Civil liability for defective property valuation in restitution proceedings: state's failure to control delegated authority vs. proof of illicit act

Şedinţa publică din data de 6 februarie 2025

Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 29 iulie 2021, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 36.980.729 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 38.033.200 RON, preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 17 august 2009, şi valoarea de 1.052.471 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafaţă de 3,89 ha situat în Bistriţa, jud. Bistriţa-Năsăud, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective a debitului, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii.

Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

La termenul din data de 4 mai 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 460 din 20 aprilie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 14A din 12 ianuarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca nefondat.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 14A din 12 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În primul rând, circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din actul normativ menţionat, recurentul arată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864 şi ale art. 1349 din C. civ. actual, care reglementează răspunderea civilă delictuală.

După expunerea condiţiilor necesare atragerii unui astfel de tip de răspundere, se arată că fapta ilicită poate fi o acţiune, o inacţiune sau o omisiune. În opinia sa, orice abţinere de la îndeplinirea unei activităţi, sau a unei acţiuni prevăzute de normele imperative ale legii, constituie faptă ilicită.

Instanţa de apel a reţinut inacţiunea reclamantului, apreciind că mecanismul de stabilire a despăgubirilor acordate foştilor proprietari ai imobilelor este deficitar. Însă, acest punct de vedere nu poate fi primit. Validarea raţionamentului instanţei ar presupune că, ori de câte ori prepuşii săi nu verifică legalitatea raportului de evaluare, vinovăţia să aparţină statului. Practic, în toate cazurile, statul ar fi autorul faptei ilicite reprezentate de o inacţiune sau omisiune, ceea ce echivalează cu un non sens. Mai mult, nu se poate indica o normă de drept care impune în sarcina statului obligaţia de a crea mecanisme prin care să controleze modul în care instituţiile sau autorităţile publice îşi îndeplinesc atribuţiile delegate. Faptul că aplicarea Legii nr. 247/2005 a generat situaţii ca cea din cauză, înseamnă că există un mecanism deficitar.

Recurentul apreciază că instanţa trebuia să ţină seama de dispoziţiile art. 3 lit. d) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, care impun în sarcina evaluatorului obligaţia de efectuare a unei evaluări credibile, în conformitate cu Standardele internaţionale de evaluare.

În al doilea rând, recurentul susţine interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 9 şi ale art. 269-271 din C. proc. civ., situaţie ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din actul normativ menţionat. De asemenea, în opinia sa, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1171 şi art. 1173 din C. civ. de la 1864 şi ale art. 1241 din C. civ. actual, fiind aplicabil motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

A învederat că, prin cererea de chemare în judecată, a indicat înscrisurile în raport de care a invocat incidenţa prevederilor art. 269-270 din actul normativ menţionat, prin înscris înţelegând adresele cu referire la actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimată şi transmise Ministerului Finanţelor, relevante sub aspectul informaţiilor pe care le deţin, necontestate anterior ivirii litigiului, care oferă garanţii de exactitate.

A precizat că înscrisul, prin forma şi aparenţa sa exterioară, are înfăţişarea unui act regulat întocmit de un agent public în limitele atribuţiei sale (funcţionari ai intimatei) şi se bucură de prezumţia de autenticitate şi validitate, potrivit art. 1171 din C. civ. de la 1864 (art. 1241 din C. civ. din 2009), până la proba contrară, ce revine persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea acestuia.

Or, în prezenta cauză, persoana care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul, cu precădere raportul de verificare şi cel de-al doilea raport de evaluare, era intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, cea de la care emană. Aceste acte reprezentă înscrisuri autentice, în înţelesul art. 269 din C. proc. civ.

Totodată, a precizat că intimata a fost cea care l-a înştiinţat despre existenţa şi întinderea prejudiciului reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză şi suma stabilită de expertiza efectuată de A. S.R.L. şi i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestuia.

Rezultă, astfel, că instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama de aceste înscrisuri, precum şi de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul lor, valoare ce a fost transmisă chiar prin actele emanate de la intimată, depuse la dosarul cauzei, în caz contrar, decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269-271 din C. proc. civ., situaţie ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi act normativ, dar şi a art. 1171 din C. civ. de la 1864, respectiv art. 1241 din C. civ. actual, situaţie subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Atât timp cât instanţa de apel nu a ţinut seama de înscrisurile pe care le-a depus la dosar, în condiţiile în care intimata nu le-a contestat şi nu s-a înscris în fals împotriva acestora, rezultă că decizia recurată este şi rezultatul încălcării principiului disponibilităţii, consfinţit de art. 9 din C. proc. civ., instanţa de apel substituindu-se intimatei şi, practic, încuviinţând o apărare pe care această parte nu a formulat-o.

