State tort liability for procedural costs under common law versus exclusive judicial error regime

Şedinţa publică din data de 13 februarie 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea adresată Judecătoriei Oneşti la 7 iulie 2021, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi B. la plata sumei de 6.935 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată avansate în dosarul penal nr. x/2017, constând în onorariu de avocat, onorarii de expert, fotocopii şi taxe judiciare; obligarea pârâţilor la plata sumei de 400.000 RON cu titlu de daune morale/materiale pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit ca urmare a cercetării sale în cadrul aceluiaşi dosar penal, în care s-a dispus achitarea sa.

Prin sentinţa civilă nr. 2330 din 16 decembrie 2021, Judecătoria Oneşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău.

Dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Bacău, secţia I civilă la 13 ianuarie 2022.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 650 din 25 octombrie 2023, pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia I civilă, au fost respinse, ca nefondate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

A fost admisă, în parte, acţiunea privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi B.; a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamantă a sumei de 3.292,50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarul penal nr. x/2017

A fost obligată pârâta B. la plata către reclamantă a sumei de 3.292,50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarul penal nr. x/2017

Au fost respinse, ca nefondate, celelalte pretenţii ale reclamantei.

Au fost compensate între ele cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă şi pârâta B. în prezentul dosar.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. şi pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi B..

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 366/2024 din 10 iunie 2024, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins apelurile formulate de reclamanta A. şi de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi B. împotriva sentinţei civile nr. 650/25.10.2023 pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia I civilă în dosarul nr. x/2021, ca nefondate.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 366/2024 din 10 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă au declarat recurs reclamanta A. şi pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău (în nume propriu şi în reprezentarea Serviciului Fiscal Municipal Oneşti).

Recursul declarat de reclamanta A.

Prin cererea de recurs formulată, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului şi casarea, în parte, a deciziei recurate, în ceea ce priveşte daunele morale, pentru ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a expus situaţia de fapt, evidenţiind impactul negativ al cercetării penale asupra vieţii sale, prin afectarea stării emoţionale, a imaginii publice în comunitate şi a desfăşurării activităţii profesionale.

A expus motivele pentru care apreciază că dosarul penal a fost construit nelegal, arătând, în acest sens, că s-a reţinut, în mod greşit, că reclamanta din prezenta cauză ar fi avut calitatea de funcţionar. Totodată, a menţionat că, în mod nelegal, s-a trecut peste concluziile raportului de expertiză întocmit, în condiţiile în care nu există niciun text de lege care să îl oblige pe procuror să trimită o persoană în judecată, ignorând concluziile unui raport de expertiză.

A susţinut recurenta că întreaga motivare a instanţei de apel se referă la răspunderea Statului Român, fără a fi menţionată şi răspunderea Asociaţiei de Proprietari, despre culpa acesteia nefăcându-se nicio referire. Acesta în condiţiile în care prima instanţă a reţinut, în mod total eronat, că faptele persoanelor fizice care fac parte din Asociaţie nu angrenează răspunderea Asociaţiei.

Concluzionând, a apreciat că soluţia de respingere a obligării la plata daunelor morale este injustă, apreciind că instanţele naţionale fac o aplicare arbitrară a legii, plecând de la calitatea persoanei ce se consideră victimă a abuzului judiciar.

Recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău (în nume propriu şi în reprezentarea Serviciului Fiscal Municipal Oneşti)

Prin cererea de recurs formulată, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, în ceea ce priveşte pretenţiile solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă în dosarul penal nr. x/2017, pentru ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a învederat că procedura reparării daunei morale în caz de eroare judiciară este una specială, prevăzută de art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi cele ale art. 538-539 din C. proc. pen.

A menţionat că, din textele de lege amintite, rezultă 7 condiţii de admisibilitate a promovării acţiunii în constatarea erorii judiciare, iar acţiunea nu vizează orice greşeală realizată în cursul urmăririi penale sau judecăţii, ci numai cele strict individualizate.

Astfel, a învederat că răspunderea patrimonială a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare nu poate fi angajată decât în condiţiile legii speciale, cu respectarea principiului specialia generalibus derogant, şi nu potrivit prevederilor dreptului comun.

Or, reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune în pretenţii întemeiată pe dispoziţiile art. 1349, art. 1357 şi art. 1373 din C. civ., care reglementează atât răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, cât şi răspunderea comitenţilor pentru prepuşi.

