Purchaser's appeal dismissed: Art. 41(5) Law 17/2014 is no incapacity bar for legal persons and nullity fails for unproven essential error.

Şedinţa publică din data de 22 ianuarie 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia civilă în 15.02.2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat, în principal, să se dispună: rezoluţiunea în parte a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/07.07.2021 de către BIN C., în ceea ce priveşte terenul extravilan în suprafaţă de 2.507,99 mp (în acte) şi 2.489 mp (din măsurători), situat în oraşul Popeşti-Leordeni, tarla x, parcela x, judeţ Ilfov, identificat prin numărul cadastral x şi intabulat în Cartea funciară nr. x Popeşti-Leordeni (provenit din dezmembrarea Cărţii Funciare nr. x, nr. CF vechi x şi număr cadastral x); obligarea pârâtei la plata sumei de 40.000 euro, reprezentând dublul avansului achitat în temeiul promisiunii; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale remuneratorii pentru suma de 20.000 euro, de la data de 07.07.2021 şi până la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare pentru suma de 40.000 euro, de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti şi până la data plăţii efective.

În subsidiar a solicitat să se constate nulitatea absolută parţială, respectiv să se dispună anularea în parte a promisiunii în privinţa aceluiaşi teren; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 20.000 euro, reprezentând avansul achitat în temeiul promisiunii; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale remuneratorii pentru suma de 20.000 euro, de la data de 07.07.2021 şi până la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare pentru suma de 20.000 euro, de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti şi până la data plăţii efective.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1 alin. (2), art. 11, art. 14, art. 1.207 şi urm., art. 1.227, art. 1.254 alin. (3), art. 1.255 alin. (1), art. 1.266, art. 1.345 şi urm., art. 1.535 alin. (1), art. 1.544 alin. (2), art. 1.549, art. 1.554 alin. (1), art. 1.645 alin. (2) C. civ., art. 9 din Legea nr. 36/1995, art. 1 din O.G. nr. 13/2011, art. 41 din Legea nr. 17/2014.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat să se dispună admiterea, în parte, a capătului de cerere vizând rezoluţiunea promisiunii, ca urmare a nerespectării obligaţiilor contractuale asumate de către reclamantă.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Ilfov

Prin sentinţa nr. 49/2024 din 12.01.2024, Tribunalul Ilfov, secţia civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 573A/22.05.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.R.L..

- Prin critica întemeiată pe pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea regulilor de procedură referitoare la devoluţiunea totală a cauzei.

În acest sens, a arătat că prima instanţă nu a intrat în analiza fondului şi nu a arătat care sunt considerentele pentru care a respins solicitarea de rezoluţiune şi de nulitate, sub motiv că nu s-a îndeplinit o condiţie premergătoare acestei analize, constând în dovedirea inexistenţei calităţii de agricultor a societăţii.

Precizează că a criticat, pe calea apelului, faptul că prima instanţă nu s-a aplecat asupra fondului cauzei, nu a analizat în mod real niciunul dintre argumentele formulate, nu a efectuat operaţiunea de interpretare a clauzelor contractuale şi nu a soluţionat pe fond niciuna dintre cererile vizând rezoluţiunea ori nulitatea (hotărârea primei instanţe nefiind motivată prin raportare la ceea ce s-a solicitat, ci conţine doar considerente străine sau premergătoare).

Aceste motive de apel au fost grupate pe chestiuni de nelegalitate şi chestiuni de netemeinicie, prin cele din urmă fiind demonstrat că reclamanta nu desfăşoară activităţi agricole, aspect însuşit de instanţa de apel.

În continuarea acestor critici, care viza hotărârea primei instanţe, a mai fost inserată o secţiune în cererea de apel, referitoare la fondul cauzei, prin care partea reclamantă arăta că solicita instanţei de apel să reţină cauza, să o analizeze pe fond şi să admită cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată, precum şi că, pentru aceasta (având în vedere că prima instanţă a lăsat complet neatinse toate argumentele părţilor), ar fi oportun ca instanţa de apel să aibă în vedere, în soluţionarea cauzei, toate documentele ce compun dosarul de primă instanţă (cerere de chemare în judecată, întâmpinare, răspuns la întâmpinare, note de şedinţă, concluzii scrise, probe etc.).

Practic, instanţa de apel, în lumina motivelor de apel formulate şi a devoluţiunii totale, ar fi trebuit să înlăture considerentele primei instanţe cu privire la chestiunea premergătoare, referitoare la calitatea de agricultor, să reţină cauza spre soluţionare şi să intre în cercetarea fondului.

În acest sens, precizează faptul că soluţia primei instanţe, de respingere a acţiunii pe motivul nedovedirii chestiunii premergătoare menţionate este echivalentă cu soluţia de respingere a acţiunii în baza unei excepţii, dat fiind că, în niciuna dintre situaţii, instanţa nu face o analiză propriu-zisă a fondului cauzei, motiv pentru care a solicitat instanţei de apel să se aplece asupra tuturor argumentelor formulate prin cererea de chemare în judecată.

Însă, instanţa de apel reţine că, prin cererea de apel, nu s-au formulat critici în ceea ce priveşte soluţia dată cererii principale, respectiv rezoluţiunea în parte a promisiunii, deşi a criticat, prin cererea de apel, sentinţa în întregime şi a solicitat o devoluţiune totală a cauzei.

Arată că acesta este motivul pentru care, după ce au fost expuse criticile de nelegalitate şi netemeinicie referitoare la hotărârea primei instanţe (care nu a vizat fondul), a solicitat instanţei de apel să reţină cauza, să o soluţioneze pe fond, cu privire la toate argumentele dezvoltate prin cererea de chemare în judecată, şi să o admită, astfel cum a fost formulată.

