Admissibility of civil damages for prison overcrowding without exhausting the mandatory pre-complaint procedure before the detention supervision judge.

Şedinţa publică din data de 5 iunie 2025

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Miercurea Ciuc la data de 31.05.2022, reclamantul A., la momentul formulării acţiunii deţinut în Penitenciarul Miercurea Ciuc, în contradictoriu cu pârâtul Statul român şi Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat instanţei să constate că Statul Român îi încalcă drepturile privind condiţiile de detenţie conform art. 3 din CEDO, începând cu perioada 11.12.2019 şi până în prezent.

Prin sentinţa civilă nr. 2042 din 02 noiembrie 2022, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Miercurea Ciuc, invocată din oficiu.

S-a dispus declinarea spre competentă soluţionare a prezentei cauze, având ca obiect pretenţii, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în favoarea Tribunalului Harghita

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa nr. 291 din 26 martie 2024, Tribunalul Harghita a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 7.735 RON, reprezentând despăgubiri pentru suferinţele îndurate de reclamant în stare de detenţie.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 795A din 05 septembrie 2024, Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Harghita împotriva sentinţei civile nr. 291/26.03.2024.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 795 din 5 septembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel, secţia I civilă a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Harghita în numele şi pentru Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin cererea de recurs, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi, în rejudecare, respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată.

Printr-un prim motiv de recurs recurenta apreciază că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre greşită sub aspectul aplicării legislaţiei specifice în vederea acordării despăgubirilor şi care se supun prevederilor legale incidente în speţă, respectiv dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Consideră recurenta că sunt două motive pentru care instanţa de apel a aplicat în mod greşit legea, fiind astfel incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Primul motiv, vizează nerespectarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 476 C. proc. civ. cu privire la efectul devolutiv al apelului. Apreciază că, în virtutea acestui principiu instanţa de apel trebuia să cenzureze împrejurarea că reclamantul nu a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile prevăzută de Legea nr. 254/2013 ca urmare instanţa nu a aplicat legea cu privire la acest aspect. Dezvoltând acest motiv de recurs, a învederat că, potrivit art. 56 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, reclamantul era obligat ca anterior promovării acţiunii în instanţă să se adreseze judecătorului de supraveghere a privării de libertate cu o plângere, iar ulterior, dacă era nemulţumit de soluţia judecătorului delegat, să se poată adresa instanţelor de judecată, deoarece instituţia judecătorului de supraveghere a fost creată tocmai pentru scopul reglementat prin prevederile art. 9 din Legea nr. 254/2013.

De asemenea, a precizat recurenta că, în toată perioada de detenţie, reclamantul nu a formulat nicio plângere prin care să se adreseze judecătorului de supraveghere a privării de libertate şi prin care să invoce nemulţumiri cu privire la condiţiile de detenţie, reclamantul înţelegând astfel, la momentul privării de libertate, că, raportat la condiţiile economice şi organizatorice nu de cea mai bună calitate pe care le poate oferi Statul Român la momentul actual, acestea sunt condiţiile care pot fi oferite deţinuţilor cazaţi în sistemul penitenciar.

Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, în Capitolul V reglementează drepturile persoanelor condamnate stabilind, în art. 56 alin. (2) că, împotriva măsurilor referitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de această lege luate de către administraţia penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate şi ulterior, contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul.

Coroborând prevederile legale sus-menţionate cu dispoziţiile Capitolului IV (condiţii de detenţie), din aceeaşi lege, rezultă voinţa explicită a legiuitorului în stabilirea procedurii de urmat în cazul pretinselor încălcări ale drepturilor persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate.

În conformitate cu prevederile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, "împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administraţia penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 10 zile de la data când au luat cunoştinţă de măsura luată". Judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluţionează plângerea, prin încheiere motivată, în termen de 15 zile de la primirea acesteia. Aceasta încheiere pronunţată de judecătorul de supraveghere a privării de libertate, se comunică persoanei condamnate şi administraţiei penitenciarului în termen de 3 zile de la data pronunţării acesteia.

Împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, persoana condamnată şi administraţia penitenciarului pot formula contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se afla penitenciarul, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii. În consecinţă, instanţa nu are competenţa de soluţionare a aspectelor prezentate de către reclamant în prezenta cauza, aceasta revenindu-i judecătorului de supraveghere din cadrul fiecărui penitenciar, care trebuie să stabilească dacă acestuia i s-a încălcat vreun drept.

În acest sens a făcut referire la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv decizia nr. 2670 pronunţată în data de 22.04.2024, prin care s-a statuat că:

"constată că Legea nr. 254/2013 constituie legea specială în materia măsurii privitoare la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate, iar art. 56 alin. (2) din acest act normativ reglementează în mod expres în favoarea judecătorului de supraveghere a privării de libertate competenţa soluţionării cererilor formulate de deţinuţi împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege.

