Delictual liability for financial transfers in a romantic relationship limited to specific legal violations, not moral breach or good faith

Şedinţa publică din data de 5 iunie 2025

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. x/2022, reclamanta A. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtul B., instanţa să dispună obligarea acestuia la restituirea sumei de 43.000 euro (209.800 RON), plătită nedatorat, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1192/10 aprilie 2024, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a respins acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect "pretenţii", ca nefondată.

A obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 5.294 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Împotriva acestei sentinţe civile, a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 205/C din 30 octombrie 2024, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1192 din 10.04.2024, pronunţate de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimatul-pârât B., ca nefondat.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 205/C, pronunţată în cauză de Curtea de Apel Constanţa la data de 30.10.2024, reclamanta A. a formulat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare şi obligarea intimatului-pârât B. la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept:

Prin cererea de chemare în judecată formulată, recurenta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 43.000 Euro, în temeiul răspunderii civile delictuale, reprezentând parte din sumele pe care recurenta i le-a transmis intimatului în timpul relaţiei pe care aceştia au avut-o, în considerarea acestei relaţii şi la solicitarea intimatului.

Recurenta a apreciat că prin sentinţa civilă nr. 1192 din 10.04.2024, pronunţată de Tribunalul Constanţa, fără a fi analizate probele administrate, respectiv numeroasele discuţii purtate între părţi, existente la dosarul cauzei, instanţa de fond a respins demersul judiciar formulat, reţinând, în esenţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, întrucât sumele de bani solicitate au fost remise în considerarea relaţiei de prietenie dintre părţi, fără vreo influenţă din partea intimatului.

Împotriva acestei hotărâri s-a formulat apel, cale de atac ce a fost respinsă de Curtea de Apel Constanţa. Astfel, instanţa de apel a analizat probele existente la dosar, respectiv discuţiile purtate între părţi, sens în care a realizat o reapreciere a situaţiei de fapt şi a conchis că remiterea sumelor de bani în patrimoniul intimatului a fost determinată de conduita acestuia, prin sugestii sau solicitări exprese în acest sens.

Cu toate acestea, recurenta a arătat că, printr-o interpretare ce încalcă normele de drept material şi cu aplicarea greşită a acestora, instanţa de apel a apreciat că acţiunile intimatului nu îmbracă forma faptei ilicite, delictuale, ci conturează mai degrabă o îmbogăţire fără justă cauză sau existenţa unui eventual raport juridic de împrumut, interpretare ce nu poate fi reţinută raportat la conţinutul normelor civile incidente.

Recurenta a subliniat că, potrivit art. 1349 C. civ., "orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane", text care reglementează, în mod generic, răspunderea civilă delictuală.

Astfel, recurenta a criticat hotărârea atacată, susţinând că esenţa răspunderii civile delictuale constă în cauzarea unui prejudiciu prin încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane. În acest context, recurenta a considerat că instanţa trebuia să analizeze buna-credinţă a intimatului, arătând că acesta a recurs intenţionat şi calificat la metode dolosive pentru obţinerea unor sume de bani necuvenite. Recurenta a evidenţiat că a avut credinţa că remite sumele de bani persoanei alături de care urma să îşi întemeieze o familie, în condiţiile în care intimatul avea deja o altă relaţie ascunsă, comportamentul acestuia având ca unic scop obţinerea unor sume de bani.

Fapta ilicită, element obiectiv al răspunderii delictuale, reprezintă acea acţiune sau inacţiune prin care s-a adus atingere drepturilor subiective ale altor persoane, sau intereselor lor legitime de natură a le cauza un prejudiciu. Astfel, conform actualei reglementări a răspunderii civile delictuale, fapta ilicită poate fi reţinută chiar şi atunci când vorbim doar de interes legitim al persoanei lezate printr-o acţiune sau inacţiune.

Totodată, recurenta a subliniat faptul că, noţiunea de obicei al locului reţinută în cuprinsul art. 1349 C. civ., reprezintă o uzanţă, astfel cum ea este reglementată de art. 1 alin. (6) C. civ., care este aplicabilă în cazurile neprevăzute de lege. Astfel, conform art. 1 alin. (2) C. civ., în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, apreciază recurenta că situaţia de fapt redată şi probată, impunea o analiza a bunei-credinţe a intimatului în cadrul relaţiei pe care a dezvoltat-o cu ea, întrucât intimatul a recurs în mod absolut intenţionat şi calificat la metode dolosive în scopul obţinerii unor sume de bani necuvenite. Or, se impune a fi reţinut faptul că, a avut credinţa că remite sumele de bani persoanei cu care urma să se mute, alături de care urma să îşi întemeieze o familie, cu toate că intimatul avea deja o altă relaţie ascunsă cu o altă femeie, singurul motiv pentru care mai ţinea legătura cu ea fiind cel legat de obţinerea sumelor de bani achiziţionării unui imobil, iar tot comportamentul său nu conturează decât faptul că a urmărit de la bun început obţinerea unor sume de bani.