De altfel, precizează că, inclusiv prin concluziile orale consemnate prin încheierea din 24.04.2024, apărătorul său a susţinut că apelul trebuie admis, iar instanţa de apel trebuie să se aplece asupra argumentelor expuse în cererea de chemare în judecată şi să analizeze situaţia dedusă judecăţii.

În egală măsură, arată că, prin petitul cererii de apel, a solicitat ca instanţa să admită apelul declarat împotriva sentinţei (în întregime), să anuleze sau să schimbe hotărârea atacată (în întregime), iar apoi, pe fond, să admită cererea de chemare în judecată (în întregime).

Apelul nu a fost limitat, nici explicit şi nici implicit, de către reclamantă, iar acesta tindea la anularea hotărârii atacate, dat fiind că, prin cererea de apel a criticat toate chestiunile tratate de prima instanţă, fiind solicitată soluţionarea cauzei pe fond.

Maniera în care a procedat instanţa de apel este similară, astfel, celei în care prima instanţă respinge acţiunea în baza unei excepţii peremptorii, apelantul critică această soluţie şi demonstrează că este nelegală sau netemeinică, dar instanţa de apel nu procedează la judecata fondului, ceea ce nu poate fi primit, întrucât judecata fondului reprezintă însăşi finalitatea cererii de apel.

Împrejurarea că, în cererea de apel, nu s-au reprodus integral toate argumentele dezvoltate în cadrul actelor de procedură depuse în faţa primei instanţe, nu înseamnă că instanţa de apel putea să le ignore, cât timp s-a solicitat rejudecarea cauzei, iar devoluţiunea totală înseamnă că instanţa de apel trebuia să analizeze tot ce s-a depus la dosar în faţa primei instanţe.

Ca atare, în absenţa oricărei intenţii a părţii de a limita caracterul devolutiv al apelului, regula generală privind devoluţiunea totală este pe deplin aplicabilă.

Prin refuzul de a da o devoluţiune totală apelului, instanţa a afectat însăşi esenţa cererii de chemare în judecată, din moment ce situaţia de fapt din speţă trebuia calificată din punct de vedere juridic, contractul încheiat între părţi trebuia interpretat pentru a se stabili conţinutul drepturilor şi obligaţiilor, potrivit voinţei reale a părţilor, iar, pe baza acestei calificări şi a situaţiei de fapt, trebuiau soluţionate în drept cererile vizând rezoluţiunea şi nulitatea.

Consideră că, din moment ce aceste împrejurări erau esenţiale pentru justa soluţionare a cererii deduse judecăţii, neaplicarea devoluţiunii totale de către instanţa de apel şi nesoluţionarea cererii de rezoluţiune (ce presupunea, în prealabil, operaţiunea de interpretare) atrage nulitatea deciziei recurate.

- Printr-o altă critică, reclamanta susţine că soluţia instanţei de apel, prin care s-a reţinut că hotărârea primei instanţe a fost motivată potrivit exigenţelor stabilite prin jurisprudenţa CEDO, că a fost analizată cererea de chemare în judecată şi au fost expuse considerentele de fapt şi de drept care au condus la soluţionarea cererii, precum şi că argumentele redate în cuprinsul sentinţei au aptitudinea de a constitui un raţionament juridic este greşită.

Reiterând criticile îndreptate împotriva soluţiei primei instanţe, arată că tribunalul nu a analizat niciuna dintre cereri, nu a expus motivele pentru care nu pot fi admise, nu a făcut o calificare a situaţiei de fapt, o interpretare a clauzelor contractuale, ci doar a stabilit că acţiunea nu poate fi primită pentru că nu s-a probat chestiunea referitoare la calitatea de agricultor.

- Printr-o altă critică, recurenta a invocat că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Sub un prim aspect, susţine că este eronată constatarea instanţei de apel că nu se poate reţine o nulitate absolută în privinţa promisiunii încheiate între părţi, întrucât art. 41 alin. (5) din Legea nr. 17/2014 prevede că terenul se poate înstrăina către orice persoană fizică sau juridică, în condiţiile legii.

Ulterior redării, sub forma citării, a textului de lege şi a expunerii unor consideraţii generale referitoare la condiţiile de circulaţie a terenurilor sub imperiul Legii nr. 17/2014, recurenta arată că acest act normativ instituie o serie de limitări (sau veritabile incapacităţi speciale de folosinţă) cu privire la persoanele fizice sau juridice care pot dobândi în proprietate terenuri agricole situate în extravilan, fiind stabilită şi o ordine de preferinţă la cumpărare.

Art. 41 alin. (5) din Legea nr. 17/2014 stabileşte ce se întâmplă după parcurgerea ordinii de preferinţă la cumpărare - dacă preemptori nu îşi exercită acest drept, dacă potenţialii cumpărători nu îndeplinesc condiţiile pentru a cumpăra -, atunci terenul se poate înstrăina către orice persoană fizică sau juridică, dar nu oricum, ci în condiţiile Legii nr. 17/2014, astfel că sintagma "în condiţiile prezentei legi" nu poate fi ignorată.

Dacă legiuitorul ar fi urmărit o vânzare liberă a terenurilor agricole situate în extravilan, către orice persoană fizică sau juridică, fără să intereseze vreo condiţie, atunci sintagma ar fi lipsit, iar norma ar fi trebuit să prevadă, simplu, că înstrăinarea se poate face către orice persoană fizică sau juridică.

În schimb, prin introducerea sintagmei "în condiţiile prezentei legi", este clar că legiuitorul nu a dorit o înstrăinare liberă.

Condiţiile la care trimite sintagma finală din art. 41 alin. (5) din Legea nr. 17/2014 se referă întocmai la calitatea de agricultor a cumpărătorului.

