RCA late-payment penalties: fault prerequisite and statutory start date under ASF Norm 23/2014

Şedinţa publică din data de 14 mai 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă în data de 24 septembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi cu intervenientul forţat C., a solicitat obligarea pârâtei la plata: sumei de 60.000 de euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua efectuării plăţii, reprezentând daune morale; a sumei de 6.387,67 RON, reprezentând daune materiale pricinuite anterior formulării cererii de avizare; a sumei de 3.818,31 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune materiale cauzate ulterior avizării, precum şi penalităţi de 0.2% pentru fiecare zi de întârziere aplicate sumelor cuvenite reclamantei cu titlu de daune morale şi materiale, calculate începând cu data de 27 decembrie 2016 şi până la data executării efective a obligaţiei de plată.

Prin sentinţa civilă nr. 112 din 07 martie 2019, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Tribunalul Specializat Cluj, prin sentinţa civilă nr. 860 din 10 mai 2019, a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Cluj, secţia civilă şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus sesizarea Curţii de Apel Cluj pentru soluţionarea acestuia.

Ca urmare a soluţionării conflictului negativ de competenţă de către Curtea de Apel Cluj, prin sentinţa civilă nr. 46 din 04 iunie 2019, competenţa de soluţionare a cauzei a fost stabilită în favoarea Tribunalului Cluj, secţia civilă.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Cluj

Prin sentinţa civilă nr. 227 din 12 iunie 2020, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată precizată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi cu intervenientul forţat C., şi în consecinţă: a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 9.014,28 RON, reprezentând daune materiale, şi suma de 45.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând daune morale, penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, aferente sumei reprezentând daunele morale, şi suma de 1.284 RON, penalităţi de întârziere aferente daunelor materiale, calculate începând cu data de 27 decembrie 2016 şi până la achitarea efectivă; a respins restul pretenţiilor formulate de reclamantă; a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 3.446 RON, reprezentând cheltuieli parţiale de judecată şi Statului suma de 8.584,41 RON, reprezentând parte din taxa de timbru de la plata căreia a fost scutită reclamanta, diferenţa de 1.608,7 RON urmând să rămână în sarcina Statului.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj

Prin decizia civilă nr. 91A din 06 aprilie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 227 din 12 iunie 2020 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 16.716,04 RON, reprezentând daune materiale, şi penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, aferente sumei de 4.824 RON, reprezentând daune materiale, calculate începând cu data de 27 decembrie 2016 şi până la achitarea efectivă; a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei; a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 1154 din 25 mai 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 91A din 06 aprilie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

A admis recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva aceleiaşi decizii. A casat, în parte, decizia recurată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe de apel, pentru rejudecarea ambelor apeluri, în ceea ce priveşte cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere. A menţinut celelalte dispoziţii, care nu contravin acestei decizii.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj, în rejudecare

Prin decizia nr. 393A din 18 octombrie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamanta A., precum şi apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 227 din 12 iunie 2020 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, pe care a schimbat-o în parte, exclusiv sub aspectul momentului de la care se acordă penalităţile de întârziere de 0.2 % pe zi, respectiv începând cu a 11-a zi de la data comunicării cu asigurătorul a deciziei civile nr. 1154/25.05.2022 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în cauză.

A obligat pe apelanta-reclamantă A. să plătească apelantei-pârâte B. suma de 13.090 RON, cheltuieli de judecată în apel.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate iar, în rejudecare, modificarea deciziei atacate, cu consecinţa obligării intimatei la plata penalităţilor de 0,2% întârziere, începând cu data de 27.12.2016 şi până la data plăţii efective, respectiv 27.12.2021.

După prezentarea cadrului factual, recurenta a arătat că, deşi instanţa, în rejudecare, a constatat că intimata-pârâtă datorează penalităţile de 0,2% prevăzute de art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, a stabilit în mod greşit data de la care se datorează aceste penalităţi.

Potrivit art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014:

"(1) în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părţii prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire. (2) Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii".

Recurenta a menţionat că a avizat producerea evenimentului asigurat în data de 05.09.2016, iar intimata-pârâtă i-a răspuns în data de 27.12.2016, cu o ofertă derizorie în raport cu prejudiciul suferit, fiindu-i propusă drept despăgubire, cu titlu de daune morale, suma de 25.000 RON.

