State liability for unreasonable trial duration: direct responsibility under ECHR Art. 6 vs. subsidiary liability for judicial errors under Civil Code

Şedinţa publică din data de 13 februarie 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în 13 ianuarie 2023, pe rolul Tribunalului Sibiu, sub nr. x/2023, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice (D.G.R.F.P.) Braşov, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice (AJFP) Sibiu, a solicitat constatarea nerespectării termenului rezonabil al soluţionării dosarului nr. x/2007 al Tribunalului Cluj, secţia penală în care a avut calitatea de inculpat, avându-se în vedere că, în cauză, durata procedurilor s-a întins pe o perioadă foarte mare de timp, respectiv de 17 ani şi repararea prejudiciului cauzat de soluţionarea într-un termen nerezonabil a dosarului nr. x/2007 al Tribunalului Cluj, secţia penală, imputabilă autorităţilor judiciare, şi pe care l-a apreciat la suma de 50.000 euro, cu titlu de daune morale.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 641 din 5 iulie 2023, Tribunalul Sibiu a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, având ca obiect acţiune în răspundere delictuală, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei respective.

A respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor. A respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

A admis acţiunea formulată de reclamant şi a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, să plătească reclamantului suma de 50.000 euro (echivalent în RON la data plăţii), cu titlu de daune morale, ca urmare a constatării nerespectării termenului rezonabil de desfăşurare a unei proceduri judiciare penale în care a fost implicat reclamantul. A luat act de faptul că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1661/2024 din 30 aprilie 2024, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, împotriva sentinţei civile nr. 641/2023 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă în dosar nr. x/2023.

A schimbat, în parte, sentinţa atacată numai sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate reclamantului A. şi rejudecând în aceste limite:

A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor să plătească reclamantului A. suma de 5.000 euro (echivalent în RON la data plăţii), cu titlu de daune morale, ca urmare a constatării nerespectării termenului rezonabil de desfăşurare a unei proceduri judiciare penale în care a fost implicat reclamantul.

A menţinut, în rest, dispoziţiile sentinţei.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1661/2024 din 30 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu.

Prin cererea de recurs formulată, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, pentru motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi reţinerea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, recurentul a arătat că, potrivit dreptului naţional, Statul Român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul şi în reglementările speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare şi nu în baza normelor generale de drept civil privind răspunderea delictuală.

Totodată, a precizat că, faţă de alegerea reclamantului de solicita cercetarea pe fond a acţiunii prin raportare la prevederile art. 1349 şi urm. C. civ. şi nu la acelea impuse prin legi speciale în materie, instanţa, în mod greşit, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, lăsând fără efect dispoziţiile legii speciale aplicabile acţiunii în reparaţie rezultate din săvârşirea unei erori judiciare.

Făcând trimitere la prevederile art. 221 C. civ., recurentul a învederat că, în cauză, nu se poate antrena răspunderea civilă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, întrucât acesta nu răspunde pentru faptele producătoare de prejudicii ale altor persoane fizice/juridice. A susţinut că, din analiza Legii nr. 303/2022, rezultă că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu poate fi reţinut în calitate de comitent al procurorilor din cadrul DIICOT sau al judecătorilor din cadrul Tribunalului Cluj şi ai Curţii de Apel Cluj, întrucât, pentru ca dispoziţiile art. 1373 C. civ. să îşi găsească aplicabilitatea în cauză, este necesar ca Statul Român să aibă calitatea de comitent al procurorilor/judecătorilor, iar între stat şi aceştia nu există un raport de prepuşenie.

Prin ultimul motiv de recurs, recurentul a susţinut că hotărârea atacată nu conţine motivele în baza cărora judecătorul a apreciat că este oportună admiterea cererii de obligare a pârâtului la plata daunelor morale, nefiind precizat, în mod concret, cine răspunde pentru soluţionarea întârziată a cauzei penale.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, apreciind că motivul de recurs care vizează respingerea presupus greşită a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român nu se încadrează în motivele de casare expres prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum a fost indicat de pârât, nefiind suficient a indica un motiv de casare, fiind necesară şi arătarea felului în care au fost aplicate greşit normele de drept material în speţă.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu este afectată de vicii de nelegalitate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

II.1. Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Înalta Curte reţine că sancţiunea reglementată de art. 489 alin. (1) C. proc. civ. intervine în situaţia în care lipeşte motivarea căii de atac, iar cea prevăzută de alin. (2) al aceluiaşi articol este incidentă atunci când niciuna dintre criticile formulate de parte nu poate fi încadrată în motivele de casare la care se referă art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Or, prin cererea de recurs, recurentul-pârât a adus critici deciziei atacate prin raportare la cele reţinute de instanţa de apel în analiza soluţiei date de instanţa de apel cu privire la excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, pretinzând nesocotirea prevederilor art. 221 C. civ., critici apte a fi circumscrise în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

