Commune not liable for unjust enrichment after lease addendum annulled; appeal rejected.

Şedinţa publică din data de 12 februarie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă, la data de 23.03.2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Comuna Malaia, prin Primar, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei 1.068.620,06 RON, reprezentând contravaloarea investiţiei constând în imobilul-construcţie cu destinaţia "stână" şi drum de acces, ambele edificate pe terenul proprietatea pârâtei, gol alpin, în suprafaţă de 435 ha., situat în muntele "Coasta Bengăi", comuna Malaia, judeţul Vâlcea, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiază pe dispoziţiile art. 1345 din noul C. civ.

2. Sentinţa Tribunalului Vâlcea

Prin sentinţa civilă nr. 668 din 21 martie 2023, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, ca neîntemeiată şi a luat act că pârâta şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Decizia Curţii de Apel Piteşti

Prin decizia nr. 818 din data de 14 februarie 2024, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinţei civile nr. 668 din 21 martie 2023 pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2020, intimată fiind pârâta Comuna Malaia, prin Primar.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 818 din data de 14 februarie 2024 a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant pretinde că hotărârea este nemotivată şi cuprinde considerente contradictorii.

Învederează recurentul că instanţa de apel nu a răspuns tuturor motivelor de apel şi a apreciat neîntemeiat că tardivitatea solicitării de anulare a hotărârii şi trimitere spre rejudecare (potrivit dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ.) echivalează cu tardivitatea unor motive de apel (depuse în termen şi doar explicate in extenso prin notele depuse la data de 30 ianuarie 2024).

Anume, prin motivele de apel formulate în termen legal, a arătat că instanţa de fond a analizat şi aplicat eronat, după închiderea dezbaterilor, un alt temei juridic, fără a fi pus în discuţia contradictorie a părţilor şi fără a tranşa aspectul privind legea aplicabilă (vechiul sau noul C. civ.) şi, mai ales, incidenţa în cauză a prevederilor art. 494 C. civ. de la 1864 privind accesiunea imobiliară.

Procedând astfel, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile constituţionale şi procedurale de ordine publică, vizând desfăşurarea procesului civil (contradictorialitatea, oralitatea, dreptul la apărare, obligaţiile instanţei privind aflarea adevărului), iar instanţa de apel s-a limitat la a considera că motivele de ordine publică nu se invocă, în mod obligatoriu, de instanţă, apreciind, astfel, că această critică este tardiv formulată, deşi reiese din cuprinsul cererii de apel.

Susţine recurentul că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată a fost reprezentat de art. 1345 C. civ. (îmbogăţire fără justă cauză), iar pârâta, prin întâmpinare, nu a invocat o altă lege aplicabilă sau accesiunea imobiliară şi consecinţele acesteia privind pretenţiile reclamantului.

Recurentul pretinde că a fost împiedicat să formuleze apărări, în contextul în care instanţa de fond nu a pus în discuţie corecta calificare juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, iar instanţa de apel a validat, prin nepronunţare, raţionamentul privind aplicarea, direct în cuprinsul hotărârii, a regulilor accesiunii imobiliare şi relei-credinţe a autorului construcţiei (art. 494 alin. (1), (2), (3) C. civ. de la 1864) sau cele privind reaua-credinţă a detentorului precar care a efectuat lucrări (art. 597 noul C. civ.).

Învederează recurentul că a invocat şi faptul că instanţa nu a pus în discuţia părtilor aspectul privind absenţa autorizaţiei de construire şi a procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, în contextul în care această chestiune nu a fost afirmată de parţi pe parcursul procesului (sens în care pârâta a susţinut doar faptul că acţiunea este inadmisibilă şi prematură întrucât, în temeiul contractului de arendă, lucrările efectuate rămân la proprietarul terenului).

Pentru a putea fi analizată absenţa autorizaţiei şi a procesului-verbal de recepţie, se impunea stabilirea legii aplicabile tempus regit actum şi producerii efectelor în timp, or aceste aspecte nu au fost puse în discuţia părţilor.