A mai susţinut că greşita aplicare a legii rezultă şi din reţinerea, de către instanţă, a faptului că intimata-pârâta nu are nicio culpă în plata cu întârziere a despăgubirilor, pentru că articolul citat nu prevede nicio condiţie de vinovăţie pentru plata penalităţilor, fiind suficient ca plata să fie efectuată cu întârziere pentru ca aceasta să determine obligarea la plata penalităţilor de întârziere.

A precizat şi că atâta timp cât accidentul s-a produs în data de 19.12.2015, iar primele sume de bani au fost depuse în contul executorului judecătoresc de către intimata-pârâtă în data de 17.02.2021, este evident că aceasta datorează penalităţile prevăzute de art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

În materie de accidente cu consecinţa vătămării corporale, despăgubirea se acordă pentru compensarea suferinţelor morale provocate de accident şi se datorează din momentul producerii evenimentului, dată de la care a resimţit suferinţa pentru leziunile produse.

A arătat că, deşi a notificat intimata-pârâtă, aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a o dezdăuna, iar pentru neîndeplinirea acestor obligaţii trebuie să plătească penalităţile prevăzute de lege.

Instanţa de rejudecare, deşi a stabilit că aceste penalităţi trebuie plătite, a apreciat că acestea se datorează doar începând cu a 11-a zi de la data comunicării asigurătorului a deciziei civile nr. 1154/25.05.2022, pronunţată în cauză de instanţa de recurs în primul ciclu procesual, fără ca textul de lege să impună această condiţie.

Conchizând, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, cu consecinţa modificării deciziei recurate şi acordarea penalităţilor de întârziere pentru perioada 27.12.2016-27.12.2021.

7. Procedura derulată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 29 noiembrie 2023 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 17 aprilie 2024.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul în raport cu actele şi lucrările dosarului, criticile şi apărările formulate şi de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prealabil examinării propriu-zise a criticilor de nelegalitate, Înalta Curte are în vedere că obiectul litigiului pendinte, astfel cum a fost supus judecăţii prin elementele cererii introductive şi analizat de către instanţele de fond, îl constituie obligarea pârâtei, în calitate de asigurător RCA, la plata daunelor materiale şi morale şi a penalităţilor de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere aplicate sumelor cuvenite reclamantei, calculate începând cu data de 27.12.2016 şi până la data executării efective a obligaţiei de plată.

Judecând în primă instanţă, Tribunalul Cluj a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pârâta la plata sumei de 9.014,28 RON, reprezentând daune materiale, şi suma de 45.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând daune morale, penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere aferente sumei reprezentând daunele morale şi suma de 1.284 RON, penalităţi de întârziere aferente daunelor materiale, calculate începând cu data de 27 decembrie 2016 şi până la achitarea efectivă.

Prin decizia pronunţată în apel, în primul ciclu procesual, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamantă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 16.716,04 RON, reprezentând daune materiale, şi penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, aferente sumei de 4.824 RON, reprezentând daune materiale, calculate începând cu data de 27 decembrie 2016 şi până la achitarea efectivă. A păstrat restul dispoziţiilor sentinţei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul declarat de reclamanta A.; a admis recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei nr. 91/A/2021 din 06 aprilie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, a casat, în parte, decizia şi a trimis cauza spre rejudecarea ambelor apeluri declarate în cauză, sub aspectul penalităţilor de întârziere de 0,2%. A menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei.

Prin decizia de casare pronunţată, instanţa supremă a reţinut că situaţia de fapt a cauzei relevă faptul că, în speţă, reclamanta s-a adresat asigurătorului cu cererea în despăgubiri la data de 5.09.2016, indicând suma de 6.387,6 RON cu titlu de daune materiale şi suma de 267. 540 RON cu titlu de daune morale, iar pârâta a răspuns acestei cereri la 27.12.2016, cu o ofertă de despăgubire de 25.000 RON, daune morale, iar în privinţa daunelor materiale a evidenţiat necesitatea completării dosarului de daună.

A constatat că, în ceea ce priveşte acordarea penalităţilor de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, statuările curţii de apel sunt rezultatul unei aplicări greşite a dispoziţiilor legale incidente, ignorând, în mod nepermis, cerinţele cumulative impuse de prevederile art. 38 coroborat cu art. 36, art. 37, art. 45 şi art. 46 pct. 3 din Norma ASF nr. 23/2014 din Norma ASF nr. 23/2014.