De asemenea, recurentul-pârât a adus critici deciziei instanţei de apel şi referitor la admisibilitatea acţiunii, arătând că Statul Român răspunde pentru prejudiciile unui inculpat într-un proces penal doar în condiţiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erori judiciare, iar nu în temeiul normelor privind răspunderea civilă delictuală, motiv de recurs apt de încadrare în ipoteza prevăzută la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, recurentul-pârât a susţinut că hotărârea instanţei de apel este criticabilă şi prin prisma lipsei motivelor care au dus la validarea soluţiei date de obligare a acestuia la plata daunelor morale, lipsind argumentaţia instanţei asupra aprecierii depăşirii termenului rezonabil de soluţionare a procesului penal, împrejurare ce impune o analiză a instanţei de recurs prin raportare la motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Ca atare, faţă de cele anterior reţinute, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente prevederile art. 489 C. proc. civ., va respinge excepţia nulităţii recursului declarat de pârât.

II.2. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin primul motiv de recurs invocat, recurentul-pârât a criticat decizia pronunţată de instanţa de apel, din perspectiva validării soluţiei pronunţate de tribunal cu privire la excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Afirmând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că nu poate fi tras la răspundere nici pentru fapta proprie, nici în calitate de comitent pentru fapta prepusului.

Această critică, subsumată deopotrivă motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., este nefondată şi face abstracţie de obiectul şi cauza cererii deduse judecăţii.

Astfel, Înalta Curte reţine că, prin demersul judiciar iniţiat în cauză, ce a învestit instanţa de judecată, sub aspect subiectiv şi obiectiv, reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite ca urmare a încălcării dreptului său la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, sub aspectul duratei excesive a procesului penal - 17 ani -, cu consecinţe grave, ce s-au materializat în suferinţe considerabile şi un stres continuu, sentimente de umilinţă şi frustare, afectarea vieţii personale şi publice.

Fundamentul juridic al acţiunii a fost dat nu doar de răspunderea civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 C. civ., dar şi de dispoziţiile convenţionale ale art. 6, 8 şi 13 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Acestea fiind limitele judecării, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, şi a admis în parte cererea, acordând despăgubiri morale în cuantum de 50.000 euro, exclusiv pentru durata excesivă a procedurilor penale la care a fost supus recurentul-reclamant, iar instanţa de apel a schimbat, în parte, această soluţie, obligând recurentul-pârât la plata către reclamant şi a sumei de 5.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.

În acest context procesual, Înalta Curte constată că, din perspectiva aplicării normelor legale incidente speţei, instanţele de fond, în mod corect, au reţinut legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, care se justifică din perspectiva obligaţiilor generale pozitive pe care statele care au ratificat Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale le au, de a proteja drepturile şi libertăţile fundamentale reglementate de aceasta, de a organiza sistemul judiciar de o asemenea manieră încât încălcarea dreptului la un proces echitabil să nu se producă, inclusiv de a crea mecanismele care să permită denunţarea şi sancţionarea nerespectării duratei rezonabile a procedurii (a se vedea în acest sens cauza Kudla împotriva Poloniei, precum şi cauza Abramiuc împotriva României).

Astfel, răspunderea directă a statului nu poate fi limitată doar la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, reglementată de dispoziţiile art. 538 şi art. 539 C. proc. civ., ci poate fi antrenată şi în ipoteza în care statul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin tratatele internaţionale la care este parte, privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului, ce intră în domeniul de aplicare al acestor tratate, care au forţă juridică obligatorie în ordinea juridică internă, şi al căror garant este statul însuşi.

În acelaşi sens, referitor la pretinsa incidenţă a art. 221 C. civ. şi caracterul subsidiar al răspunderii statului, recurentul susţinând că între Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi instituţiile care au săvârşit presupusele fapte ilicite nu există niciun fel de raport de prepuşenie, care să justifice angajarea răspunderii acestuia pentru faptele prepuşilor săi sunt străine de natura cauzei.

Art. 221 C. civ. prevede, în alin. (1), că "dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organelor lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat". În alin. (2) şi următoarele, legiuitorul reglementează ipoteza particulară în care răspunderea persoanei juridice de drept public poate fi antrenată pentru prejudiciile cauzate de persoanele din structura sa, potrivit regulilor generale sau unor dispoziţii speciale, incluzând şi situaţiile în care aceasta are caracter subsidiar faţă de răspunderea directă a autorităţii sau funcţionarului care a produs prejudiciul.