Legea reglementează procedura de înstrăinare şi cuprinde doar condiţii referitoare la calitatea cumpărătorului, la termenele şi la procedura instituită pentru parcurgerea ordinii de preferinţă.

Dacă legiuitorul ar fi consimţit o vânzare liberă, atunci trimiterea la condiţiile Legii nr. 17/2014 nu ar căpăta niciun sens juridic, căci nu există vreo condiţie în acest act normativ care să se aplice unei vânzări libere.

Dacă s-a parcurs procedura preempţiunii şi terenul nu s-a vândut, dacă potenţialii cumpărători nu au îndeplinit condiţiile pentru dobândirea terenului, atunci terenul poate fi înstrăinat direct, fără parcurgerea vreunei alte proceduri, dar numai persoanelor care îndeplinesc condiţiile legii, respectiv au calitatea de agricultor.

Cu alte cuvinte, art. 41 alin. (5) din Legea nr. 17/2014 derogă doar de la termenele şi procedura instituită pentru respectarea ordinii de prioritate, iar nu şi de la calitatea de agricultor a cumpărătorului.

Faptul că legiuitorul a dorit să se asigure că doar persoanele care deţin calitatea de agricultor pot dobândi terenuri agricole situate în extravilan este exact mecanismul prin care acesta veghează asupra îndeplinirii scopurilor prevăzute la art. 1, reglementarea fiind imperativă, sancţiunea este nulitatea absolută - orice persoană ce nu deţine calitatea de agricultor este afectată de o incapacitate specială de folosinţă pentru dobândirea unor astfel de terenuri.

Altfel, există riscul ca toate terenurile agricole situate în extravilan să dispară, fermierii să îşi înceteze activitatea, iar în schimb să apară întregi cartiere de locuinţe sau alte construcţii.

Prin urmare, revine instanţei supreme rolul de a veghea la corecta interpretare şi aplicare a legii, sens în care trebuie să constate că terenurile agricole situate în extravilan nu pot fi înstrăinate decât către persoane care au calitatea de agricultor. Arată, în acest sens, că aspectul că nu deţine calitatea de agricultor a fost reţinut de instanţa de apel, fiind necontestat de părţi.

Face trimitere, în acest sens, la prevederile art. 11 şi art. 1.227 C. civ. şi menţionează că, în măsura în care una dintre părţi, la momentul încheierii contractului, se află într-o imposibilitate permanentă de a-şi executa obligaţia (iar impedimentul nu poate fi înlăturat pe parcursul desfăşurării raporturilor contractuale), atunci manifestarea sa de voinţă este lovită de nulitate absolută.

Dacă respectiva manifestare voinţă era determinantă pentru încheierea contractului, atunci nulitatea absolută se extinde asupra întregului raport juridic, potrivit art. 1.255 alin. (1) C. civ.

Precizează că s-a aflat într-o imposibilitate juridică absolută de a-şi executa obligaţia de a cumpăra un teren agricol situat în extravilan, întrucât nu îndeplinea condiţiile impuse de art. 41 din Legea nr. 17/2014.

Sub un alt aspect, subsumat aceluiaşi motiv de recurs, arată că în mod greşit a respins instanţa de apel criticile sale referitoare la incidenţa cazului de nulitate relativă, referitor la existenţa unei erori, ca viciu de consimţământ.

În speţă, împrejurarea eronată în care s-a încrezut recurenta a fost dată de obiectul contractului - promitenta-cumpărătoare a crezut că încheie un antecontract de vânzare-cumpărare, prin care promitenta-vânzătoare se obligă să schimbe categoria de folosinţă a terenului promis.

Astfel, esenţial nu este faptul că intimata-pârâtă a cunoscut sau nu că vinde un teren extravilan, ci esenţial este faptul că recurenta-reclamantă a crezut că va cumpăra un teren a cărui categorie de folosinţă va fi schimbată în intravilan.

Cum nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii, înseamnă că orice proprietar de teren agricol situat în extravilan trebuie să cunoască regimul juridic al înstrăinării. Or, în acest context, dacă se intenţionează înstrăinarea către o persoană care nu deţine calitatea de agricultor, este esenţial ca terenul să aibă o altă categorie de folosinţă, respectiv intravilan.

Tocmai din împrejurarea că reclamanta a mai încheiat şi alte promisiuni, în care se făceau trimiteri la obligaţia promitenţilor-vânzători de schimbare a categoriei de folosinţă, instanţa de apel ar fi trebuit să deducă intenţia reală a părţilor.

Similar, dacă ar fi efectuat operaţiunea de interpretare a clauzelor contractuale potrivit voinţei reale a părţilor, instanţele inferioare ar fi observat o multitudine de elemente care conturau intenţia reală a părţilor, în sensul schimbării categoriei de folosinţă a terenului, precum preţul similar al celor două terenuri (care, iniţial, erau unul în intravilan şi altul în extravilan), termenul îndelungat de perfectare a contractului, conduita părţilor pe parcursul executării promisiunii.

5. Apărări formulate în cauză

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat.

Arată că este neîntemeiată critica referitoare la încălcarea principiului devoluţiunii totale a cauzei, dat fiind că, prin apelul declarat, reclamanta nu a formulat critici cu privire la soluţia dată cererii în rezoluţiunea, în parte, a promisiunii, ci doar cu privire la nelegalitatea sentinţei apelate, ce viza aspecte procedurale, cât şi aspecte cu privire la solicitarea de constatare a nulităţii absolute şi relative a actului juridic.

Rejudecarea fondului s-a reanalizat în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelantă şi în condiţiile art. 478 C. proc. civ., în privinţa aspectelor necriticate hotărârea primei instanţe intrând sub puterea lucrului judecat.