Totodată, a reţinut că, în ceea ce priveşte antrenarea mecanismului sancţionator instituit prin art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, aşa cum rezultă din interpretarea sistematică a acestei norme, îndeplinirea obligaţiei de a emite oferta de despăgubire în termenul stabilit de art. 37 alin. (1) din Normă are ca situaţie premisă existenţa dovezilor în privinţa răspunderii asiguratului pentru producerea accidentului şi în privinţa cuantificării prejudiciului, precum şi faptul că Norma ASF admite existenţa situaţiilor în care nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare, la cauzele, împrejurările producerii accidentului ori la cuantumul prejudiciilor produse, stabilind că în astfel de situaţii despăgubirile se determină prin hotărâre judecătorească (art. 46 din Norma ASF nr. 23/2014).

Înalta Curte a constatat că, deşi reclamanta a susţinut culpa pârâtei în neinstrumentarea dosarului de daună în intervalul septembrie 2016 (avizarea evenimentului) - 27 decembrie 2016, cel puţin o parte din probatoriile relevante în ceea ce priveşte cuantificarea prejudiciului nepatrimonial cauzat reclamantei au fost întocmite/emise ulterior momentului 27 decembrie 2016, fiind evident că, la data avizării daunei, dosarul de daună deschis la sesizarea reclamantei nu putea fi considerat complet în privinţa tuturor elementelor absolut necesare naşterii obligaţiilor prevăzute de art. 37 alin. (1) în sarcina pârâtei.

Astfel, prin decizia de casare, s-a reţinut cu caracter obligatoriu şi autoritate de lucru judecat că, în situaţia particulară a speţei, nu se poate afirma o culpă în îndeplinirea obligaţiei recurentei-pârâte de gestionare a dosarului de daună, cât timp acesta nu era complet, întârzierea culpabilă neputând exista în lipsa îndeplinirii acestei premise, doar ca efect al constituirii dosarului de daună pe baza avizării evenimentului asigurat.

Drept urmare, Înalta Curte a constatat că soluţia de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pentru despăgubirile acordate reclamantei, începând cu data emiterii primei oferte de despăgubire de către pârâtă, este nelegală, având în vedere inexistenţa unei culpe a pârâtei în gestionarea dosarului de daună şi a trimis cauza, spre rejudecare, pe acest aspect.

În rejudecarea apelului pârâtei, în limitele astfel trasate de către instanţa de recurs şi având în vedere dezlegările obligatorii statuate prin decizia de casare, făcând aplicarea art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, curtea de apel a concluzionat că pârâta datorează penalităţi de întârziere aferente daunelor materiale şi morale în favoarea reclamantei, începând din a 11-a zi de la data comunicării către pârâtă a deciziei civile nr. 1154 din 25 mai 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Recursul reclamantei a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă criticile concrete de nelegalitate care vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014, deşi încadrabile în motivul de casare invocat, sunt nefondate.

Înalta Curte reaminteşte că, în raport cu art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemei de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele înaintate instanţei a cărei hotărâre a fost casată. Ca atare, în caz de casare cu trimitere, instanţa care urmează să rejudece cauza trebuie să procedeze în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârea instanţei superioare, hotărârea instanţei de control judiciar fiind obligatorie cu privire la problemele de drept dezlegate şi la îndrumările enunţate.

În cazul concret dedus judecăţii, instanţa de recurs a statuat că dispoziţiile art. 38 instituie o măsură cu rol punitiv pentru cazurile în care asigurătorul RCA nu-şi îndeplineşte obligaţiile reglementate în mod expres în sarcina sa în termenele prevăzute de art. 37 alin. (1), ceea ce presupune, în toate cazurile, o situaţie de culpă a acestuia.

Totodată, a reţinut că, în cazul concret analizat, nu se poate reţine o conduită culpabilă a pârâtei înainte de emiterea ofertei de despăgubire din data de 27.12.2016, întrucât dosarul de daună era incomplet. În aceste condiţii, întârzierea soluţionării nu poate fi considerată imputabilă, deoarece avizarea producerii evenimentului asigurat nu este, prin ea însăşi, suficientă pentru a se activa obligaţia de plată a despăgubirilor în lipsa unui dosar de daună complet.