Nici cu privire la această chestiune nu s-a pronunţat instanţa, calificând criticile noi ca fiind motive de apel depuse tardiv, deşi sunt antamate în cererea de apel.

De asemenea, deşi instanţa de apel validează, iniţial, raţionamentul primei instanţe referitor la motivele respingerii acţiunii, ulterior apreciază că se impune aceeaşi soluţie de respingere a acţiunii raportat, însă, la alte considerente, hotărârea devenind, astfel, contradictorie.

Invocând motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat/puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 438 din 20 iunie 2017 a Judecătoriei Brezoi, precum şi considerentele hotărârii nr. 496/2019 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. x/2016.

În cauză, instanţa de apel a reţinut că îşi menţine efectele contractul de arendă nr. x/10.05.2007, fiind anulat doar actul adiţional nr. x la acest contract. În acest context, urmare a reţinerii eronate a situaţiei, se ajunge la o concluzie greşită, respectiv existenţa unei îmbogăţiri justificate ce rezultă din executarea unei obligaţii valabile.

Or, Judecătoria Brezoi reţine cu putere de lucru judecat că "constatarea nulităţii Hotărârii 450/1993 produce efecte retroactive, ceea ce înseamnă că se înlătură efectele actului de la momentul încheierii şi până la momentul constatării efective şi se ajunge la situaţia în care actul nu ar fi fost încheiat". Aceasta este şi raţiunea pentru care A. a fost obligat prin aceeaşi hotărâre la restituirea terenului adevăratului proprietar, nemaiexistând o justificare contractuală pentru folosirea, în continuare, a acestui teren.

Arată recurentul că instanţa de recurs reţine aceeaşi situaţie juridică, respectiv faptul că nu mai este valabil contractul de arendă nr. x/10.05.2007 (sens în care recurentul face trimitere la considerentele de la pagina 3 a Deciziei nr. 496/2019).

Prin urmare, instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1345 şi art. 1346 lit. a) C. civ., reţinându-se în mod eronat o obligaţie valabilă, deoarece contractul de arendare nu mai putea fi valabil.

Susţine recurentul că instanţa de apel a ignorat considerentele hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2016, astfel că îmbogăţirea uneia dintre părţi în paguba celeilalte nu are temeiul într-un act juridic valabil, nefiind incidente prevederile art. 1346 lit. a) C. civ.

În cauză, reclamantul a invocat dispoziţiile legale ce reglementează îmbogăţirea fără justă cauză prin raportare la faptul că acesta a suportat costurile aferente realizării unei construcţii pe terenul proprietatea pârâţilor, cu acordul acestora, astfel că instanţa de judecată trebuia să analizeze acţiunea în limitele învestirii, potrivit art. 1345 C. civ., cu verificarea semnificaţiei şi valorii juridice a poziţiei pârâţilor corelativă perioadei în care s-a procedat la încorporarea efectivă a materialelor.

În condiţiile în care îmbogăţirea pârâţilor s-a creat în temeiul accesiunii imobiliare asupra construcţiei proprietatea lor, pe terenul acestora, pe seama patrimoniului reclamantului care a avansat costurile necesare edificării ei, trebuie observat că legea atribuie în patrimoniul proprietarului terenului dreptul de proprietate asupra construcţiei chiar din momentul începerii lucrării, pe măsura realizării ei, şi nu din momentul invocării accesiunii de către proprietarul terenului, aşa cum lasă să se înţeleagă instanţele de fond.