În aceste condiţii, a susţinut că voinţa reclamantei de a se îndrepta împotriva Statului Român nu este de natură să confere şi legitimitatea procesuală pasivă Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, având în vedere că o astfel de legitimare se analizează strict şi delimitat în funcţie de raportul juridic dedus judecăţii.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 223 alin. (1) şi art. 224 C. civ., a subliniat că Statul Român nu poate avea calitate procesuală pasivă în litigii, atunci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă.

Începând de la pag. 7 din memoriul de recurs şi până la pag. 9, recurenta a expus aspecte teoretice în materia răspunderii civile delictuale, arătând condiţiile care trebuie întrunite cumulativ pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

La pct. 2 din memoriul de recurs, a făcut consideraţii asupra condiţiilor în care se pot acorda daune morale, precum şi asupra modului de stabilire a cuantumului acestora.

În ultima parte a memoriului de recurs, recurenta a menţionat că suma dispusă a fi plătită cu titlu de cheltuieli de judecată este supraestimată faţă de complexitatea cauzei.

5. Apărările formulate în cauză

Recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău (în nume propriu şi în reprezentarea Serviciului Fiscal Municipal Oneşti) a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-reclamantă A., prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, având în vedere că nu sunt formulate critici care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că hotărârea criticată este legală în ceea ce priveşte aspectele criticate de reclamantă.

Recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău (în nume propriu şi în reprezentarea Serviciului Fiscal Municipal Oneşti) prin care a solicitat respingerea recursului, considerând că hotărârea atacată este legală în ceea ce priveşte soluţia pronunţată pe admisibilitatea acţiunii şi pe calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor.

Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanta A., prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău (în nume propriu şi în reprezentarea Serviciului Fiscal Municipal Oneşti), prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, apreciind că motivele de recurs formulate nu se grefează pe hotărârea pronunţată în calea de atac a apelului, niciuna dintre părţi nefiind obligată la plata cheltuielilor de judecată.

La punctul II din întâmpinare, a invocat excepţia lipsei de interes a pârâtei Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău în declararea căii de atac, motivat de faptul că instanţa de apel a respins toate cele trei apeluri, fără a obliga pârâta la plata cheltuielilor de judecată, astfel că alegaţiile expuse cu privire la această chestiune nu privesc soluţia atacată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

II. 1. Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia lipsei de interes a recurentei-pârâte în promovarea căii de atac a recursului, instanţa supremă o va respinge pentru considerentele ce succed:

Potrivit art. 32 C. proc. civ. "(1) Orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia: a) are capacitate procesuală, în condiţiile legii; b) are calitate procesuală; c) formulează o pretenţie şi d) justifică un interes".

Art. 33 din acelaşi Cod stipulează că "Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara".

Prin interes se înţelege folosul practic, material sau moral urmărit de cel care exercită o acţiune civilă, fie prin cerere de chemare în judecată, cerere reconvenţională, intervenţie voluntară sau forţată, cale de atac sau orice altă formă procedurală, iar condiţia interesului trebuie verificată pe tot parcursul procesului.

Pentru a stabili existenţa interesului, instanţa trebuie să aprecieze folosul efectiv pe care partea l-ar obţine în ipoteza admiterii cererii sau a formei procedurale exercitate. Interesul trebuie să fie determinat (concret şi nu abstract), legitim (conform legii şi regulilor de convieţuire socială), personal (să se răsfrângă asupra titularului cererii), născut şi actual (existent la momentul exercitării acţiunii şi susceptibil de a preveni un prejudiciu).

În cazul concret dedus judecăţii, fiind obligat la plata unor sume de bani prin hotărârile instanţelor de fond, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă în procesul penal, Statul Român, prin organele sale de reprezentare procesuală, justifică un interes evident în promovarea recursului, întrucât prin acest demers procesual urmăreşte reformarea hotărârii şi înlăturarea obligaţiei de plată a despăgubirilor stabilite în sarcina sa. Folosul practic, direct şi concret constă aşadar în exonerarea de la plata sumelor respective, ceea ce satisface toate cerinţele interesului procesual.