În ceea ce priveşte prejudiciul material şi moral, instanţa de recurs a evidenţiat că procesul de cuantificare a daunelor a presupus administrarea unui probatoriu complex, atât în faza cercetării penale, cât şi în cursul judecăţii, fiind necesară efectuarea unei noi expertize medico-legale şi depunerea unor noi înscrisuri. Prin urmare, la momentul avizării daunei, pârâta nu avea posibilitatea obiectivă de a determina valoarea exactă a prejudiciului suferit de reclamantă.

În considerarea acestor argumente, Înalta Curte a trimis cauza spre rejudecarea ambelor apeluri, exclusiv în ceea ce priveşte criticile părţilor relative la plata penalităţilor de întârziere, în raport de cele dezlegate prin decizia de casare.

În rejudecare, instanţa de apel a reţinut că se impun cu autoritate de lucru judecat considerentele instanţei de recurs, care au stabilit inexistenţa unei culpe a pârâtei în gestionarea dosarului de daună anterior emiterii ofertei de despăgubire din 27.12.2016, precum şi faptul că stabilirea cuantumului daunelor a fost realizată în urma administrării unui probatoriu complex în cursul procedurii judiciare.

Aplicând dispoziţiile art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, instanţa de apel a concluzionat că penalităţile de întârziere de 0,2% aferente daunelor materiale şi morale stabilite definitiv în favoarea reclamantei sunt datorate începând cu a 11-a zi de la data comunicării deciziei civile nr. 1154 din 25 mai 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Acest moment a fost considerat ca fiind cel în care cuantumul prejudiciului a fost stabilit în mod definitiv, aspect ce determină exigibilitatea obligaţiei de plată şi posibilitatea aplicării penalităţilor de întârziere în cazul în care plata nu este efectuată în termen.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă, prin care susţine că soluţionarea capătului de cerere privind penalităţile de întârziere este eronată, întrucât Norma ASF nu impune condiţia vinovăţiei pentru plata acestora, iar simpla întârziere a plăţii ar fi suficientă pentru activarea penalităţilor, contravin dezlegării date de instanţa de recurs cu privire la acest aspect. Or, această dezlegare are caracter obligatoriu pentru instanţa de rejudecare şi nu poate fi ignorată sau reinterpretată.

În acest context, susţinerile recurentei urmăresc repunerea în discuţie a unor aspecte deja clarificate prin decizia de casare, ceea ce contravine principiului autorităţii de lucru judecat. Astfel, în lipsa unei culpe dovedite a pârâtei în gestionarea dosarului de daună, instanţa de apel a constatat, în mod justificat, că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru aplicarea penalităţilor de întârziere înainte de stabilirea definitivă a cuantumului despăgubirilor.

Potrivit art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, despăgubirea se plăteşte de asigurătorul RCA în maxim 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Or, hotărârea definitivă care a stabilit cuantumul daunelor morale şi materiale este decizia civilă nr. 1154/25.05.2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel că, în mod corect, a stabilit Curtea de Apel Cluj că asigurătorul datorează penalităţile de întârziere începând cu a 11-a zi de la data comunicării către pârâtă a deciziei mai sus menţionate, soluţia fiind în deplină concordanţă cu normele legale incidente.

Este important de menţionat că, ulterior pronunţării deciziei atacate de Curtea de Apel Cluj, la 23 octombrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a pronunţat Decizia nr. 18/2023, care clarifică aspecte esenţiale pentru interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 21 alin. (1), (2) şi (5) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto (RCA) pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, printre care şi momentul de la care încep să curgă penalităţile de întârziere de 0,2% pe zi în cazul nerespectării termenului de 30 de zile de către asigurător pentru soluţionarea cererii de despăgubire.

Potrivit considerentelor expuse de instanţa supremă în Decizia nr. 18/2023, paragraful 97 "Conduita asigurătorului reprezintă factorul hotărâtor în acordarea penalităţilor de întârziere, astfel că aceasta trebuie să facă obiectul analizei instanţei de judecată pentru fiecare caz concret în parte."