În realitate, acţiunea promovată în cauză presupune acordarea despăgubirilor pentru îmbogăţirea fără justă cauză, intimaţii beneficiind de o mărire a patrimoniului, în defavoarea recurentului, care şi-a micşorat patrimoniul, prin suportarea costurilor unor materiale şi ale manoperei unor lucrări care nu au intrat în proprietatea lui.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză nu a fost formulată întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

II.1. Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat lipsa motivării şi motivarea parţial contradictorie, susţinând în esenţă că, pe de o parte, instanţa de apel a ignorat atât cauza juridică a acţiunii (art. 1345 şi urm. din C. civ. vizând îmbogăţirea fără justă cauză), cât şi motivele de apel formulate în termen (şi doar reiterate şi explicitate prin notele scrise din 30.01.2024) referitoare la nepunerea în discuţia contradictorie a părţilor a aspectelor legate de legea aplicabilă în timp, accesiunea imobiliară şi consecinţele absenţei autorizaţiei de construire şi a procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, fiind nesocotite astfel principiile fundamentale ce guvernează procesul civil; pe de altă parte, contradicţia deciziei atacate este evidenţiată de validarea raţionamentului judecătorului fondului, concomitent cu înlocuirea motivelor respingerii acţiunii reclamantului.

Criticile sunt nefondate.

Preliminar, Înalta Curte are în vedere că demersul judiciar, astfel cum a fost configurat prin elementele cererii de chemare în judecată şi supus judecăţii instanţelor de fond, sub aspectele care interesează criticile din recurs, a fost fundamentat pe mecanismul juridic al îmbogăţirii fără justă cauză, reglementat de art. 1345 din C. civ., reclamantul A. solicitând obligarea obligarea pârâtei Comuna Malaia la plata sumei 1.068.620,06 RON, reprezentând contravaloarea investiţiei constând în imobilul-construcţie cu destinaţia "stână" şi drum de acces, ambele edificate pe terenul proprietatea pârâtei, gol alpin, în suprafaţă de 435 ha, situat în muntele "Coasta Bengăi", comuna Malaia, judeţul Vâlcea.

Instanţa devolutivă de control judiciar a păstrat ca fiind legală şi temeinică soluţia de respingere a acţiunii reclamantului, însă a substituit parţial motivele de drept pe care se fundamentează aceasta, confirmând, totodată, situaţia de fapt reţinută de prima instanţă şi necontestată de altfel în proces în faţa instanţelor de fond.

Astfel, cu referire la circumstanţele factuale, ieşite în mod evident din sfera verificărilor jurisdicţionale îngăduite instanţei de recurs, devine utilă prezentului control de legalitate relevarea următoarelor elemente:

Reclamantul a arendat de la Consiliul local Bengeşti-Ciocadia terenul sus-descris, în scopul exploatării agricole, pe o durată de 15 ani (10.05.2007-10.05.2022), cu o arendă de 4900 RON/an, în baza contractului de arendă nr. x/10.05.2007, deţinătorul terenului la acel moment fiind Comuna Bengeşti-Ciocadia, potrivit HCJ Gorj nr. 450/1993. În cuprinsul contractului, la art. 8 lit. f), s)-a stipulat obligaţia arendaşului să realizeze următoarele obiective: pietruirea căii de acces pe o lungime de 2 km, montarea unui număr de 6 tuburi şi construcţia unei stâne.

Ulterior, prin Ordinul Prefectului Vâlcea nr. 328/16.04.2009 s-a dispus restituirea în favoarea Comunei Malaia a terenului în suprafaţă de 1407,56 ha ce a făcut obiectul validării prin Hotărârea nr. 108/2009 a Comisiei judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Vâlcea, teren din care face parte şi suprafaţa arendată de reclamant. Plângerea împotriva ordinului prefectului a fost respinsă prin hotărâre judecătorească definitivă (dosarul nr. x/2010 al Judecătoria Brezoi), constatându-se nelegalitatea titlului de proprietate al Comunei Bengeşti-Ciocadia.

Părţile litigante au încheiat actul adiţional nr. x/28.05.2009 la contractul de arendă nr. x/2007, în care s-a menţionat (la art. 2) că pârâta, prin Consiliul local Malaia, preia contractul de arendare nr. x/2007, respectându-se toate clauzele contractuale; mai apoi, au încheiat actul adiţional nr. x/20.03.2012, prin care s-au completat clauzele contractuale inserate la art. 8 şi 11 din contractul de arendă.

