Validity of judicial auction where property subject to forced sale-in-payment procedure is not a litigious right under Art. 1653 Civil Code

Şedinţa publică din data de 12 februarie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul A., în contradictoriu cu B. a solicitat constatarea nulităţii absolute a actului de adjudecare întocmit la data de 28.09.2016, în dosarul de executare nr. 1229/2016, de Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătoreşti C. şi D. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 146/10.02.2023 Tribunalul Bucureşti, secţia a III- a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei de interes şi a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B..

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 354 A din 28 martie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 146/10.02.2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2021.

4. Cererea de recurs

Împotriva deciziei nr. 354 A din 28 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul A., invocând motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care arată că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea eronată a prevederilor art. 1653 C. civ. şi a dispoziţiilor Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite.

Făcând trimitere la prevederile art. 551 C. civ., recurentul arată că pentru ca un drept să fie litigios trebuie să fie inclus în categoria drepturilor reale. Or, acelaşi art. 551 C. civ. menţionează că dreptul de propritetate este un drept real, aflat la momentul licitaţiei în procedura de soluţionare a contestaţiei înregistrată sub nr. x/2016.

Potrivit alin. (3) al art. 1653 C. civ., dreptul supus unui proces este litigios până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, dată de la care încetează caracterul litigios.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 5, art. 7 şi art. 8 din Legea 77/2016, rezultă, contrar celor reţinute de instanţa de apel, că notificarea prin care debitorul îşi manifestă voinţa de a transmite dreptul său de proprietate asupra unui imobil către creditor, în vederea stingerii obligaţiilor de plată, are natura juridică a unei proceduri prin care se declanşează un litigiu în ceea ce priveşte existenţa şi întinderea dreptului de proprietate.

Recurentul apreciază că este incident motivul de nulitate absolută invocat în cauză, având în vedere încălcarea incapacităţii speciale reglementată prin dispoziţiile art. 1653 alin. (1) C. civ. în materia transferului dreptului de proprietate, în persoana pârâtului care, ca practician în insolvenţă în circumscriţia Curţii de Apel Bucureşti, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, drept care, la data dobândirii, avea caracterul de drept litigios.

Actul de adjudecare contestat constituie o vânzare forţată a unui drept litigios, noţiunea de "drepturi litigioase" utilizată de art. 1653 alin. (1) C. civ. nefiind restrânsă doar la drepturile în privinţa cărora exista un litigiu pe rol, ci vizând orice drept supus unei contestaţii judiciare.

Dreptul de proprietate transmis pârâtului, la data adjudecării, era un drept esenţialmente litigios, în privinţa lui putând fi considerat că exista deopotrivă şi proces şi, implicit, contestaţie asupra fondului dreptului.

Pentru recunoaşterea dreptului conferit de Legea dării în plată, reclamantul a iniţiat această procedură, care consta în parcurgerea obligatorie a unei faze administrative de soluţionare a cererii şi, în funcţie de rezultatul acesteia, şi a uneia judiciare. Ambele faze procesuale intră în conţinutul noţiunii de "proces".

Atât timp cât dreptul pretins nu fusese încă definitiv recunoscut printr-o decizie motivată a entităţii învestite şi chemată prin lege să se pronunţe asupra notificării ori printr-o hotărâre judecătorească, după caz, dreptul în cauza şi-a păstrat statutul de drept disputat, contestabil, aşadar litigios.

Împrejurarea că, din raţiuni de celeritate în aplicarea Legii dării în plată, de evitare a blocării rolului şi activităţii instanţelor judecătoreşti, legiuitorul a instituit cele două faze ale procedurii de aplicare a acestei legi, faza administrativă şi cea judiciară, nu înseamnă că, disputându-şi dreptul - pe care trebuie să îl susţină, să-1 justifice şi să-1 dovedească după aceleaşi reguli aplicabile în faţa instanţelor judecătoreşti - în faţa entităţii destinatare a notificării, cel ce a formulat notificarea se află "în afara procesului".

În acest sens, însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, cu titlu constant, în jurisprudenta sa, creată în aplicarea art. 6 par. 1 din această Convenţie şi în conturarea principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, că în noţiunea de "proces" se include în mod necesar şi faza administrativă de soluţionare a cererii, prealabilă sesizării instanţei, pentru determinarea "duratei procedurii".

În cazul în care creditorul nu contestă notificarea, obligaţiile se sting prin dare în plată, chiar dacă nu automat, aşa cum a reţinut instanţa de apel, ci în condiţiile art. 7 sau 8 din lege, însă aceasta nu înseamnă că dreptul care a făcut obiectul notificării nu era unul litigios, iar în cazul în care creditorul ar fi formulat contestaţie, aceasta reprezintă o veritabilă cerere de chemare în judecată care îşi urma cursul, procedura fiind una contencioasă.