În ceea ce priveşte critica recurentei privind cheltuielile de judecată, cu privire la care intimata-pârâtă Asociaţia de Proprietari a invocat excepţia lipsei de interes, instanţa de recurs menţionează că analiza condiţiei interesului procesual se impune a fi efectuată separat pentru fiecare motiv de recurs invocat. Aceasta întrucât recursul are natura juridică a unei căi de atac unitare, chiar dacă este structurat pe motive autonome de nelegalitate, fiecare trebuind încadrat în unul dintre cazurile de casare prevăzute expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, lipsa de interes în formularea unei anumite critici nu poate atrage, ca sancţiune procesuală, respingerea recursului în integralitatea sa, ci doar imposibilitatea examinării, de către instanţa de recurs, a criticii în privinţa căreia partea nu justifică un folos practic, direct şi concret.

În consecinţă, excepţia lipsei de interes în promovarea recursului, invocată cu privire la întreaga cale de atac, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, întrucât recurenta justifică un interes procesual actual şi evident, derivat din obligaţia de plată stabilită prin hotărârile instanţelor de fond, interes concretizat în urmărirea exonerării de la plata sumelor respective.

II.2. Analizând excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău (în nume propriu şi în reprezentarea Serviciului Fiscal Municipal Oneşti), Înalta Curte reţine că sancţiunea reglementată de art. 489 alin. (1) C. proc. civ. intervine în situaţia în care lipeşte motivarea căii de atac, iar cea prevăzută de alin. (2) al aceluiaşi articol este incidentă atunci când niciuna dintre criticile formulate de parte nu poate fi încadrată în motivele de casare la care se referă art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Or, prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a adus critici deciziei atacate prin raportare la soluţia dată de instanţa de apel excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, pretinzând nesocotirea prevederilor art. 223 alin. (1) şi art. 224 alin. (1) C. civ., critici apte a fi circumscrise în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

De asemenea, recurenta-pârâtă a adus critici deciziei instanţei de apel şi referitor la admisibilitatea acţiunii, arătând că Statul Român răspunde pentru prejudiciile unui inculpat într-un proces penal doar în condiţiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erori judiciare, iar nu în temeiul normelor privind răspunderea civilă delictuală, motiv de recurs apt de încadrare în ipoteza prevăzută la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Ca atare, faţă de cele anterior reţinute, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente prevederile art. 489 C. proc. civ., întrucât parte din criticile formulate se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din acelaşi Cod, va respinge excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtă.

II.3. Examinând decizia recurată în raport cu prevederile legale incidente şi cu criticile formulate prin recursurile declarate în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul declarat de reclamanta A.

Conform art. 486 alin. (1) lit. d). C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se fundamentează calea de atac şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În acelaşi sens, dispoziţiile art. 487 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, cu excepţia cazurilor reglementate la art. 470 alin. (5) din acelaşi cod (termenul pentru exercitarea căii de atac curge de la un alt moment decât cel al comunicării hotărârii atacate).

Motivele de nelegalitate pentru care se poate exercita calea extraordinară de atac a recursului sunt cele prevăzute în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., structura actuală a recursului nepermiţând formularea unor motive de netemeinicie împotriva hotărârii atacate.

Astfel cum s-a expus în precedent, prin cererea de recurs introdusă pe rolul acestei instanţe, recurenta-reclamantă a prezentat situaţia de fapt care a generat litigiul de faţă, determinată de împrejurarea că a fost cercetată în dosarul penal nr. x/2017 al Judecătoriei Oneşti, cercetare finalizată cu achitarea sa, a evocat aspectele presupus nelegale ale cercetării sale, precum şi suferinţele de ordin moral pe care le-a încercat ca urmare a prejudicierii dreptului la onoare şi demnitate, la viaţă privată şi integritate psihică.

Deşi a contestat soluţia instanţei de apel dată pretenţiilor constând în neacordarea daunelor morale, recurenta nu a adus argumente concrete, susceptibile de încadrare în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prin care să combată decizia pronunţată de Curtea de Apel.

Totodată, recurenta a invocat o pretinsă nemotivare a deciziei instanţei de apel sub aspectul răspunderii Asociaţiei de Proprietari, însă, din analiza motivelor de recurs, rezultă că aceste critici nu se raportează la hotărârea atacată, şi nu sunt formulate în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ci vizează considerentele şi raţionamentul primei instanţe privind inexistenţa unei răspunderi civile a asociaţiei sau a membrilor săi pentru faptele imputate. Or, obiectul recursului îl constituie exclusiv hotărârea instanţei de apel, întrucât, prin exercitarea acestei căi de atac, sentinţa primei instanţe a fost supusă controlului devolutiv, iar efectele sale au fost epuizate.