Prin sentinţa civilă nr. 438/20.06.2017, pronunţată de Judecătoria Brezoi în dosarul nr. x/2016, definitivă prin decizia civilă nr. 496/16.12.2019 a Curţii de Apel Piteşti, a fost admisă acţiunea formulată de Comuna Malaia în contradictoriu cu A., constatându-se nulitatea absolută a actului adiţional nr. x/2009, cu obligarea reclamantului să-i restituie Comunei Malaia terenul.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte reţine că, în deplin respect al cauzei juridice, înţeleasă ca fundament al pretenţiei afirmate în proces, instanţa de prim control judiciar a reevaluat, prin raportare la împrejurările de fapt relevante, condiţiile materiale şi juridice care permit activarea mecanismului actio de in rem verso, argumentând, cu trimitere la probatoriul dosarului, faptul că "sărăcirea patrimoniului reclamantului a avut o cauză legitimă, fiind justificată în sensul art. 1346 lit. a) C. civ., întrucât aceasta rezultă din executarea unei obligaţii contractuale, conform contractului de arendă încheiat iniţial. Astfel, la încheierea contractului de arendă, reclamantul şi-a asumat obligaţia (...) de a realiza următoarele obiective: pietruirea căii de acces pe o lungime de 2 km; montarea unui număr de 6 tuburi şi construcţia unei stâne (art. 8 lit. f). Părţile nu au prevăzut în contract soarta acestor investiţii la expirarea contractului de arendă".

De necontestat, dispoziţiile art. 478 alin. (4) din C. proc. civ. permit explicitarea pretenţiilor cuprinse în mod implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe, cunoscut fiind că atari explicaţii sau precizări pot avea ca obiect pretenţii sau mijloace de apărare insuficient conturate sau argumentate, cuprinse în oricare dintre cererile care au fixat la prima instanţă cadrul procesual obiectiv, precum şi în întâmpinare sau răspunsul la întâmpinare. În acest sens este dezlegarea obligatorie a instanţei supreme din Decizia prealabilă nr. 28/2015, prin care s-a statuat în sensul că explicitarea pretenţiilor implicite în apel nu are semnificaţia modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecăţii şi a derogării de la dispoziţiile alin. (1) şi (2) ale art. 478, dar presupune corecta lămurire a limitelor judecăţii în prima instanţă.

În egală măsură, însă, se cuvine notat că instanţa de apel nu avea obligaţia de a pune în dezbaterea părţilor aspectele de drept pe baza cărora a argumentat soluţia pronunţată şi a realizat analiza juridică în cauză, acestea fiind de esenţa considerentelor deciziei judecătorului cauzei şi a rolului instanţei de judecată în înfăptuirea justiţiei, anume, soluţionarea litigiului conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, astfel cum stabileşte art. 22 alin. (1) din C. proc. civ., evident cu condiţia respectării cadrului judecăţii şi a limitelor devoluţiunii.

Aşadar, cadrul procesual din perspectiva temeiului juridic afirmat şi limitele în care se putea efectua noua judecată în fond a litigiului necesitau cercetarea măsurii în care era sau nu incidentă instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, cu consecinţele care decurg de aici, ceea ce impunea instanţei de apel verificarea raţionamentului judecătorului fondului din perspectiva îndeplinirii condiţiilor materiale şi juridice prevăzute de dispoziţiile art. 1345-1348 din C. civ.

Astfel fiind, instanţa de apel, într-o argumentare cuprinzătoare, explicită şi specifică, caracterizată de atributele clarităţii şi coerenţei, a justificat în mod corect substituirea considerentelor primei instanţe dedicate condiţiilor legale cerute pentru admiterea unei acţiuni de acest tip, cerinţe apreciate de către ambele instanţe de fond ca nefiind îndeplinite în procesul pendinte, ceea ce a determinat respingerea ca neîntemeiat a demersului reclamantului.

În acest sens, instanţa de apel a examinat, cu prioritate, condiţia materială referitoare la micşorarea patrimoniului reclamantului şi pe aceea juridică ce impunea ca sărăcirea să fi fost lipsită de o cauză legitimă şi a concluzionat reţinând că, întrucât "micşorarea patrimoniului cu suma reprezentată de amenajarea căii de acces şi a construcţiei cu destinaţia de stână a avut la bază o obligaţie contractuală, (...) reclamantul nu poate solicita contravaloarea lucrărilor realizate, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză".

