebuie apreciată în ansamblu, neputându-se considera că buna-credinţă este determinată doar de faptul că jurnalistul nu ar avea studii juridice pentru a aprecia o informaţie pe care o diseminează. Totodată, nici modalitatea transmiterii în condiţii de "breaking news" nu poate justifica o buna-credinţă în condiţiile în care aceleaşi informaţii false, în aceeaşi manieră ofensatoare, au fost reluate public inclusiv după începerea procesului şi publicarea unei infirmări publice din partea PÎCCJ.

A mai susţinut recurentul că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea legii, reţinând protecţia art. 10 din CEDO în condiţiile în care modul de redare a informaţiilor şi afirmaţiile făcute au un vădit caracter tendenţios, nefiind suficient ca ele să fie aprecieri pur personale pentru a fi permise în orice formă şi manieră.

În ceea ce priveşte evaluarea bunei-credinţe, recurentul a menţionat că potrivit jurisprudenţei CEDO trebuie avute în vedere aspecte precum: repetarea afirmaţiilor calomnioase, intenţia de discreditare, veridicitatea informaţiilor, modul în care au fost verificate informaţiile, baza factuală, contactarea părţii pentru un drept la replică, caracterul obiectiv şi echidistant al relatării, caracterul confidenţial şi secret al actelor de urmărire penală şi modul de obţinere al informaţiei.

Or, potrivit susţinerilor recurentului, instanţa de apel nu a aplicat corect criteriile relevante, întrucât afirmaţiile injurioase au fost reiterate şi ulterior deschiderii prezentei cauze, precum şi după publicarea comunicatului de infirmare emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ceea ce dovedeşte intenţia evidentă de discreditare. În aceste condiţii, aprecierea caracterului licit al afirmaţiilor este eronată, câtă vreme s-a constatat lipsa verificării stadiului soluţionării dosarului penal, veridicitatea informaţiilor constituind un element esenţial. Totodată, recurentul a fost lipsit de posibilitatea exercitării dreptului la replică, iar informaţiile au fost obţinute cu nesocotirea confidenţialităţii şi secretului actelor de urmărire penală.

În ceea ce îl priveşte pe intimatul-pârât D., recurentul-reclamant a susţinut că raţionamentul Curţii de Apel este unul greşit, apreciind că instanţa a interpretat în mod greşit diferenţierea între declaraţiile factuale şi judecăţile de valoare.

Concluzionând, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi B. S.A., C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, având în vedere că nu au fost formulate critici de nelegalitate, ci de netemeinicie.

În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor care guvernează instituţia răspunderii civile delictuale, respectând întocmai criteriile convenţionale având în vedere conduita concretă a jurnaliştilor, cât şi baza factuală suficientă, caracterul notoriu al persoanei vizate şi subiectul de interes general al investigaţiei jurnalistice.

Intimatul-pârât D. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru lipsa criticilor de nelegalitate.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu respectarea normelor de drept material incidente, aceasta reţinând, în mod corect, că afirmaţiile postate sunt judecăţi de valoare, în sensul art. 10 din CEDO, care au o bază factuală suficientă, având în vedere că informaţiile postate sunt aceleaşi cu cele postate în alte 11 publicaţii anterioare.

Totodată, a solicitat să se aibă în vedere faptul că, în ceea ce priveşte persoana intimatului D., recurentul nu a formulat critici împotriva raţionamentului instanţei de apel care a condus la soluţia pronunţată cu privire la acesta, ci au fost dezvoltate critici numai cu privire la presupusa faptă ilicită săvârşită de intimaţii-pârâţi B. S.A. şi C..

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

II. 1. Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul A., Înalta Curte reţine că sancţiunea reglementată de art. 489 alin. (1) C. proc. civ. intervine în situaţia în care lipeşte motivarea căii de atac, iar cea prevăzută de alin. (2) al aceluiaşi articol este incidentă atunci când niciuna dintre criticile formulate de parte nu poate fi încadrată în motivele de casare la care se referă art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Or, prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a adus critici deciziei atacate din perspectiva interpretării şi aplicării normelor legale care reglementează răspunderea civilă delictuală în materia libertăţii de exprimare, susţinând că instanţa de apel a nesocotit criterii statuate de jurisprudenţa naţională şi convenţională, critici apte a fi circumscrise în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Ca atare, faţă de cele anterior reţinute, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente prevederile art. 489 C. proc. civ., va respinge excepţia nulităţii recursului declarat de reclamant.