A mai subliniat recurenta că, conceptul de bună-credinţă este prezent într-o varietate de domenii juridice şi serveşte ca un standard moral şi juridic pentru comportamentul părţilor în relaţiilor sociale, contribuind la menţinerea încrederii şi stabilităţii în relaţiile juridice.

Chiar dacă nu există o reglementare în dreptul comun sau în alte legi speciale care să facă referire expresă la drepturile şi obligaţiile părţilor în cadrul unei anumite relaţii sociale, aşa cum este şi cea din cauză. aceasta nu presupune excluderea anumitor fapte din sfera ilicitului. În plus, art. 1349 C. civ. nu face trimitere doar la reguli de conduită prescrise de lege, ci si la acele reguli de conduită prescrise de societate, prin obiceiul locului, care conţin şi o componentă de moralitate, ca standard pentru comportamentul părţilor şi care contribuie la menţinerea încrederii şi stabilităţii în relaţiile juridice.

Chiar dacă nu este prestabilit de legiuitor conţinutul noţiunii de bună-credinţă, în literatura de specialitate s-a arătat faptul că această componentă a relaţiilor sociale/juridice presupune respectarea angajamentelor cu sinceritate, fără răutate şi fără intenţia de vătăma. Or, contrar normelor sociale de conduită, care imprimă necesitatea de comportament sincer în orice relaţie interumană, intimatul, cu ştiinţă asupra faptului că nu urmăreşte consolidarea relaţiei cu recurenta, i-a solicitat acesteia, în mod continuat, sume de bani, cu intenţia directă de a o prejudicia şi de a păstra pentru sine nişte foloase materiale.

Chiar dacă nu a formulat o plângere penală în acest scop şi chiar dacă nu este atributul instanţei civile de a stabili o eventuală răspundere penală, există numeroase hotărâri judecătoreşti în materie penală care condamnă un astfel de comportament, care intră în sfera ilicitului, în sfera delictuală şi care se circumscrie infracţiunii de înşelăciune, astfel cum aceasta este reglementată de art. 244 C. pen.

În speţă, în raport de situaţia de fapt incidentă în cauză, intimatul, pe fondul acţiunii generale de inducere în eroare a recurentei, constând în prezentarea unor proiecte fictive de viaţă în comun şi întemeierea unei familii, a solicitat recurentei să îi vireze diferite sume de bani, sume de bani care au şi fost remise intimatului tocmai în considerarea unei relaţii despre care recurenta a fost lăsată să creadă că este una stabilă şi serioasă.

Or, în acest context, este important a fi analizat modul în care intimatul a acţionat, cu această intenţie directă şi vătămătoare, mod de operare care conturează existenţa unei fapte ilicite care i-a creat un prejudiciu.

În continuare, recurenta a redat discuţiile din care rezultă modul de operare al intimatului, mod pe care instanţa de apel l-a reţinut, dar nu l-a calificat juridic în sfera ilicitului, realizând astfel o interpretare greşită a normelor de drept material. Din aceste discuţii rezultă că intimatul solicita periodic sume de bani recurentei, aplicând presiuni emoţionale şi invocând diverse pretexte şi necesităţi personale sau ale familiei sale, profitând de sentimentele recurentei pentru a obţine avantaje materiale nejustificate.

La finalul relaţiei, după ce intimatul i-a recunoscut recurentei că avea o altă relaţie, recurenta i-a solicitat sumele de bani transmise, iar intimatul a fost iniţial de acord, propunând chiar un plan de restituire în rate lunare, plan neacceptat însă de recurentă. Ulterior, intimatul şi-a schimbat atitudinea şi a început să o ameninţe pe recurentă, dovadă a relei sale credinţe şi a intenţiilor dolosive.

Recurenta a precizat că instanţa de apel a aplicat eronat normele dreptului material referitoare la răspunderea civilă delictuală şi a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenta nu a solicitat administrarea de probe noi în susţinerea recursului formulat şi a cerut judecarea cauzei în lipsa părţilor.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. Intimatul a susţinut că instanţele anterioare au apreciat corect că acţiunile sale nu îmbracă forma faptei ilicite, nefiind identificate încălcări concrete ale normelor juridice.

Intimatul a precizat că sumele de bani primite de la reclamantă i-au fost remise în contextul unei relaţii amoroase, fără vreo acţiune dolosivă sau constrângere emoţională din partea sa. Intimatul a subliniat că toate sumele şi cadourile au fost oferite de recurentă în mod voluntar şi conştient, fără a fi determinată în vreun fel de comportamentul său.

