Moral damages for wild animal attack: objective liability of public authority as legal guardian under Hunting Law and Civil Code

Şedinţa publică din data de 6 februarie 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş, la data de 10 noiembrie 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să se dispună obligarea în solidar a pârâţilor Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor şi B. la plata sumei de 50.000 de euro cu titlu de daune morale.

Prin întâmpinare, pârâta B. a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa civilă nr. 231 din 16 februarie 2024, Tribunalul Mureş, secţia civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta B., a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 10.000 de euro, cu titlu de prejudiciu moral, şi suma de 6.358 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 631A din 7 iunie 2024, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor împotriva sentinţei civile nr. 231 din 16 februarie 2024 pronunţate de Tribunalul Mureş, secţia civilă.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 631A din 7 iunie 2024 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a declarat recurs pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, diminuarea cuantumului daunelor morale.

În ceea ce priveşte decizia supusă controlului judiciar, arată că aceasta este afectată de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor Legii nr. 407/2006 a vânătorii şi protecţiei fondului cinegetic şi ale art. 1391 din C. civ.

Apreciază că se impune reevaluarea cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale întrucât acestea ar trebui să reprezinte o compensaţie echitabilă, iar nu o îmbogăţire fără justă cauză.

Recurentul arată că, deşi incidentul s-a produs anterior intrării în vigoare a prevederilor art. 131 alin. (1) din Legea nr. 13/2020 pentru modificarea şi completarea legii vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, modalitatea de calcul pentru situaţiile în care persoana a suferit o vătămare cauzată de atacul exemplarelor din speciile prevăzute de lege este relevantă, astfel încât instanţa trebuia să ţină cont şi de această dispoziţie legală.

De asemenea, trebuia să aibă în vedere practica judiciară deja consolidată în materie, respectiv decizia civilă nr. 1133 din 31 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi decizia civilă nr. 153/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din care citează aspectele pe care le apreciază a fi relevante. Mai mult, înţelege să prezinte, cu titlu orientativ, cuantumul sumelor acordate cu titlu de daune morale de alte instanţe: Curtea de Apel Târgu Mureş, care a pronunţat decizia nr. 201/2023 în dosarul nr. x/2021 şi decizia civilă nr. 727/2023 în dosarul nr. x/2022, şi Tribunalul Vrancea care a pronunţat sentinţa civilă nr. 227/2023 în dosarul nr. x/2022.

În consecinţă, în opinia sa, este necesară reevaluarea cuantumului despăgubirilor acordate de către instanţele de fond, prin raportare la prevederile legale incidente, circumstanţele concrete în care s-a produs prejudiciul şi criteriile relevante pentru stabilirea unei sume proporţionale şi echitabile.

De asemenea, recurentul arată că instanţa de apel a nesocotit cadrul legal de gestionare a faunei cinegetice din România.

Astfel, Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor are doar calitatea de administrator al faunei cinegetice şi nu de gestionar al acesteia, astfel încât nu poate să suporte în integralitate cuantumul daunelor morale. În cauză, gestionarul fondului cinegetic este B., care are paza juridică a faunei care a produs evenimentul şi care este obligată să ia măsurile care se impun pentru a preveni pagubele cauzate de animalele sălbatice, răspunzând, în solidar, cu Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor pentru eventualele prejudicii.

Răspunderea gestionarului fondului cinegetic rezultă din contractul de gestionare şi din prevederile art. 1 lit. r) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 407/2006 a vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic.

În concluzie, Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor solicită admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, diminuarea cuantumului daunelor morale.

5. Apărări formulate în cauză

La data de 11 octombrie 2024, intimatul A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii căii extraordinare de atac, faţă de faptul că are ca obiect o hotărâre definitivă, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acesteia, ca nefondată. A apreciat că decizia recurată este legală întrucât a fost prejudiciat ca urmare a agresiunii animalului sălbatic. În raport de gravitatea leziunilor suferite, zonele corpului în care s-au produs, numărul zilelor de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, impactul emoţional puternic suferit şi urmările în plan personal şi social generate de incidentul analizat, suma acordată este în măsură să satisfacă exigenţele principiului reparării integrale a prejudiciului.