Referitor la critica privitoare la greşita reţinere a existenţei unei motivări corespunzătoare a sentinţei primei instanţe, intimata a precizat că, în mod întemeiat, s-a apreciat, de către curte, că tribunalul a motivat sentinţa în acord cu prevederile art. 425 C. proc. civ. şi art. 6 CEDO, întrucât sentinţa a fost motivată, considerentele acesteia nefiind nici contradictorii şi nici străine de natura cauzei şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei, motivarea având o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind astfel respectate cerinţele unui proces echitabil.

Faptul că prima instanţă nu a analizat înscrisurile transmise prin poştă electronică de către apărătorul reclamantei, care au parvenit instanţei după pronunţarea soluţiei, nu este echivalent cu nemotivarea hotărârii, ci reprezintă aplicarea regulii prevăzute de art. 394 alin. (3) C. proc. civ., care stabileşte că, după închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă.

În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, a precizat că nu poate fi primită susţinerea recurentei referitoare la incidenţa unei cauze de nulitate absolută a convenţiei, prin raportare la faptul că nu a cunoscut că nu poate achiziţiona terenuri situate în extravilan, din moment ce notarul care a autentificat promisiunea a fost nominalizat chiar de către recurentă, la care aceasta a încheiat mai multe contracte identice sau similare.

Tehnica folosită de recurentă a fost una dolosivă, înşelând persoane în vârstă sau necunoscătoare de carte, achiziţionând, astfel, terenuri la preţuri derizorii în comparaţie cu preţul real de piaţă. Astfel, cauza urmărită de reclamantă a fost una ilicită şi imorală, nefiind incidentă nulitatea absolută, întrucât aceasta nu a fost comună, intimata-parată necunoscând-o.

Referitor la imposibilitatea de executare a obligaţiei de a cumpăra, pe lângă aspectul că recurenta îşi invocă propria culpă, intimata, în calitate de promitentă-vânzătoare, îndeplinindu-şi obligaţiile contractuale, instanţa de apel a concluzionat că nu se poate reţine o imposibilitate absolută, aşa cum pretinde recurenta, aceasta putând achiziţiona liber terenul ce a făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare.

Cu privire la susţinerile recurentei în sensul că nu a cunoscut prevederile legale, arată că aceasta reprezintă o eroare nescuzabilă, conform art. 1208 C. civ., care nu poate fi invocată în cazul dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile.

Precizează că, dacă prin cererea de chemare în judecată şi prin cea de apel, reclamanta a invocat că nu a cunoscut că poate achiziţiona terenuri în extravilan, prin cererea de recurs, aceasta invocă faptul că a crezut că va cumpăra un teren a cărui categorie de folosinţă va fi schimbată în intravilan.

Ulterior redării situaţiei de fapt, intimata-pârâtă arată că este exclusă ideea potrivit căreia, la momentul semnării promisiunii de vânzare-cumpărare, recurenta nu a cunoscut că nu poate achiziţiona terenuri situate în extravilanul oraşului Popeşti-Leordeni şi că notarul nu a făcut verificări minimale în acest sens sau că nu i-a adus la cunoştinţă acest aspect (notarul fiind ales chiar de reclamanta cu care lucrează constant).

Intimata-pârâtă nu a negociat niciodată că se obligă să schimbe categoria de folosinţa a terenului, iar în promisiune nu s-a stipulat o clauză în acest sens, caz în care preţul vânzării ar fi fost unul specific terenurilor situate în intravilan, iar nu cel negociat de aceasta, cu privire la un teren din extravilan.

Dacă înţelegerea părţilor ar fi fost să schimbe categoria de folosinţă din extravilan în intravilan, întrucât reclamanta nu putea achiziţiona terenuri situate în extravilan, această clauză s-ar fi stipulat în promisiune, dar evident, preţul vânzării ar fi fost cel real, specific unui teren intravilan.

În schimb, recurenta şi-a încălcat propria obligaţie asumată prin promisiunea de vânzare, respectiv aceea de a achita preţul la termenele prevăzute în convenţie.

A mai arătat şi că reclamanta, ca dezvoltator imobiliar, nu poate invoca necunoaşterea legii, mai ales în situaţia în care a achiziţionat numeroase terenuri în zonă.

În data de 24.12.2024, recurenta a depus o cerere privind sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vedere pronunţării unei hotărâri prealabile asupra aspectului dacă "art. 41 alin. (5) din Legea nr. 17/2014 se interpretează în sensul în care vânzarea terenurilor agricole situate în extravilan poate fi făcută în mod liber, oricărei persoane fizice sau juridice, fără îndeplinirea vreunei condiţii şi fără vreo incapacitate specială de folosinţă ori poate fi făcută doar acelor persoane fizice şi juridice care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 41 alin. (1) şi (2), adică deţin calitatea de agricultor?".

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul declarat de partea reclamantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Printr-o primă critică de nelegalitate subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., partea reclamantă pretinde că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 477 alin. (2) C. proc. civ., susţinând că prin apelul exercitat tindea la anularea hotărârii şi că prin motivele de apel nu a limitat, nici explicit, nici implicit, devoluţiunea la soluţiile dispuse de către prima instanţă asupra acţiunilor în nulitate absolută şi relativă, cum greşit s-a stabilit.

Se susţine că anularea, în tot, a sentinţei, şi rejudecarea în fond a cererii deduse judecăţii, inclusiv a pretenţiei în rezoluţiune, se impunea instanţei de apel şi pe temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., cât timp prima instanţă a reţinut, greşit, că soluţionarea litigiului este "condiţionată de dovedirea existenţei calităţii de agricultor", chestiune premergătoare echivalentă unei excepţii peremptorii, care a împiedicat cercetarea fondului, astfel cum a învederat prin concluziile orale consemnate prin încheierea din 24.04.2024.