Pentru aceste considerente, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

5. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat inadmisibilitatea recursului, şi, în subsidiar, a solicitat respingerea căii extraordinare de atac, ca nefondată. A susţinut, în esenţă, că au fost soluţionate foarte multe speţe similare, astfel că problema inexistenţei răspunderii intimatei se bucură de autoritate de lucru judecat.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin rezoluţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fixat termen de judecată la data de 6 februarie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În primul rând, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din actul normativ menţionat, se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 998-999 din C. civ. întrucât instanţa de apel nu a reţinut existenţa faptei ilicite a pârâtei, ci doar inacţiunea reclamantului, împrejurare care a înlăturat răspunderea civilă delictuală.

Critica astfel formulată este nefondată.

În cauză, prin acţiunea civilă dedusă judecăţii, reclamantul a solicitat, pe temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la repararea prejudiciului rezultat pentru săvârşirea faptei ilicite de către prepuşii săi, pentru diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului în suprafaţă de 3,89 ha situat în Municipiul Bistriţa, jud. Bistriţa Năsăud şi valoarea stabilită prin raportul de evaluare nr. x din 17 august 2009, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective.

Fapta ilicită indicată în cererea de chemare în judecată este reprezentată de întocmirea raportului de evaluare de către experţii autorizaţi în calitate de prepuşi ai autorităţii, precum şi de omologarea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a raportului de evaluare nr. x din 17 august 2009, acestea conducând la emiterea deciziei nr. 8991FF din 3 septembrie 2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Pretenţia reclamantului s-a întemeiat pe răspunderea civilă a comitentului pentru fapta ilicită a prepusului, prevăzută de art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, cu referire la art. 998-999 din acelaşi act normativ.

Analiza acestor chestiuni, circumscrise răspunderii civile delictuale, presupunea verificarea îndeplinirii cumulative a elementelor care o definesc, respectiv a existenţei faptei ilicite, a culpei, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Cu referire la răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte constată că aceasta se constituie într-un mecanism juridic ce implică repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie.

Instanţa de recurs notează că ceea ce defineşte noţiunile de comitent şi prepus este existenţa unui raport de subordonare care îşi are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice o anumită însărcinare. Din această încredinţare decurge posibilitatea comitentului de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea prepusului, acesta din urmă având obligaţia de a urma îndrumările şi directivele primite.

Cadrul normativ în vigoare la data emiterii deciziei de despăgubire era Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente (art. 13, Titlul VII), adoptată în scopul instituirii unor reglementări care să asigure sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, a O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, cu modificările şi completările ulterioare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, precum şi a O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România.

Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a fost înfiinţată iniţial prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale fără personalitate juridică, în subordinea Cancelariei Primului Ministru.

Ulterior, după modificările legislative aduse prin Legea nr. 247/2005 şi prin H.G. nr. 240/2006, Autoritatea a primit atribuţii suplimentare, precum cele de a coordona şi controla aplicarea legislaţiei din domeniul restituirii proprietăţii funciare de către instituţiile publice şi comisiile de fond funciar sau de a asigura funcţionarea Secretariatelor Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Comisiei Speciale de Retrocedare. În anul 2007, prin O.U.G. nr. 25/2007, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a dobândit personalitate juridică şi a trecut în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor. În contextul modificărilor aduse legilor de restituire a proprietăţilor, prin H.G. nr. 572/2013 a fost abrogată H.G. nr. 361/2005, Autoritatea trecând din subordinea Ministerului de Finanţe în subordinea Guvernului şi în coordonarea Primului - ministru, care, în virtutea funcţiilor conferite de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 90/2001, exercită atribuţiile de conducere şi control prevăzute de art. 11, art. 12 alin. (1) şi (2) şi art. 28 din acelaşi act normativ.

În cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor funcţionează anumite structuri, printre care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ce a fost constituită în vederea acordării despăgubirilor persoanelor îndreptăţite în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi al legislaţiei speciale privind restituirea către cultele religioase şi comunităţile minorităţilor naţionale.

Se observă că, în acest peisaj instituţional, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este o instituţie înfiinţată de stat în scopul gestionării la nivel naţional a procesului de restituire a proprietăţilor preluate în mod abuziv, precum şi a coordonării şi supravegherii aplicării actelor normative ce reglementează această materie şi acordarea de despăgubiri.