Drept urmare, este corect din punct de vedere logico-juridic şi, deopotrivă, complet raţionamentul instanţei de apel care a explicat, adecvat, că, nefiind îndeplinită condiţia micşorării patrimoniului reclamantului fără o cauză legitimă, nu mai era necesară analizarea îndeplinirii celorlalte condiţii, inclusiv din perspectiva majorării patrimoniului pârâtei prin dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiilor şi amenajărilor realizate, efect al accesiunii imobiliare (aceleaşi raţiuni făcând de prisos şi cercetarea semnificaţiei juridice a lipsei autorizaţiei de construire şi a procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor).

Tot astfel, în mod judicios a notat instanţa de apel că raportarea de către prima instanţă la anumite aspecte de fapt rezultate din probatoriul administrat şi analizarea cererii de chemare în judecată şi prin raportare la dispoziţiile art. 494 din C. civ. de la 1864 privind accesiunea imobiliară, fără a pune în discuţia părţilor aceste aspecte, nu echivalează cu o încălcare a principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, câtă vreme referirea la accesiunea imobiliară s-a efectuat în contextul cercetării uneia dintre condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză (sporirea patrimoniului pârâtei cu contravaloarea construcţiilor).

Prin urmare, nu se poate susţine cu temei că decizia instanţei de apel ar fi nemotivată sau contradictoriu motivată şi prin aceasta ar nesocoti principii fundamentale ale procesului civil, precum cele enunţate de recurent.

II.2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat, în esenţă, greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1345 şi art. 1346 lit. a) din C. civ., întrucât îmbogăţirea pârâtei nu are o cauză justă, de vreme ce contractul de arendare nu mai este valabil, astfel cum s-a tranşat definitiv, cu autoritate de lucru judecat, prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Brezoi.

Criticile sunt nefondate.

Motivul de casare vizează una dintre cele trei condiţii juridice ale actio de in rem verso, care impune ca îmbogăţirea sau însărăcirea corelative să fie lipsite de o cauză justă.

În materia mecanismului juridic reglementat de art. 1345, cauza justă desemnează cauza eficientă, adică însăşi modalitatea sau calea juridică de dobândire a unui avantaj de către o persoană, care de cele mai multe ori este o dispoziţie legală sau un act juridic. Altfel spus, cauza justă în acest domeniu o constituie titlul juridic convenţional sau legal care justifică obţinerea unui avantaj economic de către cel îmbogăţit, textul art. 1346 din C. civ. reglementând, cu titlu exemplificativ, trei astfel de cazuri.

În acest sens, potrivit cazului stipulat la lit. a) din art. 1346, îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă "din executarea unei obligaţii valabile".

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că sărăcirea patrimoniului reclamantului a avut o cauză legitimă, fiind deci justificată în sensul art. 1346 lit. a), întrucât rezultă din executarea unei obligaţii contractuale stabilite prin contractul de arendă nr. x/2007.

Făcând aplicarea regulilor de drept dedicate condiţiei juridice în discuţie, la împrejurările de fapt demonstrate în proces, instanţa de apel a argumentat judicios incidenţa cazului legal precitat, în condiţiile în care reclamantul a executat cele două investiţii în baza obligaţiilor contractuale asumate prin contractul de arendă, iar în litigiul anterior a fost anulat numai actul adiţional nr. x/2009, nu şi contractul de arendă nr. x/2007 încheiat iniţial, astfel că acesta nu poate solicita contravaloarea lucrărilor realizate, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, micşorarea patrimoniului său având la bază o obligaţie contractuală.