Incertitudinea realizării transferului dreptului de proprietate prin dare în plată, în vederea stingerii obligaţiilor de plată, rezultând din necunoaşterea poziţiei creditorului faţă de manifestarea de voinţă a debitorului în sensul transmiterii dreptului de proprietate, este o caracteristică inerentă, specifică dreptului litigios în dispută, nu aceasta fiind de natură a atrage calificarea dreptului ca fiind litigios, ci simpla realitate că dreptul analizat se afla "în proces". Această caracteristică reprezintă mai degrabă efectul, consecinţa naturii litigioase a dreptului, decât cauza acestei naturi.

Prin urmare, rezultă că raţionamentul instanţei de apel, interpretarea dată dispoziţiilor cuprinse în Legea dării în plată sunt eronate, reţinând că dreptul de proprietate asupra imobilului nu a dobândit caracter litigios prin declanşarea propriu-zisă a procedurii dării în plată.

Prin declanşarea procedurii dării în plată în ceea ce priveşte imobilul situat în Bucureşti, str. x, dreptul de proprietate asupra acestui imobil a dobândit caracter litigios, fiind incidentă incapacitatea de a cumpăra acest drept, în persoana intimatului-pârât.

Dreptul transmis prin actul de adjudecare era, la data organizării licitaţiei şi, respectiv, încheierii actului de adjudecare, unul litigios întrucât executarea silită viza transferul forţat al dreptului de proprietate asupra imobilului sus-menţionat, din patrimoniul debitorului, reclamantul din prezenta cauză, în patrimoniul adjudecatarului, pârâtului, iar la data realizării acestui transfer, acelaşi drept forma obiectul procedurii de dare în plată.

Dispoziţiile cuprinse în art. 1653 alin. (1) C. civ. reprezintă o derogare de la dreptul comun, reglementând interdicţia legală absolută de cumpărare prin toate modalităţile de dobândire, atât voluntară, cât şi forţată, având în vedere că textul nu distinge între modurile de înstrăinare. Executarea silită reprezintă o modalitate de înstrăinare a dreptului de proprietate.

De asemenea, incapacitate legală de a cumpăra este instituită intuitu personae, în considerarea titularului dobânditorului dreptului de proprietate, iar nu intuitu rei, în considerarea naturii, destinaţiei sau situaţiei juridice speciale a acelui bun.

Orice interdicţie de înstrăinare instituită intuitu personae, fie că are caracter absolut, fie că are caracter relativ, are drept scop ocrotirea intereselor persoanelor incapabile faţă de abuzurile terţilor sau, după caz, ocrotirea intereselor titularului dreptului faţă de abuzurile persoanelor aflate în anumite situaţii speciale ce pot influenţa condiţiile vânzării.

Nu în ultimul rând, este de subliniat faptul că, anterior organizării licitaţiei, i s-a adus la cunoştinţă pârâtului faptul că bunul imobil supus executării silite are caracter litigios, în procesul-verbal de licitaţie din data de 15.09.2016 fiind menţionat faptul că i s-a adus la cunoştinţă pârâtului manifestarea de voinţă a reclamantului de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilului în favoarea băncii creditoare, prin procedura dării în plată, în vederea stingerii datoriei.

La 23 ianuarie 2025, recurentul a depus la dosar cererea intitulată "note de susţineri" prin care, invocând motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1653 alin. (1) şi alin. (3) C. civ., a Legii nr. 77/2016 şi a prevederilor art. 192 alin. (2) C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Cu depăşirea termenului legal, intimatul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării recursuluji -întrucât nu i-a fost comunicată dovada achitării taxei de timbru, de către instanţă-, excepţia nulităţii căii de atac faţă de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. - arătând că recurentul a reprodus motivele de apel, fără a se raporta la considerentele instanţei de apel- şi a solicitat amendarea recurentului cu amendă în cuantum de 1.000 RON, în temeiul prevederilor art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., pentru formularea cu rea credinţă a recursului.

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei netimbrării şi a cererilor intimatului, precum şi admiterea recursului formulat în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul formulat, Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută excepţia nulităţii căii de atac pentru neîncadrare, criticile formulate prin memoriul de recurs nefiind unele susţinute formal, aşa cum a pretins intimatul, în contextul în care recurentul a invocat aspecte de nelegalitate privind sfera de aplicare a interdicţiei prevăzută de dispoziţiile art. 1653 C. civ. raportată la prevederile Legii nr. 77/2016, criticile fiind subsumabile cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate, astfel cum s-a arătat la termenul din data de 12 februarie 2025, doar criticile expuse în memoriul de recurs depus în termen legal.