În contextul arătat, este corectă constatarea instanţei de apel, în sensul că nu se poate reţine că Statul Român nu a avut atribuţii să controleze o autoritate publică înfiinţată chiar de el, pentru că astfel şi-ar invoca propria culpă, constând în aceea că nu a creat mecanisme prin care să controleze modul în care instituţiile şi/sau autorităţile publice îşi îndeplinesc atribuţiile legale.

Ca atare, încercarea recurentului de a se disocia de acţiunile intimatei nu poate conduce la absolvirea sa de culpa de a nu fi verificat modalitatea în care imobilul pentru care s-au acordat despăgubiri a fost evaluat, de vreme ce însuşi statul finanţează activitatea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, şi, pe cale de consecinţă, bugetul destinat acordării despăgubirilor în procedura reglementată de actul normativ antemenţionat.

Aşadar, intimata nu este doar persoana care a cauzat un prejudiciu decurgând din activitatea proprie sau a prepuşilor săi, ci şi o instituţie prin intermediul căreia se efectuează plăţile aferente despăgubirilor pentru proprietăţile preluate în mod abuziv, pe seama Statului Român.

Totodată, sub aspect probatoriu, curtea a constatat că recurentul s-a limitat doar la a depune cele două rapoarte de evaluare întocmite în dosarul de despăgubire. Cu privire la cel de-al doilea raport, întocmit de A. S.R.L. la solicitarea A.N.R.P., recurentul a susţinut că ar reflecta valoarea corectă a despăgubirilor, fără a solicita, în calea ordinară de atac, efectuarea unei noi expertize care să îi confirme susţinerile, în condiţiile în care simpla depunere a unei noi evaluări nu este aptă, prin ea însăşi, să infirme valoarea stabilită în anul 2009, iar lipsa administrării unui probatoriu adecvat nu a permis identificarea faptei ilicite, şi, pe cale de consecinţă, stabilirea răspunderii civile delictuale a intimatei în sensul art. 1000 alin. (3) din C. civ.

Prin urmare, acest prim motiv de recurs este nefondat.

În al doilea rând, recurentul expune argumente întemeiate pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., care vizează nesocotirea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 9 şi ale art. 269-271 din acelaşi act normativ şi a dispoziţiilor art. 1171 şi art. 1172 din C. civ. de la 1864, întrucât ar fi încălcat principiile care stau la baza procesului civil şi ar fi refuzat să dea valoarea probatorie conferită de lege înscrisurilor emanate de la intimată.

Toate criticile au ca unic punct de pornire împrejurarea că instanţa de apel s-a pronunţat fără a ţine cont de înscrisurile care provin de la intimată, deşi acestea, fiind înscrisuri autentice, trebuiau avute în vedere, ca atare, din perspectiva sarcinii probei şi a soluţionării pe fond a litigiului.

Însă, aceste argumente, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., sunt nefondate.

Înalta Curte reţine că, potrivit principiului disponibilităţii, părţile au dreptul de a dispune de obiectul procesului şi de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop.

Conform dispoziţiilor art. 9 din C. proc. civ., "(1)Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizaţii ori a unei autorităţi sau instituţii publice ori de interes public. (2) Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. (3) În condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuşi dreptul pretins, poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunţa la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege."

Potrivit prevederilor art. 22 alin. (6) din actul normativ menţionat, "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii sale, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel". Această regulă este dezvoltată şi în art. 397 alin. (1) din acelaşi act normativ, care dispune că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.

Prin urmare, judecătorul este ţinut de cadrul procesual trasat prin cererile părţilor, sub aspect obiectiv şi sub aspect subiectiv, fiind obligat să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii sale.

Înalta Curte constată că această conduită a fost urmată de instanţa de apel, iar împrejurarea că această instanţă a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurent nu conduce la concluzia că a încălcat prevederile legale mai sus enunţate, câtă vreme analiza s-a circumscris pretenţiilor şi argumentelor inserate în cererea dedusă judecăţii.

Astfel, analizând cauza prin prisma motivelor de apel, instanţa de apel a confirmat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin acţiunea introductivă s-a solicitat obligarea intimatei la plata unei sume de bani în temeiul răspunderii civile delictuale, reclamantul invocând atât răspunderea pentru fapta proprie, cât şi răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, faptele ilicite imputate constând în întocmirea raportului de evaluare de către experţii autorizaţi - în calitate de prepuşi ai autorităţii intimate, cât şi în omologarea raportului de evaluare de către pârâtă, ceea ce a condus la emiterea deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În susţinerea cererii a depus acte ce emană de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii, apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 269 şi ale art. 270 din C. proc. civ.