Drept urmare, decizia pronunţată în procedura de unificare a jurisprudenţei nu exclude analiza culpei asigurătorului, ci, dimpotrivă, această dezlegare confirmă că penalităţile de întârziere nu sunt aplicabile automat, ci sunt supuse unei evaluări detaliate a conduitei asigurătorului. Aceasta presupune ca instanţa de judecată să analizeze în mod concret circumstanţele fiecărei situaţii şi comportamentul asigurătorului, pentru a stabili dacă au fost respectate termenele legale de soluţionare a cererilor de despăgubire.

Or, în cauza dedusă judecăţii, aşa cum s-a dezvoltat anterior, în soluţionarea recursului în ciclul procesual anterior, pe baza situaţiei de fapt stabilite de instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a tranşat jurisdicţional definitiv că nu există culpă din partea asigurătorului, ceea ce exclude aplicarea penalităţilor începând cu data de 27.12.2016.

Având în vedere cele mai sus dezvoltate, Decizia nr. 18/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nu poate avea ca efect modificarea sau ignorarea dezlegărilor obligatorii date prin decizia de casare, concluzie susţinută, în principal, tocmai de conţinutul acestei decizii, care impune analizarea culpei asigurătorului, de caracterul obligatoriu al hotărârii de casare asupra problemelor de drept dezlegate şi de autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanţei de recurs asupra inexistenţei culpei asigurătorului.

Reiterând, chestiunea litigioasă a inexistenţei culpei asigurătorului a fost dezbătută şi dezlegată jurisdicţional definitiv în anteriorul ciclu procesual, statuarea instanţei de casare bucurându-se de imutabilitate jurisdicţională şi impunându-se părţilor litigante şi instanţei de rejudecare cu valoare obligatorie şi autoritate de lucru judecat, potrivit dispoziţiilor art. 501, art. 430 şi art. 431 din C. proc. civ.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 393/A/2022 din 18 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 mai 2024.

OPINIE SEPARATĂ

Cu opinie separată, în sensul admiterii recursului declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 393/A/2022 din 18 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, cu consecinţa casării şi trimiterii spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Judecătorul opiniei separate apreciază că este incident motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, în interpretarea dată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 18/2023, referitor la momentul de la care încep să curgă penalităţile de întârziere de 0,2% pe zi, în cazul nerespectării termenului de 30 de zile de către asigurător pentru soluţionarea cererii de despăgubire.

În primul rând, se relevă că Decizia nr. 18/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1097 din 06 decembrie 2023 este aplicabilă în prezenta cauză, întrucât soluţia legislativă consacrată prin dispoziţiile art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 a fost preluată ulterior atât prin Norma nr. 39/2016, cât şi prin art. 48 din Norma ASF nr. 20/2017. Astfel, prin decizia în interesul legii s-a subliniat la paragraful 85 că "Soluţia adoptată de legiuitor cu privire la penalităţile datorate de asigurător în cazul neîndeplinirii obligaţiilor de soluţionare a cererii de despăgubire în termen de 30 de zile de la data înregistrării acesteia este similară cu cea din actele normative abrogate. În concret, prin dispoziţiile art. 20 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016, ca şi prin prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, neîndeplinirea corespunzătoare sau în termenele defipte de lege a obligaţiilor ce îi revin asigurătorului RCA învestit cu o cerere de despăgubire formulată de persoana prejudiciată sau de asigurat este sancţionată prin stabilirea unor daune-interese moratorii evaluate legal, respectiv penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenite sau la diferenţa de sumă neachitată". Singura deosebire constă în durata termenului, respectiv termenul de 3 luni stabilit prin art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 a fost redus la termenul de 30 de zile prin modificările legislative adoptate ulterior de legiuitor.

În al doilea rând, se constată că prin decizia nr. 1154 din 25 mai 2022, pronunţată în primul ciclu procesual de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a statuat că "referitor la antrenarea mecanismului sancţionator instituit prin art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, aşa cum rezultă din interpretarea sistematică a acestei norme, îndeplinirea obligaţiei de a emite oferta de despăgubire în termenul stabilit de art. 37 alin. (1) din Normă are ca situaţie premisă existenţa dovezilor în privinţa răspunderii asiguratului pentru producerea accidentului şi în privinţa cuantificării prejudiciului, precum şi faptul că Norma ASF admite existenţa situaţiilor în care nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare, la cauzele, împrejurările producerii accidentului ori la cuantumul prejudiciilor produse, stabilind că în astfel de situaţii despăgubirile se determină prin hotărâre judecătorească (art. 46 din Norma ASF nr. 23/2014)". Astfel, s-au oferit îndrumări obligatorii instanţei de trimitere să verifice pe baza probatoriului administrat în cauză, dacă asigurătorul are vreo culpă în îndeplinirea obligaţiei de gestionare a dosarului de daună, cât timp acesta nu era complet.