La data de 15 octombrie 2024, intimata B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât criticile cuprinse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de lege, şi excepţia inadmisibilităţii acestuia, faţă de valoarea pretenţiilor. În subsidiar, a solicitat respingerea căii extraordinare de atac, ca nefondată. În esenţă, a susţinut că nu are calitate procesuală pasivă, nu răspunde pentru prejudiciul pretins de reclamant.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin rezoluţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fixat termen, pentru judecata recursului, la data de 6 februarie 2025.

La termenul de judecată fixat Înalta Curte a respins excepţia inadmisibilităţii, susţinută de ambii intimaţi, prin întâmpinări, precum şi excepţia nulităţii recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Obiectul căii extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 631A din 7 iunie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş , secţia I civilă, pe care recurentul o apreciază ca fiind afectată de motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Criticile acestuia vizează aplicarea eronată a dispoziţiilor legale care reglementează modalitatea de stabilire a daunelor morale şi nesocotirea cadrului legal de gestionare a faunei cinegetice.

În primul rând, recurentul susţine că, deşi evenimentul s-a produs anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor art. 131 alin. (1) din Legea nr. 13/2020 pentru modificarea şi completarea Legii vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, nu se poate face abstracţie de modalitatea de calcul pe care o prevede pentru situaţia în care o persoană a suferit o vătămare cauzată de animalele sălbatice.

Însă, această dispoziţie legală nu este aplicabilă cauzei, din moment ce intrarea sa în vigoare - 13 ianuarie 2020 - a avut loc la o dată ulterioară producerii faptei ilicite - 9 noiembrie 2019, fiind incident principiul neretroactivităţii legii civile, reglementat de art. 6 alin. (1), (2) şi (5) din C. civ.

În determinarea normelor de drept aplicabile speţei, relevante sunt şi dispoziţiile art. 103 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor. În acest context, dat fiind că textul de lege invocat de recurent este străin, rationae temporis, de prejudiciul a cărui reparare se solicită în litigiul pendinte, criticile în legătură cu aplicarea prevederilor art. 131 alin. (1) introduse prin Legea nr. 13/2020, în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a daunelor morale, vor fi înlăturate.

Recurentul susţine şi aplicarea eronată, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 1391 din C. civ., care reglementează repararea prejudiciului nepatrimonial, fără a aduce vreun argument în acest sens.

De asemenea, expune pe larg o serie de aspecte jurisprudenţiale referitoare la daunele morale şi scopul acordării lor, insistând asupra faptului că trebuie să fie rezonabile şi să nu conducă la o îmbogăţire fără just temei.

Înalta Curte reţine că instanţele trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale (Hotărârea din 13 iulie 1995, pronunţată în Cauza Tolstoy Miloslovsky împotriva Regatului Unit) pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu suma acordată.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie - o categorie juridică cu caracter special, în baza unor criterii stabilite prin lege, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (cum ar fi intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate de persoana păgubită), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei.

Având în vedere aceste criterii, Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, instanţa de apel a ţinut cont, atunci când a stabilit cuantumul daunelor morale, de criterii precum importanţa valorilor protejate, consecinţele negative suferite în plan psihic de intimat, gravitatea acestor consecinţe şi intensitatea cu care aceste consecinţe au fost percepute de persoana prejudiciată, respectiv de existenţa unui raport rezonabil de proporţionalitate între prejudiciile produse şi daunele morale acordate.

Aplicarea acestor criterii în vederea stabilirii cuantumului daunelor morale presupune însă strict evaluarea probatoriilor, întrucât se referă la aspectele factuale ale cauzei, care intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive.

În acest context, se constată că solicitarea de cenzurare a modului în care instanţa de apel a stabilit cuantumul daunelor morale, pentru ca, în acest mod, să se obţină o redimensionare a acestora (în sensul reducerii lor), ar presupune verificarea temeiniciei deciziei atacate, ceea ce nu este permis în calea de atac a recursului.