II.2. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin criticile formulate în conţinutul cererii de recurs, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul - reclamant a susţinut nelegalitatea deciziei instanţei de apel prin prisma aplicării greşite a dispoziţiilor art. 8 şi art. 10 din Convenţie, cu accent pe necesitatea existenţei unei baze factuale suficiente şi a bunei-credinţe a jurnalistului.

Înalta Curte reţine că tribunalul a fost învestit cu o acţiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, prin care reclamantul A. a solicitat, în esenţă, obligarea pârâţilor C., B. S.A. şi D. la plata daunelor morale produse prin afirmaţiile denigratoare făcute de pârâţii persoane fizice. Fapta ilicită imputată pârâţilor a constat în utilizarea unor afirmaţii denigratoare ce au adus atingere demnităţii, onoarei şi reputaţiei reclamantei, atât prin conţinutul informaţiilor, cât şi modalitatea de expunere a informaţiei.

În acest context factual, s-a impus instanţelor de fond necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă a dreptului reclamantului la protecţia reputaţiei sale - ca element constitutiv al dreptului la viaţă privată şi a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate - şi a dreptului pârâţilor la libertatea de exprimare. Acestea au reţinut că dreptul la libera exprimare a fost exercitat în limitele sale interne, sens în care nu li se poate imputa intimaţilor săvârşirea unei fapte ilicite.

Libertatea de exprimare şi condiţiile de exercitare a acesteia sunt cuprinse atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părţilor litigante.

Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituţia României, "mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice", iar potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (6) din legea fundamentală, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine".

Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. La paragraful 2, norma europeană prevede că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Astfel, legiuitorul european a statuat că dreptul garantat de art. 10 din Convenţie nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 consacră existenţa dreptului la libertate de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi.

Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea de a divulga informaţii confidenţiale.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 paragraful 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoş împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei).

Astfel, Curtea Europeană a reţinut că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina împotriva României).

Potrivit Curţii Europene, orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi", a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. În consecinţă, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare poate opera dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale lipsite de suport probatoriu sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media, cu rea-credinţă (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).

Aceeaşi jurisprudenţă relevă faptul că, în opinia CEDO, presa joacă un rol esenţial în exercitarea libertăţii de exprimare într-o societate democratică. Deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt, totuşi, are sarcina de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general (cauza Cumpăna şi Mazăre împotriva României).

Referitor la protecţia oferită jurnaliştilor care dezbat probleme de interes public, precum şi la limitele criticii acceptabile, Curtea Europeană a statuat că libertatea de exprimare este aplicabilă şi informaţiilor ori ideilor care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private.

În acest sens, a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informaţii de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele şi funcţia acestora, implică, pentru autor, obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă.

În acelaşi timp, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincţie între afirmarea unor fapte şi expunerea unor judecăţi de valoare, apreciind că, dacă concreteţea primelor se poate dovedi, următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă a probei este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenţie. Nu e mai puţin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauzele Cumpănă şi Mazăre contra României, Petrina contra României, Ivanciuc contra României).

În ceea ce priveşte judecăţile de valoare, s-a reţinut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calităţile profesionale şi personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federaţia Rusă, Feldek contra Slovacia, Marônek contra Slovacia). Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare şi faptele ce stau la baza sa, poate să varieze de la caz la caz în funcţie de circumstanţele specifice (cauza Feldek contra Slovaciei), respectiv a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecăţii de valoare este mai puţin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauzele Feldek contra Slovaciei, Observer şi The Guardian contra Regatului Unit).

Tot astfel, posibilitatea recunoscută ziaristului de a exagera, la nevoie, în prezentarea informaţiilor, se justifică, pe de o parte, prin caracterul perisabil al informaţiei, iar pe de altă parte, prin necesitatea ca ziaristul să poată folosi o modalitate de a atrage atenţia publicului asupra chestiunilor de interes public la care se referă (cauza Dalban contra României).