Judecătorul opiniei separate evocă împrejurarea că prin îndrumările instanţei de casare s-a stabilit lipsa culpei asigurătorului, pentru gestionarea dosarului de daună, având în vedere că ˝determinarea corectă şi completă a prejudiciului pretins a necesitat un probatoriu complex, administrat atât în faza de cercetare penală, cât şi ulterior sesizării primei instanţe cu prezenta cerere de chemare în judecată, situaţia particulară factuală evidenţiată în speţă, relevând, în realitate, lipsa conduitei culpabile a recurentei pârâte, anterior emiterii ofertei de despăgubire din 27.12.2016˝. Această îndrumare obligatorie se regăseşte în argumentarea primei opinii jurisprudenţiale, care a determinat declanşarea mecanismului în interesul legii, concretizat prin pronunţarea deciziei nr. 18/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Însă această orientare a practicii judiciare nu a fost validată prin mecanismul de unificare, ci, din contră, instanţa supremă a statuat în mod diferit, particularizând importanţa culpei asigurătorului prin raportare la situaţiile concrete premise care pot apărea.

Astfel, în cuprinsul deciziei sus-menţionate, s-a evocat că conduita asigurătorului reprezintă factorul hotărâtor în acordarea penalităţilor de întârziere, astfel că aceasta trebuie să facă obiectul analizei instanţei de judecată pentru fiecare caz concret în parte (paragraful 97 din RIL nr. 18/2023). Însă conduita asigurătorului trebuie analizată prin raportare la fiecare ipoteză legală, care a fost detaliată în considerentele deciziei în interesul legii.

În paragraful 106, a fost circumstanţiată ipoteza respingerii justificate a pretenţiilor de către asigurător, acesta efectuând obiecţii serioase şi rezonabile, aspecte ce vor fi stabilite în concret de instanţa sesizată cu soluţionarea cauzei. În această situaţie, s-a statuat că "se poate aprecia că asigurătorul a executat obligaţia prevăzută de art. 21 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 132/2017, indiferent de caracterul întemeiat sau neîntemeiat al obiecţiilor, situaţie în care penalităţile încep să curgă din ziua următoare celei la care se împlineşte termenul de 10 zile de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

În paragraful 107, a fost reliefată ipoteza în care asigurătorul a respins pretenţiile, dar soluţia aleasă şi motivele sunt de ordin formal, în scopul exclusiv de a se produce efectul de amânare a curgerii penalităţilor datorate. Aceste aspecte vor fi apreciate în concret de către instanţa învestită cu soluţionarea cauzei, această conduită a asigurătorului poate fi apreciată ca o îndeplinire defectuoasă a obligaţiilor, ce va determina incidenţa sancţiunii penalităţilor de întârziere în condiţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, iar penalităţile vor începe să curgă din ziua următoare celei la care se împlineşte termenul de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire.

A treia ipoteză este consacrată în paragraful 108, atunci când asigurătorul RCA, în mod culpabil, nu a notificat persoanei prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire formulate precum şi motivele respingerii. În această situaţie, asigurătorul RCA datorează penalităţi de întârziere din ziua următoare celei la care se împlineşte termenul de 30 de zile de la data înaintării cererii.

Ultima ipoteză- paragraful 109-, care este incidentă în litigiul pendinte, se referă la ipoteza în care asigurătorul RCA formulează oferta de despăgubire cu depăşirea termenului prevăzut, dar anterior sesizării instanţei de judecată. Atunci penalităţile de întârziere prevăzute de art. 21 alin. (5) din aceeaşi lege curg până la data formulării ofertei.