A mai susţinut intimatul că recurenta avea cunoştinţă deplină despre situaţia sa personală şi financiară, sprijinindu-l benevol şi fără vreo pretenţie de restituire. Intimatul a subliniat că schimbarea sentimentelor în cadrul relaţiei amoroase nu poate fi calificată ca acţiune ilicită şi nu justifică atragerea răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, intimatul a solicitat respingerea recursului, susţinând că instanţa de apel a analizat corect şi complet circumstanţele cauzei şi a aplicat în mod corespunzător normele juridice relevante.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte o va admite şi va anula recursul, pentru următoarele considerente:

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual aplicabile, astfel că motivarea recursului presupune invocarea unor critici de nelegalitate care trebuie, pe de o parte, să privească soluţia atacată, iar, pe de altă parte, să se circumscrie motivelor prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute de lege, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă sau reevaluarea situaţiei de fapt. Scopul recursului transcende interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel). Prin urmare, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanţă de fond, vădit contrar rolului recursului.

În cauză, memoriul de recurs nu respectă aceste exigenţe legale.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a analizat pe larg situaţia de fapt şi cadrul juridic şi a constatat că, deşi din conversaţiile dintre părţi rezultă sugestii ori solicitări de sume de bani, aceste conduite nu încalcă în mod concret o normă de drept material, conturând cel mult o posibilă îmbogăţire fără justă cauză ori un eventual raport de împrumut, iar nu o faptă ilicită în sensul art. 1349 C. civ.

Or, curtea de apel a arătat în mod expres că nu este chemată să aprecieze moralitatea relaţiei ori buna sau reaua-credinţă în abstract, atâta vreme cât nu se indică un text normativ încălcat, iar prejudiciul pretins nu decurge dintr-o faptă ilicită, motiv pentru care examinarea celorlalte condiţii ale răspunderii delictuale devine lipsită de utilitate.

Înalta Curte mai reţine că instanţa de apel a clarificat faptul că dolul a fost invocat ca stare de fapt şi nu ca viciu de consimţământ, a delimitat obiectul pretenţiilor şi a administrat strict probele utile, respingând mijloacele neconcludente.

Pe acest cadru, criticile formulate prin cererea de recurs nu se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Invocarea generică a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără individualizarea unei norme materiale pretins încălcate ori interpretate greşit şi fără explicarea modalităţii concrete a erorii, nu satisface exigenţele controlului de legalitate, întrucât recursul urmăreşte o nouă subsumare a faptelor şi nu denunţă o veritabilă interpretare eronată a dreptului material.

Critica referitoare la aşa-zisa calificare juridică greşită, prin raportare la îmbogăţire fără justă cauză ori la un posibil împrumut, tinde să substituie aprecierea instanţei de apel cu propria apreciere a recurentei şi priveşte aplicarea normei la situaţia de fapt, nu conţinutul normei, astfel că nu intră în sfera dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Reclamanta, în cererea de recurs, precizează că dispoziţiile art. 1349 C. civ. au fost încălcate şi că fapta ilicită este dovedită, însă o asemenea susţinere presupune o reevaluare a probelor şi a inferenţelor factuale, iar nu corectarea unei erori de interpretare a conţinutului normei materiale, motiv pentru care nu se circumscrie motivului de casare invocat.

Înalta Curte, având în vedere critica întemeiată pe art. 1349 C. civ., pe "obiceiul locului" şi pe buna-credinţă, reţine că textul art. 1349 C. civ. consacră un standard general de conduită şi nu instituie, în sine, o răspundere obiectivă în afara dovedirii unei fapte ilicite concrete, contrare unei obligaţii juridice determinate ori unui standard normativ aplicabil. Pentru a fi incidentă răspunderea delictuală, interesul legitim pretins lezat trebuie să fie unul recunoscut de ordinea juridică, iar nu o simplă aşteptare subiectivă legată de evoluţia unei relaţii personale. În raport cu situaţia de fapt stabilită în apel, remiterea voluntară a sumelor în contextul relaţiei dintre părţi nu echivalează cu încălcarea unei norme materiale determinate.

Invocarea de către recurentă a "obiceiului locului" nu poate suplini inexistenţa unei reguli juridice concrete, întrucât uzanţele sunt aplicabile numai în măsura în care sunt dovedite ca practici constante, general recunoscute şi apte să completeze norma legală în cazurile neprevăzute de lege. Recurenta nu a indicat şi nu a dovedit existenţa unei asemenea uzanţe care să impună, în relaţii de natură personală, obligaţii juridice specifice a căror încălcare să constituie faptă ilicită în sensul art. 1349 C. civ.