Testul "necesităţii într-o societate democratică" impune Curţii să determine dacă "interferenţa" în privinţa libertăţii de exprimare a corespuns unei "nevoi sociale imperioase", dacă a fost proporţională cu scopul legitim urmărit şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru justificarea sa au fost "relevante şi suficiente".

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma, stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este prezentată afirmaţia (cauza Niculescu Dellakeza împotriva României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan împotriva României), buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu împotriva României), raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporţionalitatea sancţiunii cu fapta, precum şi motivarea hotărârii (cauza Bugan împotriva României, cauza Dumitru împotriva României).

Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, decizia atacată cu recurs reflectă o aplicare corectă a principiilor jurisprudenţei CEDO anterior evocate, criticile formulate fiind nefondate.

Invocând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia libertăţii de exprimare, contrapusă dreptului la ocrotirea vieţii private, instanţa de apel a enunţat standardele de protecţie pe care aceasta le-a stabilit, în ceea ce priveşte ocrotirea drepturilor şi libertăţilor în această materie, descriind care sunt limitele pe care, în exercitarea libertăţii de exprimare, jurnalistul le poate atinge fără a se considera că încalcă dreptul la viaţa privată, onoarea şi demnitatea unei persoane subiect al investigaţiei jurnalistice. Reperele rezultate din jurisprudenţa menţionată vizează, aşa cum s-a dezvoltat anterior, distincţia ce trebuie operată între fapte şi judecăţi de valoare, echilibrul dintre libertatea de exprimare şi dreptul la reputaţie, existenţa unei baze factuale şi în cazul emiterii unor judecăţi de valoare, verificarea informaţiilor, buna credinţă în demersul jurnalistic şi doza de exagerare şi provocare admisibilă.

După fixarea limitelor analizei, instanţa de apel a procedat la verificarea respectării acestora în litigiul dedus judecăţii, reţinând, din conduita jurnalistică, elementele necesare de natură a-i susţine concluzia că afirmaţiile imputate pârâţilor nu depăşesc limitele libertăţii de exprimare, având o bază factuală rezonabilă şi fiind circumscrise scopului legitim al informării opiniei publice asupra unor chestiuni de interes general.

Acest raţionament al instanţei de apel a fost criticat, recurentul considerând că afirmaţiile imputate nu au o bază factuală suficientă, iar pârâţii au dat dovadă de rea-credinţă, fiind întrunite astfel condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor.

Prealabil analizei punctuale propriu-zise, Înalta Curte reţine că verificarea legalităţii hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii iar înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, instanţa de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale ce reglementează acţiunea în răspundere civilă delictuală, susţinerile care vizează situaţia de fapt şi modul de interpretare a acesteia şi a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs, întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care exced cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată şi soluţionată calea extraordinară de atac a recursului.

Acestea fiind spuse, Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, instanţa de apel a concluzionat că intimaţii-pârâţi nu au depăşit limitele libertăţii de exprimare, existând o bază factuală rezonabilă care a stat la baza afirmaţiilor şi informaţiilor transmise în spaţiul public, iar prezumţia de bună-credinţă nu a fost răsturnată.

Astfel, instanţa de apel a analizat în concret afirmaţiile imputate, delimitând între cele de natură factuală şi cele ce constituie judecăţi de valoare şi a constatat că unele dintre afirmaţiile formulate de pârâtul C. au avut un caracter factual, sprijinit pe o bază suficientă, iar restul au reprezentat opinii personale încadrabile în sfera libertăţii de exprimare.

Instanţa a argumentat pertinent care sunt împrejurările care constituie baza factuală ce a stat la baza informaţiilor difuzate şi a judecăţilor de valoare, apreciind că maniera în care a procedat jurnalistul este una corespunzătoare.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că este adevărat că documentul prezentat, în integralitatea sa, la rubrica "constat" cuprinde menţiuni referitoare la denunţul formulat în acel dosar şi la aprecierea necesităţii obţinerii unor înscrisuri, precum şi la rubrica "dispun" cuprinde măsura dispusă prin acest act de procedură, respectiv predarea şi comunicarea unor înscrisuri, însă, din modalitatea de redactare a preambulului ordonanţei emise de Parchet rezultă aparenţa că cercetările ar fi fost efectuate faţă de reclamant, aspect care, în circumstanţele cauzei şi în condiţiile în care pârâtul C. nu are cunoştinţe juridice, a constituit o bază factuală suficientă pentru afirmaţiile difuzate.