Astfel, că apreciază recurenta că sub acest aspect decizia este dată cu aplicarea greşită a legii, recursul putând fi încadrat în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin al doilea motiv de recurs se susţine aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel, aceasta necenzurând soluţia instanţei de fond, prin care i s-a acordat intimatului o sumă de 7.735 RON cu titlul de despăgubiri morale, fără a exista vreo dovadă că, lipsa celor 4 mp spaţiu de detenţie este de natură să provoace prejudicii.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, comunicată, prin care a precizat că îşi menţine toate cele menţionate în instanţele anterioare.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (04 august 2022), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 05 iunie 2025, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Înalta Curte constată că recursul este formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - DGRFP Braşov - AJFP Harghita, împotriva deciziei civile nr. 795/A din 5 septembrie 2024 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia I civilă. Prin hotărârea atacată a fost respins apelul pârâtului şi s-a menţinut soluţia de acordare a daunelor morale în cuantum de 7.735 RON pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie, constând în spaţiu sub 4 m2 de persoană şi, în anumite perioade, sub 3 m2, pe durata totală de 1.105 zile.

Recursul este întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinându-se aplicarea greşită a normelor de drept material, în esenţă prin trei critici, şi anume inadmisibilitatea acţiunii civile pentru neparcurgerea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 254/2013, respectiv plângerea la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, cu consecinţa pretinsei inaplicabilităţi a răspunderii civile delictuale, lipsa competenţei instanţei civile de a soluţiona cererea în lipsa parcurgerii acestei proceduri, precum şi stabilirea cuantumului daunelor morale fără un temei legal suficient şi cu nesocotirea criteriilor prevăzute de lege şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta a susţinut că reclamantul ar fi fost obligat să formuleze în prealabil plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, potrivit art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, împotriva condiţiilor de detenţie, iar neparcurgerea acestei proceduri ar exclude angajarea răspunderii civile delictuale a statului.

Înalta Curte constată că această premisă este eronată pentru că norma consacră o posibilitate, nu o obligaţie, astfel încât exercitarea dreptului la despăgubiri civile nu este condiţionată de epuizarea plângerii administrative prevăzute de lege.

În speţă, reclamantul nu a invocat vreo măsură individuală a administraţiei penitenciarului care să fie susceptibilă de control pe calea plângerii speciale, gravitatea reclamată constând în însăşi situaţia de supraaglomerare şi în condiţiile materiale precare din detenţie, aspecte ce depăşesc obiectul limitat al procedurii în faţa judecătorului de supraveghere. Această procedură are caracter administrativ-jurisdicţional şi finalitate preponderent preventivă, nefiind concepută pentru acordarea de despăgubiri morale, iar încheierile judecătorului de supraveghere au natură sui generis. Neutilizarea plângerii nu poate lipsi persoana vătămată de accesul la instanţa civilă pentru repararea prejudiciului, neparcurgerea procedurii speciale neconstituind un fine de neprimire pentru acţiunea în daune morale întemeiată pe dreptul intern şi pe art. 2 şi 3 din CEDO.

Astfel, curtea de apel a interpretat şi aplicat în mod corect norma de drept materială incidentă, făcând distincţia necesară între remediul special prevăzut de Legea nr. 254/2013, care vizează controlul asupra măsurilor administraţiei penitenciarului legate de exercitarea drepturilor deţinuţilor şi are caracter facultativ şi neexclusiv, şi acţiunea în răspundere civilă delictuală întemeiată pe art. 1349 şi 1357 C. civ., respectiv pe încălcarea art. 3 din Convenţie, prin care se urmăreşte repararea unui prejudiciu deja produs prin condiţii de detenţie contrare demnităţii umane.

Această din urmă acţiune aparţine competenţei instanţelor civile de drept comun, iar posibilitatea exercitării ei nu este înlăturată de existenţa procedurii administrative speciale. Nu există niciun text legal care să instituie obligaţia epuizării plângerii la judecătorul de supraveghere ca o condiţie de admisibilitate a acţiunii civile. Dimpotrivă, impunerea unei asemenea condiţii ar priva persoana vătămată de dreptul efectiv la despăgubire şi la un proces echitabil şi ar echivala cu negarea accesului la justiţie, contravenind principiilor constituţionale, precum şi art. 6 şi 13 CEDO.

Totodată, recurenta a precizat faptul că prin decizia nr. 2670 pronunţată în data de 22.04.2021 a statuat că "constată că Legea nr. 254/2013 constituie legea specială în materia măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate, iar art. 56 alin. (2) din acest act normativ reglementează în mod expres în favoarea judecătorului de supraveghere a privării de libertate competenţa soluţionării cererilor formulate de deţinuţi împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de lege".