Potrivit principiului ierarhiei căilor de atac, consacrat de art. 466 şi urm. C. proc. civ., instanţa de recurs nu poate proceda la o examinare directă a temeiniciei sau legalităţii hotărârii primei instanţe, ci doar să verifice conformitatea cu legea a deciziei pronunţate în apel. Orice critică îndreptată exclusiv împotriva raţionamentului primei instanţe excede limitelor recursului, care nu are caracter devolutiv, ci constituie o cale extraordinară de atac, limitată la motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, se constată că recurenta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate ale deciziei atacate, ci a reluat susţineri deja valorificate în apel, referitoare la rolul şi răspunderea Asociaţiei de Proprietari. Or, o asemenea abordare este incompatibilă cu specificul recursului, care nu poate fi transformat într-un mijloc de redeschidere a judecăţii asupra fondului, ci are ca obiect exclusiv controlul de legalitate exercitat asupra hotărârii instanţei de apel.

În consecinţă, critica dedusă judecăţii nu este aptă să declanşeze controlul de legalitate al instanţei de recurs, întrucât nu vizează considerentele deciziei atacate, ci soluţia şi raţionamentul primei instanţe.

Aceeaşi este situaţia şi celorlalte alegaţii ale recurentei, prin care aceasta nu dezvoltă critici concrete cu privire la raţionamentul instanţei de prim control judiciar, ci îşi expune nemulţumirea cu privire la soluţia pronunţată în cauză asupra demersului său judiciar, tinzând astfel la o cenzurare a aprecierii date de instanţele de fond mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului litigiului, aspect care excedează limitelor controlului judiciar posibil a fi exercitat în recurs, circumscris verificării legalităţii, nu şi temeiniciei hotărârii atacate, din perspectiva motivelor de recurs prevăzute expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Este de reamintit că atributul stabilirii situaţiei de fapt şi al aprecierii probelor aparţine în mod exclusiv instanţelor de fond, nefiind permisă o substituire în prerogativele determinate de lege, câtă vreme obiectul şi scopul recursului sunt reglementate, în mod imperativ, de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică invocarea motivelor de nelegalitate a hotărârii pronunţate de instanţa de apel şi încadrarea acestora în cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. ori a unor critici care să permită o astfel de încadrare juridică, pentru ca instanţa de recurs să poată exercita controlul judiciar eficient.

Drept urmare, în lipsa unor motive concrete încadrabile în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., criticile recurentei-pârâte sunt lovite de nulitate conform dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d), alin. (3) şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamantă.

II.4. Recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău (în nume propriu şi în reprezentarea Serviciului Fiscal Municipal Oneşti)

Prin recursul formulat de pârâtă, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se invocă interpretarea şi aplicarea eronată a normelor de drept material sub aspectul soluţiei de respingere a excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei şi inadmisibilităţii acţiunii având ca obiect obligarea statului, în temeiul dreptului comun şi al dispoziţiilor privind răspunderea civilă delictuală, la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă pentru apărarea sa într-un proces penal finalizat prin soluţia de achitare.

Se reţine că aceste critici de nelegalitate, deşi subsumate de recurentă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se încadrează în ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din acelaşi cod.

În esenţă, recurenta a susţinut că răspunderea patrimonială a statului poate fi angajată exclusiv pentru erori judiciare, în condiţiile art. 538 - 542 C. proc. pen., nu şi în temeiul răspunderii civile delictuale reglementate de C. civ., dispoziţii invocate în acţiunea introductivă şi în aplicarea cărora au fost acordate în cauză reclamantului despăgubiri materiale.

În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii întemeiate pe dispoziţiile de drept comun din C. civ. în materia răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reţine că ambele instanţe de fond din cauză au dat eficienţă principiului disponibilităţii şi au analizat pretenţiile reclamantei în raport de prevederile art. 1349 - 1395 din C. civ.

În ambele hotărâri pronunţate în cauză, s-a arătat explicit că nu s-ar putea reţine un alt temei juridic decât cel invocat prin cererea de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, nu poate fi vorba despre eroare judiciară în sensul art. 538 - 539 C. proc. pen., deoarece nu este incidentă niciuna dintre ipotezele legale.

Instanţele de fond au considerat, în mod corect, că răspunderea patrimonială a statului poate fi atrasă în calitate de garant al legalităţii activităţii judiciare pentru înfăptuirea actului de justiţie şi se impune pe un temei obiectiv, independent de existenţa unei culpe în sarcina sa. S-a constatat că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana statului, pentru prejudiciul decurgând din necesitatea acoperirii cheltuielilor judiciare avansate pentru pregătirea şi susţinerea apărării procedurii judiciare.