Sub un alt aspect, Înalta Curte reţine că Ordonanţa de clasare din data de 10.06.2024 pronunţată în dosarul nr. x/2023 de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, confirmată prin încheierea din 23 decembrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2024, nu se bucură de autoritate de lucru judecat, astfel cum a susţinut intimatul-pârât.

Potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Prin urmare, numai hotărârea definitivă a instanţei penale, de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, nu şi ordonanţa procurorului de clasare a cauzei (chiar confirmată prin încheierea dată de judecătorul de cameră preliminară).

Luând spre examinare recursul formulat, Înalta Curte reţine caracterul său nefondat, potrivit celor ce urmează:

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 5, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016, recurentul pretinde că notificarea prin care debitorul îşi manifestă voinţa de a transmite dreptul său de proprietate asupra unui imobil către creditor, în vederea stingerii obligaţiilor de plată a debitului, are natura juridică a unei proceduri prin care se declanşează un litigiu în ceea ce priveşte existenţa şi întinderea dreptului de proprietate.

Anume, recurentul susţine că dreptul de proprietate asupra imobilului adjudecat de intimat a dobândit caracter litigios prin declanşarea procedurii dării în plată, respectiv prin parcurgerea fazei administrative iniţiate prin transmiterea notificării formulate în temeiul Legii nr. 77/2016.

Critica este nefondată.

Dreptul litigios este definit la alin. (3) al art. 1653 C. civ. ca fiind cel asupra căruia există un proces început şi neterminat cu privire la existenţa sau întinderea sa (în noua definiţie a dreptului litigios renunţându-se la sintagma "fondul dreptului" din conţinutul prevederilor art. 1403 C. civ. de la 1864).

Aşa fiind, se reţine că dreptul litigios este acel drept care este supus unei contestaţii judiciare în ceea ce priveşte existenţa sau întinderea dreptului de proprietate, constituind obiectul unui proces aflat pe rolul instanţelor judecătoreşti.

Ca atare, condiţia esenţială pentru atribuirea caracterului de drept litigios vizează exclusiv demararea unei proceduri judiciare.

Formularea notificării în temeiul prevederilor art. 5 din Legea nr. 77/2016 nu îndeplineşte condiţia de a reprezenta un impediment la vânzarea la licitaţie publică din perspectiva prevederilor art. 1653 C. civ., cu consecinţe asupra valabilităţii actului de adjudecare, astfel cum, nejustificat, susţine recurentul.

În cazul interdicţiei impuse de dispoziţiile art. 1653 C. civ., legiuitorul a urmărit să pună la adăpost prestigiul profesiilor juridice interzicând cumpărarea drepturilor subiective civile, atâta timp cât ele încă formează obiectul unei proceduri judiciare, apte să aducă o schimbare în privinţa existenţei şi întinderii lor.

Or, notificarea formulată în temeiul Legii nr. 77/2016 nu este susceptibilă de un astfel de efect juridic, în condiţiile în care procedura dării în plată nu este de natură a pune în discuţie existenţa şi întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului -ci stingerea unei datorii-, pentru a putea fi calificat drept litigios în sensul dispoziţiile art. 1653 C. civ.

Dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 77/2016 realizează o circumscriere a domeniului de aplicare a legii dării în plată atât sub aspectul cadrului obiectiv (ratione materiae), prin referirea expresă la "creanţe deţinute asupra consumatorilor", cât şi sub aspectul cadrului subiectiv (ratione personae), prin precizarea raporturilor juridice cu privire la care actul normativ este incident [alin. (1)-(3)], precum şi a celor excluse [alin. (4)].

De aceea, nu pot fi văzute decât ca nefondate acele critici prin care recurentul arată că"dreptul pretins nu fusese încă definitiv recunoscut printr-o decizie motivată a entităţii învestite şi chemată prin lege să se pronunţe asupra notificării ori printr-o hotărâre judecătorească, după caz, dreptul în cauza şi-a păstrat statutul de drept disputat, contestabil, aşadar litigios".

Dreptul de proprietate al recurentului asupra imobilului din Bucureşti, str. x, Sector 1 (teren şi construcţie) a existat anterior (fiind dobândit prin cumpărare în anul 1999), bunul fiind supus urmăririi silite imobiliare în dosarul de executare nr. 1229/2016 ca urmare a punerii în executare a unor titluri executorii (reprezentate de contracte de credit, contracte de fideiusiune, contract de ipotecă imobiliară şi contract de ipotecă mobiliară asupra părţilor sociale), contracte care nu au ca obiect un imobil, obiectul contractului fiind un împrumut bancar, recurentul (debitor în dosarul de executare silită) având calitatea de garant.