Înalta Curte reţine că prin decizia nr. 2670 din 22.04.2021, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în dosarul înregistrat sub numărul x/2021 având ca obiect "conflict de competenţă".Această decizie a vizat delimitarea competenţei de soluţionare a plângerilor formulate de persoanele condamnate împotriva măsurilor administrative dispuse în cadrul penitenciarelor.

Înalta Curte a reţinut că, potrivit art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, astfel de măsuri - inclusiv cele referitoare la transferul între unităţi de detenţie - intră în competenţa judecătorului de supraveghere a privării de libertate, şi nu în sfera instanţelor de contencios administrativ. Prin urmare, competenţa de soluţionare aparţine judecătorului de supraveghere de la penitenciarul unde deţinutul se afla în momentul emiterii actului contestat. Decizia analizată priveşte competenţa asupra măsurilor administrative din penitenciar (ex. transfer, regim, program), care, potrivit art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, se soluţionează prin plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate.

Or, Înalta Curte reţine că pretenţiile de despăgubiri/daune morale pentru condiţiile de detenţie nu intră în sfera acestei proceduri speciale şi ele se valorifică pe calea acţiunilor în răspundere (civilă/contencios administrativ), în faţa instanţelor competente de drept comun, nu în faţa judecătorului de supraveghere.

Prin urmare, decizia invocată nu vizează acordarea de despăgubiri, ci doar stabilirea competenţei pentru controlul măsurilor luate de administraţia penitenciarului.

Totodată, prin decizia nr. 2670 din 22.04.2021 s-a precizat că decizia ÎCCJ nr. 14 din 18 septembrie 2017 (RIL) interpretează art. 56 din Legea nr. 254/2013 şi vizează exclusiv competenţa judecătorului de supraveghere a privării de libertate pentru plângerile împotriva măsurilor administrative ale penitenciarului (de ex., transfer, regim, program), inclusiv când deţinutul este ulterior transferat. Această decizie nu se aplică cererilor formulate de deţinuţi pentru daune morale privind condiţiile de detenţie, care nu reprezintă "măsuri" în sensul legii speciale şi presupun analizarea răspunderii statului; asemenea pretenţii se valorifică pe calea acţiunilor de drept comun/contencios administrativ, în faţa instanţelor judecătoreşti competente. Astfel, trimiterea la deciziile nr. 2670 din 22.04.2021 şi nr. 14/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este nerelevantă în litigiile având ca obiect despăgubiri pentru condiţiile de detenţie.

Prin urmare, criticile recurentei sub acest aspect nu relevă nicio aplicare greşită a legii de către instanţa de apel, ci pornesc de la o premisă eronată, corect clarificată în motivare.

În strânsă legătură cu primul punct, recurenta a invocat excepţia necompetenţei instanţei civile de a soluţiona cererea de despăgubiri, susţinând că, în lipsa parcurgerii procedurii speciale din Legea nr. 254/2013, reclamantul ar fi trebuit să se adreseze altui for. Această critică este neîntemeiată. Legea nr. 254/2013 nu instituie o jurisdicţie exclusivă pentru repararea prejudiciilor cauzate de condiţiile necorespunzătoare de detenţie. Judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluţionează plângeri împotriva măsurilor administraţiei penitenciarului, procedură cu natură administrativ-jurisdicţională şi finalitate preponderent preventivă, însă nu judecă acţiuni în pretenţii civile. În situaţia în care un deţinut solicită daune morale pentru încălcarea demnităţii ori pentru tratamente degradante în detenţie, cadrul legal adecvat este acţiunea civilă întemeiată pe răspunderea delictuală şi pe normele convenţionale, competenţa aparţinând instanţelor judecătoreşti de drept comun, potrivit regulilor generale de competenţă.

Curtea de apel a reţinut corect această distincţie, subliniind că nu există conflict între procedura plângerii şi acţiunea civilă, cele două căi putând coexista. Practica judiciară internă conturată ulterior hotărârii-pilot Rezmiveş c. României confirmă posibilitatea formulării directe a acţiunii în despăgubiri în faţa instanţelor civile, cu atât mai mult cu cât plângerea specială fie nu oferă remediul compensatoriu solicitat, fie nu este eficientă în contextul concret al cauzei. Nici Legea nr. 254/2013 şi nici o altă dispoziţie legală nu prevăd o jurisdicţie exclusivă care să sustragă acţiunile civile în pretenţii de la competenţa instanţelor de drept comun pentru motivul neparcurgerii plângerii la judecătorul de supraveghere.