Cu privire la restul afirmaţiilor pârâtului C. din cadrul emisiunii din 6 februarie 2023, instanţa de apel a concluzionat că acestea au fost prezentate într-un mod ce permite calificarea drept opinii personale ale pârâtului, judecăţi de valoare care se încadrează în limitele libertăţii de exprimare în contextul în care se referă la o persoană publică. . Concluzie similară a fost reţinută şi în privinţa afirmaţiilor formulate de pârâtul D., care au fost calificate drept judecăţi de valoare, întemeiate pe o bază factuală suficientă.

Cu privire la întinderea obligaţiei de probă care îi incumbă autorului declaraţiilor, Înalta Curte reţine că, prin jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a realizat o importantă distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, iar, potrivit Curţii de contencios european, existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.

Cu alte cuvinte, distincţia anterioară este importantă sub aspect probatoriu întrucât, persoanelor care impută altora fapte obiective li se poate pretinde, în mod legitim, să dovedească o minimă bază factuală, pe când dovedirea adevărului unei judecăţi de valoare nu poate fi solicitată. În caz contrar, în cea din urmă situaţie, s-ar aduce atingere chiar dreptului la libertatea de opinie - însă, cerinţa ce trebuie verificată în această ipoteză este aceea ca persoana care a făcut afirmaţia să fi acţionat cu bună-credinţă.

În privinţa informaţiilor dintr-un articol de presă, Înalta Curte reţine că acestea nu trebuie să aibă precizia faptelor prezentate într-un act de acuzare sau o hotărâre judecătorească, întrucât dreptul publicului la informare este un element esenţial în evaluarea caracterului licit/ilicit al informaţiilor conţinute de articolele de presă.

Astfel, cât priveşte rigurozitatea verificărilor, Înalta Curte reţine că nu întotdeauna, când se fac afirmaţii referitoare la fapte, este necesar să se dovedească adevărul acestora, fiind suficientă menţionarea unor împrejurări care oferă indicii în acest sens, condiţie care, în speţă, astfel cum a reţinut instanţa de apel, este îndeplinită.

Or, în cauză, instanţa de apel a reţinut că nu a fost răsturnată prezumţia de bună-credinţă a pârâţilor în raport de adevărul afirmaţiilor acestora, întrucât din analiza ordonanţei din 2.11.2021 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în special a modului de redactare a obiectului dosarului penal şi a menţiunii privind efectuarea urmăririi penale faţă de ministrul A., rezulta o aparenţă susceptibilă să creeze convingerea eronată, dar plauzibilă, că investigaţia îl viza pe reclamant, aspect care putea justifica percepţia pârâţilor, în condiţiile lipsei acestora de cunoştinţe juridice.

Pe mai departe, pornind de la statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului în sensul că adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe, în situaţia în care analizează o faptă pretins ilicită săvârşită de un jurnalist, elementul determinant trebuind să fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor, raportată la scopul demersului jurnalistic, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, această prezumţie de bună-credinţă nu a fost răsturnată, iar, în ceea ce priveşte scopul demersului jurnalistic, a apreciat că acesta a constatat în informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, asupra unor subiecte de interes general.

Deşi a constatat că intimaţii-pârâţi nu au verificat stadiul de soluţionare a dosarului penal, că actele de urmărire penală sunt confidenţiale şi că unele afirmaţii calificate drept judecăţi de valoare pot avea un caracter tendenţios, susceptibil de a crea o imagine defavorabilă reclamantului, instanţa de apel a apreciat că aceste aspecte, privite izolat, nu sunt suficiente pentru a fundamenta existenţa unei fapte ilicite, subliniind necesitatea unei analize de ansamblu, raportată la contextul în care afirmaţiile au fost făcute şi la criteriile relevante de evaluare.