Potrivit art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, "Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute prin prezenta Convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale".

În acord cu instanţele de fond, Înalta Curte reţine că răspunderea directă a statului nu poate fi limitată doar la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, reglementată de dispoziţiile art. 538 şi art. 539 C. proc. civ., ci poate fi antrenată şi în ipoteza în care statul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin tratatele internaţionale la care este parte, privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului, ce intră în domeniul de aplicare al acestor tratate, care au forţă juridică obligatorie în ordinea juridică internă, şi al căror garant este statul însuşi.

În acest sens, Înalta Curte reaminteşte jurisprudenţa constantă a secţiei I civile, potrivit căreia acţiunea de drept comun, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală şi promovată împotriva statului, este admisibilă chiar şi în absenţa unei erori judiciare, în virtutea obligaţiilor asumate de România prin art. 6 CEDO. În lipsa unei reglementări interne exprese care să prevadă un remediu efectiv necesar asigurării dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, revine instanţelor rolul de a aprecia asupra pretenţiilor reclamantului şi de a stabili procedurile şi modalităţile de soluţionare a unei astfel de cereri.

Drept urmare, Înalta Curte constată că instanţele de fond au relevat, în mod corect, particularitatea unei asemenea acţiuni, în raport cu cea de drept comun, ca fiind legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat vătămarea şi de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental.

Acest tip de răspundere se îndepărtează de reglementarea de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, ce presupune şi întrunirea condiţiei vinovăţiei autorului, pe lângă cele privind fapta ilicită, prejudiciul şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, justificat fiind de obligaţia pozitivă a statului de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Convenţie.

Tot astfel cum răspunderea internaţională a statului, parte contractantă la Convenţie, poate fi atrasă atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată încălcarea unui drept protejat, la fel funcţionează angajarea răspunderii statului în faţa instanţelor naţionale pentru nerespectarea unui asemenea drept subiectiv.

În acest context, fapta pentru care statul răspunde o reprezintă orice acţiune sau inacţiune din partea unei autorităţi de stat sau a unei persoane ce acţionează în cadrul funcţiei sale oficiale, aşadar orice asemenea act al unui organ al statului, al agenţilor sau funcţionarilor săi. Conduita pozitivă sau negativă trebuie să fie "ilicită", în sensul că a fost încălcată obligaţia de a acţiona într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenţia Europeană.

În aceste condiţii, Statul Român este cel care trebuie să răspundă pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie. Repararea prejudiciului se realizează conform principiilor aplicate de Curtea Europeană pentru acordarea satisfacţiei echitabile.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a concluzionat, în mod corect, că este admisibilă acţiunea împotriva statului întemeiată pe dispoziţiile C. civ. în materia răspunderii civile delictuale.

În strânsă legătură cu motivele de recurs care vizează admisibilitatea acţiunii sunt şi criticile cu referire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, calitate contestată pe toată durata litigiului.

Înalta Curte constată că, din perspectiva aplicării normelor legale incidente speţei, deja enunţate, şi în acord cu dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. (care reglementează, în esenţă, principiul disponibilităţii), dar şi al dispoziţiilor art. 22 alin. (4) şi (6) Cod procedură (ce reglementează rolul judecătorului în aflarea adevărului), instanţele de fond, în mod corect, au reţinut legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, care, astfel cum s-a detaliat mai sus, se justifică din perspectiva obligaţiilor generale pozitive pe care statele care au ratificat Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale le au, de a proteja drepturile şi libertăţile fundamentale reglementate de aceasta, de a organiza sistemul judiciar de o asemenea manieră încât încălcarea dreptului la un proces echitabil să nu se producă, inclusiv de a crea mecanismele care să permită denunţarea şi sancţionarea nerespectării duratei rezonabile a procedurii (a se vedea în acest sens cauza Kudla împotriva Poloniei, precum şi cauza Abramiuc împotriva României).

Referitor la pretinsa incidenţă a art. 223 şi 224 C. civ. şi presupusul caracter subsidiar al răspunderii statului, instanţa de recurs reţine că aceste dispoziţii reglementează răspunderea persoanelor juridice de drept public pentru prejudiciile cauzate de organele sau funcţionarii lor, fie direct, fie în mod subsidiar/complementar, atunci când fapta ilicită este imputabilă organului, iar raportul de prepuşenie justifică angajarea răspunderii entităţii publice.