Critica este nefondată.

Soarta apelului depinde, în primul rând, de modul în care sunt formulate motivele de apel, deoarece, în principiu, doar motivul invocat în termenul legal instituit pentru exercitarea acestei căi de atac şi care se sprijină pe conţinutul hotărârii atacate poate fi cercetat de către instanţa de control judiciar.

Prin urmare, reperul faptic la care se raportează instanţa de apel în stabilirea limitelor învestirii este dat de conţinutul actelor de procedură întocmite în cadrul procedurii judiciare, nu de interpretările date acestora de către părţile litigante, nevalidate din punct de vedere al justeţii lor de către instanţa de control judiciar, cum eronat se argumentează prin recurs.

Cât priveşte limitele învestirii instanţei de apel, art. 477 alin. (1) C. proc. civ. stabileşte că această instanţă procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată, legiuitorul urmărind, prin instituirea acestei reguli, respectarea principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil atât în faţa primei instanţe, cât şi în etapa căilor de atac, ordinare sau extraordinare.

În acest sens sunt şi statuările doctrinei din paragraful reprodus în cuprinsul cererii de recurs, potrivit cărora "instanţa de apel este ţinută să examineze motivele invocate de către apelant, iar nu să examineze un aspect rezolvat de prima instanţă care nu a fost menţionat în cererea de apel".

Prin urmare, când prin cererea de apel, depusă în termenul legal, partea litigantă limitează, expres sau implicit, rejudecarea cauzei doar la anumite soluţii, aceasta nu se poate prevala, în acelaşi timp, şi de norma de excepţie prevăzută de art. 477 alin. (2) din cod, sub motiv că prin apel urmărea, în realitate, anularea în integralitate a sentinţei şi ca devoluţiunea să opereze cu privire la întreaga cauză, astfel cum reglementează această normă de procedură.

În speţă, potrivit lucrărilor dosarului, prima instanţă a dispus prin sentinţa pronunţată respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată formulate de către partea reclamantă, expunând, distinct, motivele de fapt şi de drept care au impus soluţia în privinţa fiecăreia dintre cele trei sancţiuni civile (rezoluţiunea, nulitatea absolută şi nulitatea relativă) pretins a fi incidente promisiunii de vânzare-cumpărare având ca obiect terenuri situate atât în intravilanul cât şi în extravilanul localităţii, încheiate de părţi la data de 7.07.2021.

Prin cererea de apel, astfel cum s-a statuat de către instanţa de apel, partea reclamantă a înţeles să critice doar partea din sentinţă prin s-a dispus cu privire la netemeinicia acţiunilor în nulitate absolută şi relativă, nu şi partea prin care prima instanţă a dispus cu privire la netemeinicia acţiunii în rezoluţiunea promisiunii de vânzare-cumpărare.

Procedând astfel, partea reclamantă a stabilit, implicit, limitele rejudecării cauzei în apel, limite a căror respectare se impunea instanţei de control judiciar pe temeiul art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

În atare condiţii, împrejurarea că prin cererea de apel se solicita, formal, anularea sentinţei nu era de natură să impună concluzia potrivit căreia devoluţiunea putea să opereze cu privire la întreaga cauzei, ştiut fiind că potrivit art. 480 alin. (2) din cod, instanţa de apel poate dispune şi anularea doar în parte a sentinţei, în acord cu limitele învestirii prin motivele de apel depuse în termenul legal.

În susţinerea criticii, partea reclamantă se prevalează şi de faptul că prin apel, a înţeles să critice aplicarea greşită de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 41 alin. (5) din Legea nr. 17/2004 privind unele măsuri de reglementare a vânzării terenurilor agricole situate în extravilan, arătând că prima instanţă, în considerarea greşelii săvârşite în aplicarea acestei norme juridice, nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, în general, nici al acţiunii în rezoluţiune, în particular, fapt ce impunea anularea, în tot, a sentinţei, pe temeiul art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ. şi rejudecarea în apel a tuturor celor trei acţiuni deduse judecăţii.

Or, verificând potrivit lucrărilor dosarului, se constată că instanţa de apel nu a validat raţionamentul exhibat de către partea reclamantă potrivit căruia chestiunea vizând calitatea sa de agricultor s-ar fi constituit, în interpretarea dată de către prima instanţă normei prevăzute de art. 41 alin. (5) din Legea nr. 17/2004, într-o excepţie dirimantă ce ar fi împiedicat cercetarea fondului cauzei.

De altminteri, din cuprinsul sentinţei rezultă că această chestiune a fost examinată de către prima instanţă în contextul analizării probaţiunii, aceasta reţinând, explicit, că partea reclamantă nu a administrat "probe concludente din care să rezulte că nu desfăşoară activităţi agricole şi că nu îndeplineşte cerinţele de la art. 41 din Legea nr. 17/2014."

Or, astfel cum s-a arătat în precedent, motivele de apel trebuie să se sprijine pe conţinutul hotărârii apelate, astfel că formularea prin apel a unor critici străine acestora nu este aptă să atragă, cum eronat se susţine prin recurs, incidenţa normelor de procedură formal invocate prin intermediul căii de atac, în speţă, incidenţa art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ.

Pe de altă parte, este de observat că motivul de drept bazat pe interpretarea normei prevăzute de art. 41 alin. (5) din Legea nr. 17/2004 a fost invocat în susţinerea acţiunii în constatarea nulităţii absolute, partea argumentând că textul de lege conţine o normă de ordine publică ce prevede o interdicţie legală de vânzare a terenurilor agricole situate în extravilan de către persoane juridice care nu desfăşoară activităţi agricole, nu în susţinerea acţiunii în rezoluţiune, astfel că reiterarea prin apel a acestui motiv aducea în discuţie legalitatea soluţiei pronunţate asupra acţiunii în nulitate, nu în rezoluţiune.