Judecătorul opiniei separate decelează din decizia interesul legii pronunţate că în situţia premisă constând în depăşirea termenului legal de 3 luni de către asigurătorul, conduita asigurătoului nu are relevanţă asupra momentului de la care încep să curgă penalităţilor de întârziere, deoarece se sancţionează executarea cu întârziere a obligaţiei legale în termenul defipt, fiind aplicabile şi considerentele art. 58 din decizia nr. 86 din 20 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a arătat că "daunele-interese moratorii sunt despăgubirile în bani care reprezintă echivalentul prejudiciului cauzat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei de către debitor. Prin dispoziţiile art. 38 din Norma nr. 23/2014 au fost evaluate legal daunele-interese moratorii cuvenite persoanei prejudiciate prin neîndeplinirea în termenele prevăzute de lege a obligaţiilor ce îi revin asigurătorului RCA, cu consecinţa prevăzută de art. 1.535 alin. (1) din C. civ., constând în inexistenţa obligaţiei creditorului de a face dovada existenţei şi întinderii prejudiciului. În plus, cuantumul daunelor-interese moratorii, stabilit legal, este unul fix, astfel încât el nu poate fi modificat prin proba faptului că prejudiciul creditorului este mai mic".

Prin urmare, se relevă că culpa asigurătorului nu are relevanţă în litigiul pendinte, deoarece momentul de la care încep să curgă penalităţile de întârziere este reprezentat de data emiterii ofertei de despăgubire din 27.12.2016.

Se apreciază că aceste dezlegări ale instanţei supreme din cuprinsul paragrafului 109 sunt aplicabile în litigiul pendinte, chiar dacă prin decizia de casare în primul ciclu procesual s-au dat îndrumări instanţei de trimitere referitoare la lipsa culpei asigurătorului.

Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune deopotrivă identitate de părţi şi identitate de chestiune litigioasă. Altfel spus, fundamentul autorităţii de lucru judecat constă în posibilitatea, pe care au avut-o părţile de a formula pretenţii şi apărări, de a-şi expune motivele şi argumentele, de a propune, administra şi discuta probele, precum şi de a dezbate toate chestiunile de fapt şi de drept relevante. În aceste condiţii, hotărârea care tranşează litigiul se bucură de autoritatea de lucru judecat, nemaiputând fi pusa în discuţie nici în procese ulterioare. Fireşte că nu toate considerentele intră în autoritatea lucrului judecat, ci numai considerentele decisive, care sprijină în mod necesar soluţia adoptată prin dispozitiv, precum şi cele decizorii, prin care se dezleagă o chestiune litigioasă cu caracter prealabil.

Astfel, considerentele hotărârii pronunţate de către instanţa supremă, din primul ciclu procesual se bucură de autoritate de lucru judecat referitor la lipsa culpei asigurătorului, însă acestea au căzut în desuetudine, ca efect al considerentelor cuprinse în paragraful 109 din decizia în interesul legii nr. 18/2023, prin care s-a statuat un moment obiectiv de la încep să curgă penalităţile de întârziere, neavând nicio importanţă existenţa sau nu a culpei asigurătorului în ipoteza depăşirii termenului legal de comunicare a unui răspuns la cererea formulată de asigurat.

Aceste considerente- paragraful 109- sunt obligatorii, în conformitate cu art. 517 din C. proc. civ., întrucât raportul juridic dedus judecăţii nu a soluţionat definitiv prin hotărâre judecătorească definitivă.

Scopul imediat al recursului în interesul legii este acela de a stabili direcţia corectă de interpretare şi aplicare a legii, scopul mediat este reprezentat de interpretarea şi aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor legale incidente şi în cadrul raporturilor juridice declanşate anterior, dar nefinalizate până la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, pentru a preveni un litigiu al cărui deznodământ trebuie să fie previzibil, în lumina obligativităţii deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie date în această procedură.

Din interpretarea sistematică şi teleologică a dispoziţiilor art. 517 din C. proc. civ., se relevă că acestea se opun ca o instanţă naţională, căreia îi revine sarcina de a se pronunţa asupra unei cauze după trimiterea spre rejudecare dispusă de o instanţă superioară sesizată cu recurs, să aibă obligaţia să respecte dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa superioară, în cazul în care aceasta consideră, având în vedere interpretarea dată în cadrul mecanismul de unificare a practicii judiciare, că acea dezlegare este contrară sau nu este conformă deciziei pronunţate.

Pentru toate considerentele expuse, se constată că recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 393/A/2022 din 18 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă trebuia admis, cu consecinţa casării şi trimiterii spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.