Instanţa de apel a verificat îndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei, prin raportare la C. civ. de la 1864, în vigoare la data aşa-zisei fapte ilicite, şi a ajuns la concluzia neîntrunirii acestor cerinţe. În acest sens, a avut în vedere toate înscrisurile depuse, pe care le-a analizat, aspect detaliat în considerentele deciziei recurate.

Din cererea de recurs reiese că se cere instanţei să dea o valoare absolută atât adresei de informare, prin care a fost adusă la cunoştinţa recurentului existenţa unui prejudiciu şi valoarea acestuia, cât şi a raportului de reevaluare efectuat în anul 2020, şi să înlăture primul raport de evaluare întocmit în anul 2009, depus, de asemenea, la dosar de către recurent. În sprijinul acestei solicitări, se susţine că din actele ulterioare anului 2009, respectiv din neînscrierea în fals împotriva acestora ar rezulta consimţământul intimatei cu privire la conţinutul şi concluziile celui de al doilea raport de evaluare.

Înalta Curte apreciază că împrejurările învederate de recurent nu conduc la concluzia încălcării limitelor rolului activ al judecătorului şi transformarea acestuia în apărătorul uneia dintre părţi, aşa cum se susţine.

Instanţa de apel a reţinut, în considerentele deciziei recurate, că diferenţa de sumă pretinsă de recurent rezultă din două rapoarte de expertiză, care au fost întocmite în ani diferiţi, de persoane diferite şi care au aceeaşi valoare probatorie.

Aşa cum reiese din dispoziţiile cu caracter general cuprinse în art. 16 din C. proc. civ., "Probele se administrează de către instanţa care judecă procesul, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel", regulă consacrată de legiuitorul român la nivel de principiu ce guvernează procesul civil, sub denumirea de principiul nemijlocirii.

Faţă de concluziile diferite ale celor două rapoarte de expertiză, instanţa de apel a procedat, în mod corect, la analiza lor şi a concluzionat că cel de-al doilea nesocoteşte dispoziţiile Legii nr. 247/2005 şi nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaţionale de evaluare.

A da o valoare absolută doar unuia dintre rapoartele de expertiză, care în opinia recurentului probează, indubitabil, atât caracterul întemeiat al cererii, cât şi cuantumul prejudiciului pretins, fără a se proceda la o analiză a tuturor probatoriilor şi a condiţiilor specifice cererii de chemare în judecată întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanţelor la o simplă formalitate de consfinţire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea ce nu poate fi primit.

În plus, susţinerile privind forţa obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită şi achitată persoanelor îndreptăţite a fost determinată în baza primei expertize ce nu a fost anulată, având, aşadar, o valoare probatorie egală.

Din perspectiva criticilor vizând înlăturarea înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă, Înalta Curte reţine că motivul este, de asemenea, nefondat, întrucât aprecierea probelor este atributul instanţelor de fond, potrivit dispoziţiilor art. 264 alin. (2) din C. proc. civ., conform căruia, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare.

Pe de altă parte, nu se poate reţine o nesocotire a celor statuate de art. 269-271 din C. proc. civ., în contextul în care, în speţă, nu au fost negate cele constatate prin înscrisurile de care recurentul a înţeles să se folosească în susţinerea temeiniciei cererii de chemare în judecată, ci instanţa de apel, în urma analizei acestora, a arătat motivat de ce a înlăturat anumite argumente şi probe aduse de către părţi, în contextul cercetării întrunirii condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

De altfel, argumentele referitoare la modul de apreciere al probelor, care a determinat soluţia instanţei de apel, nu reprezintă o critică de nelegalitate, ci una de netemeinicie, care nu poate face obiect al recursului.

În ceea ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1711 şi ale art. 1173 din C. civ. de la 1864, incidente raportului juridic dedus judecăţii, referitoare la forţa probatorie a înscrisurilor aflate la dosar, Înalta Curte reţine argumentele expuse anterior.

Prin urmare, se constată că nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., neexistând nicio încălcare a normelor de procedură, în sensul celor susţinute de către recurent.

Faţă de aceste considerente, constatând că motivele de casare invocate sunt nefondate şi că decizia civilă recurată este legală, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 14A din 12 ianuarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 14A din 12 ianuarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată, astăzi 6 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 din C. proc. civ.