Aşadar, nu creanţa a făcut obiectul urmăririi silite, obiectul vânzării silite fiind reprezentat de bunurile debitorului (care a constituit garanţii), sens în care, tocmai în vederea recuperării creanţei, s-a procedat la urmărirea silită a bunului imobil, proprietatea recurentului.

Imobilul a fost vândut pe calea executării silite, liber de orice sarcini şi fără a exista vreun litigiu în legătură cu acesta, iar dreptul de proprietate al recurentului asupra imobilului scos la licitaţie publică nu a fost contestat, recurentul înţelegând să garanteze restituirea creanţei bancare cu acest bun.

Transmiterea notificării în cadrul mecanismului special al dării în plată nu se încadrează în sfera litigiilor avute în vedere de legiuitor la stabilirea incapacităţilor speciale reglementate prin dispoziţiile art. 1653 C. civ., tocmai pentru că acest demers nu pune în discuţie dreptul asupra lucrului care se vinde prin licitaţie publică, ci intenţia de a transmite către creditor imobilul, cu titlu de dare în plată, în vederea stingerii debitului restant. Astfel, transferul dreptului de proprietate asupra bunului imobil de la debitor la creditor nu operează ex lege, ca efect al notificării de dare în plată.

Prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, paragraful 108, Curtea Constituţională a statuat că "Legea nr. 77/2016 reglementează situaţii specifice care nu se referă la regimul general al proprietăţii, în sensul că vizează doar o modalitate de executare a unor obligaţii derivate din contractul de credit în ipoteza intervenirii impreviziunii...".

Declanşarea procedurii de dare în plată - şi, ulterior, contestaţia ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 - impune, cu necesitate, verificarea condiţiilor substanţiale prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 şi cele referitoare la impreviziune, iar nu existenţa şi întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului.

Partea reclamantă pretinde şi că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că în noţiunea de "proces" este inclusă şi faza administrativă de soluţionare a cererii, prealabilă sesizării instanţie (în speţă, notificarea formulată în temeiul dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 77/2016), pentru determinarea "duratei procedurii".

Acestei susţineri partea nu îi subsumează argumente distincte de cele care au făcut obiectul celorlalte critici de nelegalitate examinate în precedent şi care nu au fost primite de instanţa de recurs.

De altfel, invocarea de către recurent a "două faze ale procedurii de aplicare" a Legii nr. 77/2016 (respectiv, transmiterea notificării de către debitor şi contestaţia creditorului împotriva notificării) este cel puţin improprie, ignorând etapa încheierii actului de dare în plată sau a dării în plată propriu-zise (fie prin încheierea voluntară a actului de dare în plată, fie prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de dare în plată).

Prin urmare, este corectă concluzia instanţei de apel potrivit căreia "din economia dispoziţiilor Legii 77/2016 rezultă că, şi în ipoteza în care contestaţia creditorului ar fi fost respinsă, transferul dreptului de proprietate nu ar fi avut loc în mod automat, în chiar litigiul având ca obiect contestaţia, ci ulterior soluţionării definitive a acesteia...".

Pe cale de consecinţă, este lipsită de relevanţă împrejurarea evocată de recurent, anume aceea că intimatului i s-a adus la cunoştinţă demararea procedurii dării în plată, în contextul în care dreptul de proprietate asupra imobilului adjudecat nu avea natura unui drept litigios.

Ca atare, este nejustificată critica recurentului prin care a învederat caracterul nelegal al hotărârii din apel sub motivul că aceasta ar fi fost pronunţată printr-o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1653 C. civ. prin raportare la prevederile Legii nr. 77/2016.

Faţă de cele anterior arătate, constatând caracterul legal al hotărârii atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 354 A din 28 martie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Referitor la solicitarea intimatului de a aplica recurentului sancţiunea amenzii, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Aceasta întrucât, pe de o parte, intimatul a invocat în susţinerea cererii sale formularea de către recurent a mai multor plângeri penale (în decurs de aproximativ 9 ani), aspecte ce excedează limitelor analizei prezentei cauze şi, pe de altă parte, recursul formulat nu are natura unei cereri "vădit netemeinice" în sensul prevederilor art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Astfel, nu s-a probat reaua-credinţă a recurentului în formularea căii de atac, aceasta fiind exercitată potrivit scopului pentru care a fost reglementată -recurentul având deschisă calea de atac a recursului şi urmărind casarea hotărârii recurate-, iar soluţia de respingere (ca nefondat) a recursului nu este prin ea însăşi dovada certă a săvârşirii unui abuz de drept procesual.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 354 A din 28 martie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge, ca nefondată, cererea de aplicare a unei amenzi judiciare, în temeiul dispoziţiilor art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., formulată de intimat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 12 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.