Însă, în speţă, nici obiectul acţiunii şi nici temeiurile juridice invocate nu plasează cauza în sfera acestei răspunderi subsidiar-complementare. Nu ne aflăm în ipoteza unei acţiuni întemeiate pe răspunderea pentru fapta altuia sau pe un raport de prepuşenie între stat şi autorităţile/instituţiile implicate, ci în prezenţa unei răspunderi directe a statului - răspundere angajată în considerarea obligaţiilor pozitive ce îi revin în baza art. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Această răspundere derivă din statutul de garant al respectării drepturilor fundamentale, obligaţie ce revine statului în integralitatea sa (legislativ, executiv, judiciar) şi care nu poate fi eludată prin invocarea unor mecanisme de tip subsidiar, specifice relaţiei dintre persoana juridică de drept public şi organele sale.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că instanţele de fond au analizat în mod corect admisibilitatea acţiunii întemeiate pe dispoziţiile de drept comun şi au constatat, în mod justificat, calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, nefiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei expuse în memoriul de recurs începând cu pagina 9 şi până la final, care vizează, pe de o parte, aspectul daunelor morale susceptibile de acordare în cadrul acţiunii deduse judecăţii şi cuantumul acestora, iar, pe de altă parte, acordarea cheltuielilor judiciare în calea de atac a apelului, acestea nu pot fi primite spre analiză, având în vedere considerentele ce succed.

Cu referire la critica privind daunele morale şi cuantumul acestora, se reţine că, prin decizia atacată, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe de respingere a cererii vizând acordarea acestui tip de despăgubiri. Această soluţie, prin conţinutul său, este evident favorabilă recurentei-pârâte, întrucât exonerează partea de orice obligaţie patrimonială derivată dintr-un asemenea capăt de cerere. În aceste condiţii, în absenţa unei obligaţii instituite în sarcina sa, recurenta nu justifică un interes procesual actual, real şi concret pentru a supune cenzurii instanţei de recurs soluţia pronunţată pe acest capăt de cerere.

Cum art. 32 alin. (1) C. proc. civ. stabileşte că folosul direct şi actual pentru parte reprezintă premisa esenţială a oricărei cereri de reformare a unei hotărâri judecătoreşti, rezultă că motivul de recurs formulat de recurentă nu poate fi primit spre analiză.

În ceea ce priveşte cheltuielile judiciare, recurenta a formulat critici referitoare la cuantumul onorariului de avocat, apreciat ca fiind disproporţionat faţă de complexitatea cauzei. Totuşi, asemenea critici nu pot fi primite, întrucât sunt în întregime străine cadrului procesual al prezentei cauze. Din verificarea considerentelor şi dispozitivului hotărârilor pronunţate de instanţele de fond, rezultă că pârâta nu a fost obligată la plata unor cheltuieli de judecată în acest dosar, constând în onorariu de avocat, astfel încât problema invocată prin cererea de recurs nu a constituit şi nici nu putea constitui obiect de analiză în apel.

Or, recursul, în conformitate cu art. 483 şi urm. C. proc. civ., are caracter de cale extraordinară de atac, prin care se cenzurează exclusiv legalitatea hotărârii atacate, în limitele motivelor prevăzute de art. 488 din acelaşi Cod.

Astfel, în lipsa unei statuări a instanţelor de fond cu privire la obligarea recurentei-pârâte la plata unor cheltuieli de judecată, eventualele critici referitoare la cuantumul unui onorariu de avocat se situează în afara obiectului recursului şi, pe cale de consecinţă, nu pot fi primite spre analiză.

Pentru toate aceste considerente, reţinând că hotărârea atacată a fost pronunţată cu respectarea şi aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) din acelaşi cod.

Totodată, constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă, ca parte căzută în pretenţii, să plătească, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 600 RON către intimata-pârâtă B., cheltuieli dovedite a fi efectuate în recurs prin documentul justificativ depus la fila x.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile nulităţii şi lipsei de interes în ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău.

Anulează recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 366/2024 din 10 iunie 2024 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău (în nume propriu şi în reprezentarea Serviciului Fiscal Municipal Oneşti) împotriva deciziei civile nr. 366/2024 din 10 iunie 2024 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata sumei de 600 RON către intimata-pârâtă B., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2025.