Or, în speţă, nici obiectul acţiunii şi nici temeiurile juridice invocate nu plasează cauza în sfera acestei răspunderi subsidiar-complementare. Nu ne aflăm în ipoteza unei acţiuni întemeiate pe răspunderea pentru fapta altuia sau pe un raport de prepuşenie între stat şi autorităţile/instituţiile implicate, ci în prezenţa unei răspunderi directe a statului - răspundere angajată în considerarea obligaţiilor pozitive ce îi revin în baza art. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Această răspundere derivă din statutul de garant al respectării drepturilor fundamentale, obligaţie ce revine statului în integralitatea sa (legislativ, executiv, judiciar) şi care nu poate fi eludată prin invocarea unor mecanisme de tip subsidiar, specifice relaţiei dintre persoana juridică de drept public şi organele sale.

Jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului confirmă că, atunci când încălcarea unui drept garantat de Convenţie este imputabilă unei autorităţi a statului, răspunderea acestuia este imediată şi integrală. Statul nu se poate exonera invocând inexistenţa unui raport juridic direct cu autorul material al faptei ori susţinând că răspunderea sa ar fi doar de garanţie sau subsidiară.

Mai mult, în materia încălcării dreptului la un proces echitabil sub aspectul duratei rezonabile (art. 6 CEDO), obligaţia de a asigura o justiţie eficientă şi promptă nu este una delegată unor instituţii izolate, ci revine statului în ansamblul său, care are îndatorirea de a organiza sistemul judiciar astfel încât asemenea încălcări să nu se producă.

Prin urmare, trimiterea recurentului-pârât la art. 221 C. civ. este irelevantă în raport cu natura cauzei. Aceste dispoziţii se referă la un alt regim juridic, regim care nu poate substitui răspunderea directă, de ordin convenţional, a statului pentru încălcarea drepturilor fundamentale garantate de CEDO.

În strânsă legătură cu acest motiv de recurs, prin cel de-al doilea motiv de recurs, încadrabil în ipoteza prevăzută la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat hotărârea instanţei de apel prin raportare la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, considerând că această excepţie trebuia admisă, întrucât răspunderea sa patrimonială pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare nu poate fi angajată decât în condiţiile legii speciale şi nu potrivit dispoziţiilor dreptului comun.

În speţă, instanţa de apel, constatând că în mod corect tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, a reţinut că, în condiţiile în care în dreptul intern nu este reglementată o procedură specială care să permită investirea instanţei cu o cerere prin care să se reclame caracterul nerezonabil a procedurilor, o astfel de cerere poate fi întemeiată pe dispoziţiile convenţionale coroborate cu dispoziţiile din dreptul intern în materie de răspundere civilă delictuală, art. 13 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale dispunând în acest sens, jurisprudenţa naţională şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie fiind, de altfel, constantă în a recunoaşte admisibilitatea unor astfel de acţiuni.

În concordanţă cu aceste considerente ale curţii de apel şi având în vedere circumstanţele concrete ale cauzei, ce rezultă din situaţia de fapt stabilită de către instanţele devolutive şi asupra căreia prezenta instanţă nu poate formula aprecierii proprii, Înalta Curte constată lipsa unei norme naţionale care să consacre o cale specială de valorificare de către recurentul-reclamant a pretenţiilor deduse judecăţii.

În acest punct, trebuie reamintit că, în mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în virtutea art. 1 al Convenţiei, garantarea drepturilor consacrate de aceasta este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curţii pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naţionale ce asigură respectarea drepturilor omului. Obligaţia statului în acest sens implică nu numai respectarea acestor drepturi şi libertăţi, obligaţii pozitive, dar şi înlăturarea eventualelor încălcări de către autorităţile naţionale, prin mecanisme specifice reglementate în dreptul intern.

Buna administrare a justiţiei impune un răspuns adecvat al statului, inclusiv în ceea ce priveşte termenul în care se soluţionează procedura judiciară, obligaţia statului, decurgând din art. 6 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fiind aceea de a crea un sistem judiciar eficient, capabil să soluţioneze o cauză într-un termen rezonabil.

În calitatea sa de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, statul răspunde pentru consecinţele prejudiciabile ale activităţii judiciare pe care o organizează, în conformitate cu prevederile constituţionale, răspunderea sa neputând fi limitată exclusiv la cea reglementată de C. proc. pen.

Astfel, art. 13 din Convenţie statuează că:

"Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute prin prezenta Convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."