Aceeaşi a fost concluzia instanţei de apel şi în ceea ce priveşte lipsa dreptului la replică. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte observă că şi jurisprudenţa Curţii Europene (de exemplu, cauza Ediciones Tiempo S.A. c. Spaniei) a statuat că dreptul la replică este doar un instrument de restabilire a echilibrului între libertatea de exprimare şi protecţia reputaţiei, însă inexistenţa lui nu poate fundamenta automat o ingerinţă disproporţionată, fiind necesară analiza contextului general: gravitatea afirmaţiilor, existenţa unei baze factuale, buna-credinţă şi interesul public al dezbaterii. Mai mult, jurisprudenţa internă şi cea europeană nu consacră un drept absolut şi necondiţionat al persoanei vizate de a beneficia, în toate situaţiile, de un drept la replică, ci doar un drept la protecţie juridică împotriva afirmaţiilor vădit defăimătoare şi lipsite de bază factuală, ceea ce nu este cazul în speţă.

Din perspectiva criteriului notorietăţii persoanei vizate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a stabilit, în mod judicios, calitatea de persoană publică a reclamantului, dată fiind funcţia publică deţinută de acesta de membru în Parlamentul României, fost ministru în Guvernul României.

Dată fiind constatarea acestei premise, în mod legal instanţa de apel a reţinut că dreptul de a comunica idei şi informaţii privind probleme de interes public ce vizau persoana recurentului-reclamant trebuie să primească o interpretare mai puţin strictă decât în cazul în care ar privi o persoană de drept privat, necunoscută, care poate pretinde o protecţie mai strictă a dreptului la viaţă privată.

Cum reclamantul este o persoană publică, interesul mai mare cu privire la o eventuală faptă sau conduită care ţine de activitatea sa este justificat, fiind, aşadar, judicioasă reţinerea din hotărârea recurată a necesităţii unei toleranţe mai mari faţă de mijloacele utilizate de pârâţi, sfera restricţiilor privind dezbaterile pe chestiuni de interes public fiind, potrivit Curţii europene, mai restrânsă, într-o atare ipoteză, astfel că orice ingerinţă în libertatea de exprimare poate fi admisă doar în situaţii excepţionale.

Drept urmare, instanţa de apel, în urma unei analize complexe, prin raportarea la echilibrul dintre dreptul la imagine al reclamantului şi dreptul la liberă exprimare al pârâţilor, precum şi la toate criteriile stabilite de jurisprudenţa contenciosului convenţional - natura afirmaţiilor (fapt sau judecată de valoare), scopul şi contextul în care au fost făcute, interesul public implicat, împrejurările difuzării şi lipsa intenţiei de a denigra, a reţinut că nu s-a dovedit existenţa unei rele-credinţe sau a unei intenţii de denigrare, aspectele examinate nefiind suficiente pentru a demonstra caracterul ilicit al declaraţiilor sau pentru a contura o reprobabilă rea-credinţă a pârâţilor.

În raport de cele mai sus reţinute, Înalta Curte constată că instanţa de apel a realizat o verificare judicioasă a cauzei, verificare ce a inclus observarea contextului factual ce a determinat afirmaţiile incriminate, concluzia sa în privinţa lipsei caracterului ilicit al faptei săvârşite de pârâţi fiind una dedusă la finalul analizei ce a respectat criteriile specifice utilizate în jurisprudenţă în verificarea limitelor libertăţii de exprimare.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, atât baza factuală suficientă cât şi buna-credinţă a pârâţilor persoane fizice, recurentul îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de concluzia la care a ajuns instanţa cu privire la existenţa unei baze factuale a afirmaţiilor făcute.

Or, împrejurarea că reclamantul este nemulţumit de concluziile la care a ajuns instanţa de apel, de modul în care aceasta a analizat şi a interpretat situaţia de fapt, nu echivalează cu neaplicarea corectă a criteriilor de evaluare statuate de jurisprudenţa naţională şi convenţională, în materia libertăţii de exprimare, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare.

Pentru toate aceste considerente, reţinând că hotărârea atacată a fost pronunţată cu respectarea şi aplicarea corectă a legii şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât D..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 172A/2024 din 13 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2025.