Critica recurentului ignoră chestiunile tranşate în realitate, cu autoritate de lucru judecat, prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Brezoi, respectiv sentinţa civilă nr. 438/20.06.2017, definitivă prin decizia civilă nr. 496/16.12.2019 a Curţii de Apel Piteşti, prin care a fost admisă acţiunea formulată de Comuna Malaia în contradictoriu cu A., constatându-se nulitatea absolută a actului adiţional nr. x/2009, cu obligarea reclamantului să-i restituie Comunei Malaia terenul.

În litigiul anterior, limitele obiectului judecăţii au fost clar circumscrise doar nulităţii actului adiţional nr. x/2009, ştiut fiind că sfera noţiunii de obiect include atât obiectul material (pretenţia concretă), cât şi dreptul subiectiv care poartă asupra acestuia.

Relevante sunt considerentele deciziei civile nr. 496/16.12.2019 a Curţii de Apel Piteşti, prin care s-au reţinut următoarele:

"Întrucât actul din anul 2009 este încheiat între Consiliul Local Malaia şi pârâtul A., el nu poate constitui un act adiţional la contractul iniţial de arendare, căci părţile celor două acte sunt diferite. Chiar dacă actul din anul 2009 este intitulat ca act adiţional şi cuprinde menţiunea preluării contractului de arendare nr. x/2007, el nu poate fi considerat decât ca fiind un act nou, de sine stătător, încheiat între reclamantă şi pârât, fiind greşită concluzia tribunalului în sensul că în speţă este vorba despre un act adiţional. De altfel, noţiunea de "preluare" folosită în cuprinsul actului din anul 2009 nu este reglementată prin nicio dispoziţie legală în vigoare la momentul respectiv, aşa cum corect susţine recurenta.

Urmare a schimbării titularului dreptului de proprietate asupra terenului, este evident că actul de arendare nr. 4/10.05.2007 nu mai putea fi valabil, deoarece art. 2 din Legea nr. 16/1994, condiţionează calitatea de arendator de existenţa dreptului de proprietate asupra terenului".

Din perspectiva funcţiunii pozitive a lucrului judecat, pe care o invocă recurentul sprijinindu-se pe cele două considerente din sentinţa judecătoriei şi decizia curţii de apel redate în memoriul de recurs ("situaţia juridică" a contractului de arendă care "nu mai este valabil"), se cuvine subliniat că fundamentul autorităţii de lucru judecat constă în posibilitatea pe care au avut-o părţile de a formula pretenţii şi apărări, de a-şi expune motivele şi argumentele, de a propune, administra şi discuta probele, precum şi de a dezbate toate chestiunile de fapt şi de drept relevante, astfel că, în mod firesc, dobândesc un atare important efect procesual numai acele considerente decisive, care sprijină în mod necesar soluţia adoptată prin dispozitiv, precum şi cele decizorii, prin care se dezleagă o chestiune litigioasă.

Or, nu poate fi primită susţinerea recurentului potrivit cu care ar exista vreo dezlegare jurisdicţională definitivă în chestiunea controversată privind "existenţa unei îmbogăţiri justificate ce rezultă din executarea unei obligaţii valabile", care să fi fost repusă în discuţie şi contrazisă în procesul pendinte.

Din caracterul subsidiar al actio de in rem verso, decurge faptul că numai în absenţa unui contract sau a oricărui mijloc juridic ori altă acţiune în justiţie prin care reclamantul însărăcit să-şi poată recupera pierderea suferită, devin aplicabile regulile din materia îmbogăţirii fără justă cauză.

Astfel fiind, în mod judicios a observat curtea de apel aspectul că părţile nu au prevăzut în contractul de arendă obligaţia executării investiţiilor exclusiv în vederea derulării acestuia şi că reclamantul nu a investit instanţa cu vreo acţiune legată de neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către arendator, iar eventualele cauze de ineficacitate a contractului de arendă nu pot constitui temei pentru restituirea prestaţiilor executate, pe calea acţiunii fundamentate pe îmbogăţirea fără justă cauză.

În consecinţă, este nefondat şi cel de-al doilea motiv de casare.

Pentru considerentele expuse, reţinând că sunt neîntemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., în baza art. 496 din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 818 din 14 februarie 2024 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 12 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.