Rezultă că partea reclamantă, în susţinerea acţiunii în rezoluţiune, s-a prevalat de neîndeplinirea de către partea pârâtă a obligaţiei de a include în intravilanul localităţii terenul agricol situat în extravilan şi că soluţia de respingere a acţiunii de către prima instanţă s-a întemeiat pe faptul nedovedirii asumării de către partea pârâtă a obligaţiei menţionate, soluţie a cărei pronunţare a presupus, de altminteri, cercetarea fondului pretenţiei.

Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, rezultă că instanţa de apel a constatat, corect, în aplicarea art. 477 alin. (1) C. proc. civ., că nu îi este permisă învestirea cu judecarea fondului acţiunii în rezoluţiune, astfel că solicitarea de casare întemeiată de către partea reclamantă pe încălcarea prevederilor alin. (2) al normei de procedură menţionate va fi respinsă, ca fiind nesusţinută.

Subsumat acestui motiv de recurs, partea reclamantă pretinde, totodată, că prin hotărârea recurată a fost respins greşit motivul de apel prin care a învederat că motivarea sentinţei nu respectă prevederile legale în materie şi exigenţele stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, reiterând apărarea potrivit căreia motivele de fapt şi de drept expuse în sentinţă nu au aptitudinea de a constitui un raţionament judiciar ce ar proba examinarea pe fond a pretenţiilor deduse judecăţii, fapt ce atrage incidenţa art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Nici aceste susţineri nu pot fi primite.

Motivul de apel bazat pe vicii ale motivării, care nu se confundă cu lipsa totală de motivare (nemotivarea), nu se constituie într-un motiv de apel autonom apt să atragă, chiar dacă se reţine justeţea sa, anularea sentinţei apelate.

Pe de o parte, pentru că exercitarea apelului provoacă, în limitele învestirii, rejudecarea fondului pretenţiilor, astfel că instanţa de apel este în drept să corecteze astfel de vicii, după caz, să substituie motive noi celor reţinute, greşit, de către prima instanţă, iar, pe de altă parte, pentru că norma prevăzută de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., readusă în discuţie şi prin intermediul acestei critici, nu condiţionează soluţia anulării sentinţei de vicii ale motivării, ci impune constatarea uneia dintre ipotezele expuse, printre care şi ipoteza potrivit căreia prima instanţă a soluţionat, în mod greşit, fără a intra în judecata fondului.

Incidenţa ipotezei normative arătate se subsumează însă aprecierii instanţei de apel că neregularităţile procedurale invocate, inclusiv cele privind motivarea, au viciat modul aparent în care s-a judecat fondul cauzei, realizate pe baza verificării motivelor de drept şi de fapt pe care sprijină soluţia apelată, astfel cum aceste motive sunt expuse de către prima instanţă în cuprinsul sentinţei apelate.

Or, în speţă, verificând cuprinsul sentinţei, instanţa de apel a constatat invocarea, în mod formal, de către partea reclamantă a motivului de apel bazat pe nemotivare, argumentat prin aceea că sentinţa cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de apel realizarea controlului judiciar, respectiv, că motivele expuse în cuprinsul acesteia au aptitudinea de a constitui un raţionament juridic de natură a susţine soluţia pronunţată, demonstrând aplicarea normelor de drept incidente la situaţia de fapt din speţă, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză.

De altminteri, prin intermediul unei astfel de critici nu se poate susţine, cu temei, incorectitudinea raţionamentului judiciar şi aplicarea greşită a legii la situaţia de fapt stabilită, întrucât, astfel argumentată, critica, pe lângă faptul că relevă existenţa motivării, aduce în discuţie, legalitatea şi temeinicia hotărârii, chestiuni care se analizează cu ocazia soluţionării fondului apelului, cum corect a procedat instanţa de apel în cauza pendinte.

Aşa fiind, se va respinge, ca fiind nesusţinută, şi solicitarea părţii reclamante de casare a hotărârii recurate întemeiată pe dezlegarea greşită a motivului de apel bazat pe nemotivarea sentinţei şi incidenţa, în considerare acestui fapt, a prevederilor art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea reclamantă pretinde că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1 şi art. 41 alin. (5) din Legea nr. 17/2014 şi art. 11 ("Respectarea ordinii publice şi a bunelor moravuri"), art. 1127 C. civ. ("Imposibilitatea iniţială a obiectului obligaţiei"), art. 1255 ("Nulitatea parţială") şi art. 1207 ("Eroarea") din C. civ.

Criticând soluţia dată asupra acţiunii în nulitate absolută, partea reclamantă, societate cu răspundere limitată, afirmă că era oprită de lege să încheie promisiunea de vânzare-cumpărare datată 7.07.2021, anume de dispoziţiile art. 41 alin. (5) din Legea nr. 17/2014, în considerarea faptului că desfăşoară activităţi de dezvoltare imobiliară, iar norma reglementează, prin sintagma "în condiţiile legii", o incapacitate de folosinţă a persoanelor juridice care nu desfăşoară activităţi agricole de a dobândi drepturi asupra terenurilor agricole situate în extravilan.

Cu acest argument se susţine şi imposibilitatea absolută a obiectului promisiunii, partea reclamantă arătând că nu a putut executa obligaţia pe care a asumat-o prin promisiunea de vânzare-cumpărare, aceea de a încheia, la termenul stabilit, contractul translativ de proprietate asupra terenului agricol situat în extravilan.

Susţinerile părţii sunt nefondate în considerarea celor ce succed.