Nici invocarea, de către recurent, a faptului că instanţa de apel ar fi trebuit să ţină cont de o serie de soluţii de practică judiciară, pronunţate de către instanţele naţionale în alte speţe similare, nu este în măsură să contureze o altă dezlegare în cauză, din moment ce jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, în conformitate cu prevederile art. 1 din C. civ., instanţele fiind ţinute doar de acele decizii ale Înaltei Curţi pronunţate în mecanismele de unificare a practicii judiciare, iar, în aceste condiţii, criticile referitoare la nerespectarea unor soluţii de practică judecătorească, pronunţate în materia daunelor morale, nu deduc judecăţii aspecte de nelegalitate, nefiind, aşadar, susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Totodată, recurentul invocă nesocotirea cadrului legal de gestionare a faunei cinegetice şi aplicarea eronată a dispoziţiilor legale care reglementează modalitatea de stabilire a răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animalele sălbatice.

În ceea ce priveşte susţinerile privitoare la nerespectarea prevederilor Legii nr. 407/2006, ca urmare a stabilirii, exclusiv în sarcina ministerului, a obligaţiei de plată a prejudiciului suferit de intimat, acestea sunt lipsite de fundament.

Prin pretenţia dedusă judecăţii în litigiul pendinte, reclamantul a susţinut îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale referitoare la fapta ilicită reprezentată de atacul animalului sălbatic, prejudiciul suferit, raportul de cauzalitate dintre "comportamentul" ursului şi acest prejudiciu, cât şi a condiţiei speciale care vizează calitatea Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor de paznic juridic al animalului.

Conform dispoziţiilor art. 1375 din C. civ., "proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa".

Totodată, potrivit prevederilor art. 1377 din acelaşi act normativ, "în înţelesul dispoziţiilor art. 1375 şi 1376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu".

Dat fiind că această formă de răspundere civilă este una obiectivă, fundamentată pe obligaţia de garanţie pentru prejudiciul cauzat de aşa-zisul "comportament" al animalului sălbatic, rezultă că antrenarea răspunderii civile necesită dovedirea inclusiv a cerinţei speciale referitoare la noţiunea de pază juridică.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a interpretat şi aplicat, în mod corect, dispoziţiile legale atunci când a reţinut că Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor are atribuţii de control şi supraveghere asupra animalelor sălbatice, având calitatea de paznic juridic al animalelor din specia urs, ceea ce-i justifică, în mod direct, calitatea de subiect pasiv în raportul juridic obligaţional litigios, precum şi calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză.

Cum prevederile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 407/2006 (forma în vigoare la data producerii faptei cauzatoare de prejudicii) stabilesc, în mod expres, că "despăgubirile pentru pagubele produse de către exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic cuprinse în anexa nr. 2 se suportă de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului", în mod corect a fost obligat Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor la plata despăgubirilor morale către intimat, neprezentând relevanţă existenţa contractului de gestionare a faunei cinegetice, încheiat cu B..

Această asociaţie nu este proprietar al urşilor sălbatici şi nici nu exercită, în mod independent, controlul şi supravegherea acestora, ci are doar calitatea de gestionar al fondului de vânătoare, în sensul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 407/2006 (cum, de altfel, chiar recurentul afirmă prin cererea de recurs).

În condiţiile în care asociaţia menţionată este doar gestionarul fondului cinegetic pe teritoriul căruia a fost produs atacul, neavând calitatea de paznic juridic, nu poate fi ţinută să răspundă civil pentru prejudiciile cauzate intimatului, împreună cu Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, doar această din urmă autoritate având putere de direcţie, supraveghere şi control asupra animalelor sălbatice, adică paza lor juridică, în sensul dispoziţiilor art. 1377 din C. civ.

Prin urmare, legitimarea procesuală a Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor este grefată pe calitatea acestuia de subiect pasiv în raportul juridic obligaţional de răspundere delictuală pentru prejudiciul cauzat de animalul sălbatic, în considerarea calităţii dovedite de păzitor juridic al animalului, răspundere care este fundamentată pe normele de drept comun ale C. civ., a căror aplicabilitate la circumstanţele factuale ale speţei a fost corect stabilită de către instanţa de apel.

Aceste considerente sunt susţinute inclusiv de interpretarea dată de către instanţa de apel probatoriului administrat în cauză, aspect care nu mai poate face obiectul unei alte dezlegări în prezenta fază procesuală, cum deja s-a arătat.

Dat fiind că dispoziţiile legale indicate de recurent au fost aplicate, în mod corect, de către instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că nu este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor împotriva deciziei civile nr. 631/A din 7 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată, astăzi 6 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 din C. proc. civ.