Susţinerea privind conduita "dolosivă" a intimatului nu poate fundamenta, în lipsa identificării unei norme materiale încălcate, o răspundere delictuală. Dolul, ca instituţie, are relevanţă preponderent în materia viciilor de consimţământ, iar în lipsa unui raport juridic în care consimţământul să fi fost viciat şi a unei corespunzătoare valorificări pe calea juridică adecvată, simpla evocare a unor manopere în plan personal nu transformă un comportament reprobabil moral într-o faptă ilicită civilă. Buna-credinţă funcţionează ca principiu de interpretare şi de exercitare a drepturilor, însă nu creează, în absenţa unei obligaţii juridice determinate, tipuri autonome de ilicit.

În consecinţă, critica prin care se susţine că, prin raportare la art. 1349 C. civ., ar fi dovedită fapta ilicită solicită, în realitate, o reevaluare a probelor şi o reconfigurare a calificării faptelor stabilite de instanţa de apel. O asemenea abordare excede motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu indică o greşită interpretare a conţinutului normei materiale, ci propune o nouă subsumare a faptelor la această normă.

Cu privire la pretinsa calificare greşită a faptelor intimatului, Înalta Curte constată că operaţiunea de calificare juridică se raportează la situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel şi implică o apreciere a probelor care nu poate fi reluată pe calea motivului de casare vizând aplicarea greşită a legii materiale. Critica vizează, în realitate, o nouă lectură a faptelor, nu conţinutul normei materiale.

Analogia cu tipicitatea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 244 C. pen. are caracter pur ilustrativ şi nu suplineşte inexistenţa identificării unei norme civile încălcate, instanţa de apel nefundamentând soluţia pe dispoziţii de drept penal şi neexistând o hotărâre penală definitivă care să impună calificarea în plan civil, astfel încât motivul nu intră în ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Or, teza privind caracterul subsidiar al îmbogăţirii fără justă cauză este corectă în plan teoretic, dar irelevantă în lipsa dovedirii ilicitului, iar critica vizează opţiunea de calificare a situaţiei concrete şi nu interpretarea regulilor de drept material privind subsidiaritatea, neputând fi primită în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Susţinerea recurentei că nu a existat un împrumut întrucât nu s-a stabilit un termen de restituire şi nu a existat convenţie priveşte constatări de fapt şi voinţa părţilor, iar curtea de apel a reţinut că tabloul probator nu evidenţiază încălcarea vreunei norme materiale, discuţia despre împrumut având caracter alternativ, astfel încât critica nu indică o regulă de drept material interpretată greşit şi nu se subsumează art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la nerecunoaşterea caracterului de victimă al recurentei, Înalta Curte reţine că o asemenea calificare depinde de dovada unei fapte ilicite şi a prejudiciului în accepţiunea dreptului civil. Întrucât instanţa de apel a constatat inexistenţa ilicitului civil, critica exprimă o nemulţumire faţă de evaluarea situaţiei de fapt, fără a semnala o aplicare greşită a unei norme materiale.

Afirmaţia globală potrivit căreia ar fi îndeplinite toate condiţiile răspunderii delictuale invită la o rejudecare pe fond a probelor şi nu identifică o eroare de interpretare a conţinutului normei de drept material, depăşind astfel cadrul controlului de legalitate circumscris de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În raport cu motivarea instanţei de apel şi cu conţinutul cererii de recurs, Înalta Curte constată că argumentele recurentei nu semnalează o încălcare ori o aplicare greşită a unei norme de drept material în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci propun o nouă calificare şi o reevaluare a situaţiei de fapt.

Invocarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune enunţarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile speţei, interpretarea pe care recurentul o consideră corectă şi discordanţa acestei interpretări cu cea dată de instanţa a cărei hotărâre se atacă. Aşadar, descrierea încălcării unei norme de drept material trebuie să fie argumentată în concret, prin raportare la datele speţei şi nu se poate face prin enunţuri generice, lipsite de acoperire argumentativă.

Însă, după cum mai sus s-a argumentat criticile recurentei nu relevă dispoziţiile legale greşit interpretate şi aplicate de instanţa de apel în soluţionarea acţiunii, ci, în realitate, exprimă nemulţumirea acesteia faţă de concluzia reţinută de instanţele de fond, anume că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor pentru atragerea răspunderii pârâtului.

Înalta Curte reţine că nemulţumirile recurentei referitoare la modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt şi a interpretat probatoriul administrat în cauză nu se pot constitui în critici de nelegalitate, care să poată fi deduse judecăţii pe calea recursului.

Este de reamintit că atributul stabilirii situaţiei de fapt şi al aprecierii probelor utile spre această finalitate, anume a rejudecării fondului, aparţine în mod exclusiv instanţelor de fond, obiectul şi scopului recursului fiind reglementate, în mod imperativ, prin dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., va admite excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu, şi va anula recursul.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, recurenta-reclamantă va fi obligat la plata sumei de 5.000 RON, către intimatul-pârât B., cu titlu de cheltuieli de judecată, dovedite conform chitanţei de la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 205/C din 30 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata sumei de 5.000 RON către intimatul-pârât B., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 iunie 2025.