- Dispoziţiile art. 1180 C. civ. prevăd că poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte", iar dispoziţiile art. 1181 arată că regulile privitoare la capacitatea de a contracta sunt reglementate în principal în cartea I din cod.

Prin critica formulată, partea reclamantă nu indică ce reguli prevăzute de cod relative la capacitate au fost încălcate prin încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare, ci se rezumă să susţină că era ţinută să nu încheie promisiunea în partea privind terenul extravilan şi că nu poate încheia privitor la acest teren, astfel cum s-a obligat prin promisiune, act translativ de proprietate, deoarece nu desfăşoară activităţi agricole, ci de dezvoltare imobiliară.

Astfel argumentată cauza nulităţii absolute, partea reclamantă aduce în discuţie încălcarea, prin încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare, a principiului specializării capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, potrivit căruia persoana juridică nu poate avea decât drepturi conforme scopului ei stabilit prin actul constitutiv, nu şi drepturi care nu-i sunt necesare pentru realizarea obiectului de activitate prevăzut în acest act.

Or, acest principiu, potrivit dispoziţiilor art. 206 din C. civ. din 2009, nu este aplicabil persoanelor juridice cu scop patrimonial, astfel cum se reglementa, anterior, prin dispoziţiile art. 34 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 (act normativ abrogat prin art. 230 lit. n) din Legea nr. 71/2011).

Potrivit art. 206 alin. (1) C. civ., persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice.

Norma prevede, la alin. (2), că doar persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut, iar la alin. (3), că actul juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor alin. (1) şi (2) este lovit de nulitate absolută.

Prin urmare, partea reclamantă, persoană juridică cu scop lucrativ (patrimonial), nu se poate prevala cu ocazia încheierii de acte juridice civile de specializarea capacităţii de folosinţă, întrucât, potrivit legii, poate dobândi orice drepturi şi obligaţii civile, cu excepţia celor care pot aparţine doar persoanei fizice.

De altminteri, obiectul de activitate nu se confundă cu scopul persoanei juridice, care se înfiinţează pentru a face orice afaceri, nu doar anumite afaceri, enumerarea în actul constitutiv a unui anumit domeniu de activitate dintre cele clasificate în cadrul economiei naţionale (CAEN) nereprezentând o limitare adusă capacităţii de folosinţă, modificarea obiectului de activitate fiind permisă, potrivit legii, oricând persoanei juridice cu scop lucrativ.

Este de observat că precizarea scopului lucrativ sub forma unui obiect de activitate s-a impus persoanelor juridice pentru a satisface cerinţa prevăzută de art. 196 alin. (1) lit. e) C. civ., care stabileşte cazurile de nulitate absolută a persoanei juridice, printre care şi cazul în care actul de înfiinţare nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de activitate.

Prin urmare, susţinerile părţii reclamante potrivit cărora nu putea încheia promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare având ca obiect terenuri agricole situate în extravilan şi nici nu poate încheia acte translative de proprietate vizând astfel de terenuri, argumentate prin aceea că, potrivit actului constitutiv, desfăşoară activităţi de dezvoltare imobiliară, nu activităţi agricole, se vădesc a fi lipsite de temei legal, în raport de prevederile art. 206 alin. (1) C. civ.

- Dispoziţiile art. 29 din C. civ. din 2009 reglementează expres şi în privinţa posibilităţii limitării capacităţii civile, în considerarea faptului aceasta conferă unei persoane fizice sau juridice calitatea de subiect de drept civil în baza căreia poate încheia acte juridice.

Potrivit normei menţionate, nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă (...), decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege, iar potrivit alin. (2), nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu.

Din conţinutul reglementării rezultă că orice limitare/îngrădire a capacităţii de folosinţă a persoanei se poate dispune doar de către legiuitor în mod expres, nu de instanţele judecătoreşti, pe cale de interpretare a legii.

Or, în speţă, imposibilitatea absolută a obiectului promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare este fundamentată de către partea reclamantă pe un caz de incapacitate ce ar trebui stabilit pe cale de interpretare judecătorească, anume prin interpretarea art. 41 alin. (5) din Legea nr. 17/2014.

Norma menţionată prevede următoarele:

"În cazul neexercitării dreptului de preempţiune, dacă niciunul dintre potenţialii cumpărători, în termenul legal, nu îndeplineşte condiţiile pentru a putea cumpăra terenul agricol situat în extravilan, înstrăinarea acestuia prin vânzare se poate face către orice persoană fizică sau juridică, în condiţiile prezentei legi." (s.n.)

Susţine partea reclamantă că sintagma "în condiţiile prezentei legi", prin raportare cu dispoziţiile art. 1 din aceeaşi lege (care arată că unul dintre scopurile legii este asigurarea securităţii alimentare, protejarea intereselor naţionale şi exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional), impune interpretarea potrivit căreia prin art. 41 alin. (5) din Legea nr. 17/2014 se instituie o incapacitate de folosinţă în privinţa persoanelor juridice care nu desfăşoară activităţi agricole de a dobândi drepturi asupra terenurilor care cad în sfera de aplicare a acestei legi.

O astfel de interpretare a normei, pe lângă faptul că nu este permisă instanţelor judecătoreşti potrivit art. 29 C. civ., nu se susţine în raport de conţinutul clar al acesteia, astfel cum a statuat instanţa de apel, întrucât nu se poate afirma, raţional, că norma s-ar adresa doar anumitor categorii de persoane, cât timp prevede, explicit, pentru cazurile expuse în ipoteză, posibilitatea proprietarului de a vinde terenul către orice persoană fizică sau juridică.