Astfel, în strânsă legătură cu dreptul la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, art. 13 din Convenţie instituie în sarcina statului obligaţia de a garanta dreptul la un recurs efectiv în faţa instanţelor naţionale, pentru a permite invocarea duratei excesive a procedurii judiciare (cauza Kudla contra Poloniei).

Cât priveşte remediul în sine, acesta variază în funcţie de natura plângerii privind încălcarea dreptului şi trebuie să fie efectiv, nu în sensul că ar garanta titularului dreptului certitudinea unui rezultat favorabil, ci în sensul de a avea aptitudinea de a preveni încălcarea, de a-i pune capăt sau de a repara prejudiciul deja suferit (cu titlu exemplificativ, hotărârea Curţii, pronunţată în cauza Ciocodeică împotriva României).

Prin urmare, acţiunea recurentului-reclamant, întemeiată pe normele generale care reglementează răspunderea civilă delictuală şi pe garanţiile unui proces echitabil reglementate de Constituţie şi de Convenţia Europeană nu poate fi considerată inadmisibilă, iar motivul de recurs formulat de recurentul-pârât sub acest aspect este nefondat.

Nefondată este şi critica, încadrabilă în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurentul-pârât a afirmat că hotărârea recurată nu este motivată în ceea ce priveşte soluţia de obligare a pârâtului la plata daunelor morale.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, constatarea duratei excesive a procedurii penale, precum şi soluţia de obligare a pârâtului la plata daunelor morale, a fost motivată cu respectarea exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa de apel arătând considerentele de fapt şi de drept pentru care a pronunţat această soluţie.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa de apel, raportând analiza cauzei la criteriile stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a constatat temeinicia pretenţiilor reclamantului privind acordarea despăgubirilor pentru durata nerezonabilă a procesului penal. S-a reţinut că, potrivit probatoriului administrat, procedura judiciară a fost tergiversată ca urmare a măsurilor dispuse de autorităţile judiciare, având o durată excesivă de 17 ani, dintre care aproximativ 12 ani în faza de judecată, desfăşurată în două cicluri procesuale.

Evaluarea acestor circumstanţe faptice au determinat instanţa de apel să prezume, în mod rezonabil, că durata procesului penal a antrenat numeroase efecte negative asupra vieţii reclamantului, acesta deţinând timp de aproape 16 ani calitatea de inculpat.

Aşadar, raportându-se la circumstanţele concrete ale cauzei, la durata procesului penal, reţinând că despăgubirea bănească acordată pentru repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să reflecte o concordanţă valorică între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului, instanţa de apel a apreciat că despăgubirea acordată de instanţa de fond, cu titlu de daune morale, în cuantum de 50.000 euro, este excesivă şi a redus aceste daune, în acord cu principiile echităţii şi proporţionalităţii, astfel cum au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, la suma de 5.000 euro.

Toate aceste aspecte, circumstanţiate situaţiei particulare din cauză, expuse în considerentele deciziei recurate, fundamentează soluţia pronunţată relativ la cuantificarea despăgubirilor morale menite să asigure o reparaţie integrală, justă şi echitabilă a prejudiciului produs.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a expus motivele pentru care a apreciat că se impune acordarea de daune morale reclamantului raportat la situaţia de fapt, context în care nu se poate reţine nemotivarea în fapt şi în drept a hotărârii recurate, prin prisma exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte alegaţiile recurentului-pârât, prin care acesta susţine că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că nu s-a respectat durata rezonabilă a procesului, atrăgând răspunderea Statului Român, Înalta Curte constată că acestea sunt critici de netemeinicie întrucât, în realitate, recurentul tinde la o nouă judecată a acţiunii în recurs, fapt nepermis de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

În acest sens, instanţa supremă aminteşte că atributul stabilirii situaţiei de fapt şi al aprecierii probelor aparţine în mod exclusiv instanţelor de fond, nefiind permisă o substituire în prerogativele determinate de lege, câtă vreme obiectul şi scopul recursului sunt reglementate, în mod imperativ, de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi acestea se circumscriu examinării, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Or, având în vedere că recurentul-reclamant nu a combătut în nicio formă considerentele regăsite în hotărârea atacată şi raţionamentul instanţei de apel care au fundamentat, în mod real, soluţia adoptată, nemulţumirea acestuia cu privire la soluţia instanţei de apel nu poate conduce la declanşarea unui control de legalitate în privinţa acesteia, astfel că vor fi înlăturate din analiză.

Pentru toate aceste considerente, reţinând că hotărârea atacată a fost pronunţată cu respectarea şi aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant A..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, împotriva deciziei nr. 1661/2024 din 30 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2025.