Rezultă, totodată, că prin art. 41 din Legea nr. 17/2014, legiuitorul nu a scos din circuitul civil terenurile care cad în sfera de aplicare a legii, ci a reglementat o procedură specială de preempţiune legală, mai înainte ca vânzarea să devină liberă potrivit alin. (5), procedură ce permite dobândirea, cu prioritate, a acestor terenuri, de către titularii dreptului de preempţiune indicaţi la alin. (1) ori de către persoanele juridice indicate la alin. (2), şi doar în absenţa acestora, de către orice persoană fizică/juridică, potrivit alin. (5).

Aşa fiind, se vădesc a fi nefondate susţinerile părţii reclamante potrivit cărora norma menţionată ar reglementa o interdicţie legală de înstrăinare a acestor terenuri în favoarea vreunei anumite categorii de persoane juridice.

Statuând că şi în cazul în care vânzarea terenurilor devine liberă potrivit alin. (5), aceasta se va realiza "în condiţiile prezentei legi", contrar susţinerilor părţii reclamante, norma juridică analizată subliniază necesitatea respectării de către părţile contractante şi în acest caz a celorlalte cerinţe prescrise de lege şi, astfel, unicitatea acestei reglementări legale în materie de înstrăinare a terenurilor situate în extravilanul localităţilor.

Rezultă că legea specială instituie obligativitatea obţinerii, în anumite cazuri, de acorduri de la autorităţile indicate, precum şi obligaţii propter rem în sarcina dobânditorilor, formalităţi/obligaţii ce trebuie îndeplinite, după caz, respectate şi de către persoanele juridice, ştiut fiind că acestea nu sunt scutite, în principiu, de respectarea cerinţelor prevăzute de legi speciale în privinţa anumitor operaţiuni juridice, irelevant dacă se află sau nu, potrivit art. 206 C. civ., sub efectele principiului specializării capacităţii de folosinţă.

Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, vor fi respinse ca fiind nefundamentate juridic susţinerile părţii reclamante privind imposibilitatea absolută a obiectului promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare în litigiu.

- Criticând soluţia dată asupra acţiunii în nulitate relativă, partea reclamantă pretinde că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1207 alin. (1) lit. a) C. civ., care reglementează anularea contractului în caz de eroare esenţială.

Partea reclamantă reiterează susţinerea că a avut falsa reprezentare că obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare înglobează, pe lângă obligaţiile stipulate expres, şi obligaţia părţii pârâte de a schimba categoria de folosinţă a terenului agricol situat în extravilan, prin îndeplinirea formalităţilor legale pentru includerea sa în intravilanul localităţii până la data de 15.12.2022, stabilită pentru încheierea contractului translativ de proprietate.

Apreciază că, în atare situaţie, instanţa de apel a apreciat, greşit, că partea pârâtă se poate prevala de faptul că nu ştia că şi-a asumat obligaţia menţionată, argumentat prin aceea că, în opinia sa, orice proprietar de teren agricol situat în extravilan trebuie să cunoască regimul juridic al acestuia, iar dacă intenţionează să-l înstrăineze unei persoane care nu deţine calitatea de agricultor, trebuie să ştie că îi incumbă obligaţia de a demara şi finaliza formalităţile de includere a terenului în intravilanul localităţii.

Astfel argumentată, critica nu poate fi primită, întrucât aduce în discuţie netemeinicia hotărârii recurate, nu nelegalitatea acesteia.

Recursul este o cale extraordinară de atac care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., poate supune instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel că nu permite criticarea elementelor de fapt ale cauzei, dat fiind că instanţa supremă nu interpretează probele şi nu (re)stabileşte faptele, printr-o nouă apreciere dată probelor.

Cerinţa potrivit căreia anularea pentru eroare esenţială se poate solicita doar dacă cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului este prevăzută, expres, de art. 1207 alin. (1) lit. a) C. civ. şi îndeplinirea sa, contrar susţinerilor părţii reclamante, trebuie probată în proces, potrivit art. 249 C. proc. civ., de către cel care face această susţinere.

Or, în speţă, potrivit considerentelor de fapt ale hotărârii recurate, deşi sarcina probei îi incumba, partea reclamantă nu a dovedit prin probele administrate faptul pretins, anume că partea pârâtă ştia sau putea să ştie eroarea în care ea se afla cu privire la obiectul promisiunii încheiate.

Sunt expuse faptele, stabilite pe baza probelor, ce relevă că părţile contractante cunoşteau că promisiunea are ca obiect şi un teren al cărui regim juridic este reglementat prin Legea nr. 17/2014, precum şi clauzele expres asumate în considerarea acestui fapt, printre care nu se regăseşte cea invocată de către partea reclamantă.

Se arată, totodată, că existenţa acestei obligaţii nu a putut fi stabilită din elemente de fapt învederate de partea reclamantă, precum, săvârşirea unei greşeli de către notarul instrumentator, demararea de către partea pârâtă cu întârziere a procedurii de preempţiune prevăzute de Legea nr. 17/2014, respectiv, cunoaşterea de către aceasta a faptului că desfăşoară activităţi de dezvoltare imobiliară şi a condiţiilor în care a achiziţionat alte terenuri agricole situate în extravilan de la terţe persoane.

Or, în raport de situaţia de fapt stabilită la judecata fondului, care nu poate face obiectul reevaluării instanţei de recurs, se constată că prevederile art. 1207 alin. (1) lit. a) C. civ. au fost corect aplicate de către instanţa de apel, sens în care va fi respinsă solicitarea părţii reclamante de casare a hotărârii astfel argumentată, prin aplicarea greşită a normei menţionate.

Aşa fiind, pentru considerentele de fapt şi de drept arătate, care fac lipsită de interes examinarea altor argumente expuse prin cererea de recurs, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de partea reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 573 A din 22 mai 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 ianuarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.