În consecinţă, susţinerea privind pretinsa necompetenţă a instanţei civile este lipsită de temei legal. Instanţa de apel a soluţionat în mod corect cauza în cadrul civil, aplicând normele materiale incidente, respectiv art. 1349 şi 1357 C. civ., coroborate cu art. 3 CEDO, iar un alt mod de abordare nu era justificat de dispoziţiile legale aplicabile. Nu se poate reţine nicio aplicare greşită a dreptului material sub acest aspect, motivul de recurs fiind nefondat.

Recurenta contestă modul în care instanţa de apel a valorificat jurisprudenţa CEDO şi a aplicat standardele europene în aprecierea existenţei încălcării şi a prejudiciului, susţinând, în esenţă, că s-ar fi acordat o pondere excesivă criteriului spaţiului personal pe deţinut în detrimentul argumentelor proprii. Critica nu relevă însă vreo eroare de drept material, întrucât instanţa de apel a acţionat în deplină concordanţă cu normele convenţionale şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a căror aplicare este nu doar permisă, ci şi obligatorie potrivit art. 11 alin. (2) şi art. 20 din Constituţie, coroborate cu art. 3 din Convenţie.

În concret, au fost corect avute în vedere reperele jurisprudenţiale esenţiale. Hotărârea-pilot Rezmiveş şi alţii c. României a constatat existenţa unei disfuncţii structurale privind supraaglomerarea şi condiţiile inadecvate din penitenciare şi a impus statului adoptarea de măsuri generale. Cauza Muršić c. Croaţiei a stabilit că, în camerele comune, spaţiul personal sub 3 m2 generează o prezumţie puternică de încălcare a art. 3, răsturnabilă numai în condiţii strict circumscrise, precum caracterul foarte scurt al supraaglomerării, libertatea efectivă de mişcare în afara camerei şi absenţa altor factori agravanţi. Aplicând aceste principii, curtea de apel a reţinut corect că, pe anumite perioade, reclamantul a fost cazat sub pragul de 3 m2 şi că nu au existat elemente compensatorii apte să neutralizeze efectul supraaglomerării, astfel încât s-a constatat încălcarea art. 3 CEDO imputabilă statului. Concluzia este conformă dreptului material aplicabil, inclusiv obligaţiilor pozitive ale statului de a asigura condiţii de detenţie demne şi prevederilor Legii nr. 254/2013 privind respectarea demnităţii umane şi interzicerea tratamentelor inumane sau degradante. În aceste condiţii, instanţa de apel nu a făcut altceva decât să aplice un standard internaţional obligatoriu, iar susţinerea recurentului este nefondată, neputându-se reţine o aplicare greşită a normelor de drept material.

Recurenta a contestat cuantumul despăgubirilor morale acordate, susţinând că suma de 7.735 RON ar fi fost stabilită arbitrar, fără temei şi cu nesocotirea criteriilor legale şi convenţionale. De plano, se impune sublinierea că stabilirea întinderii daunelor morale aparţine puterii de apreciere a instanţei de fond şi a celei de apel, care evaluează probele şi împrejurările cauzei pentru a cuantifica în bani un prejudiciu nepatrimonial, respectiv suferinţa fizică şi psihică. Controlul exercitat în recurs asupra acestei evaluări este unul strict, fiind posibil doar în măsura în care se constată încălcarea unor norme de drept material, precum aplicarea unui criteriu eronat ori depăşirea limitelor legale. Nu este permisă în recurs o reapreciere liberă a probatoriului în scopul stabilirii unei alte sume, întrucât aceasta ar depăşi competenţa instanţei de recurs, orientată exclusiv asupra legalităţii hotărârii.

Jurisprudenţa a statuat constant că reindividualizarea cuantumului daunelor morale nu poate fi realizată în recurs în temeiul niciunuia dintre cazurile de casare, inclusiv al aplicării greşite a legii, astfel încât, atâta vreme cât instanţa de apel a respectat principiile legale de evaluare, suma concretă nu poate fi cenzurată pentru simplul motiv că recurentul o apreciază ca fiind prea mare sau prea mică.

În cauză, curtea de apel a oferit o motivare suficientă şi adecvată a cuantumului, indicând criteriile avute în vedere: durata considerabilă a detenţiei neconforme (1.105 zile), natura suferinţei îndurate (disconfortul şi umilinţa inerente supraaglomerării, inclusiv perioade în care spaţiul a fost sub 3 m2/deţinut), precum şi necesitatea ca despăgubirea să nu fie nici pur simbolică, nici disproporţionată. Instanţa a arătat expres că a evitat transformarea despăgubirilor într-un câştig nejustificat, respectând principiul "satisfacţiei echitabile", în sensul că daunele morale trebuie să rămână strict reparatorii şi să nu depăşească ceea ce este justificat de întinderea prejudiciului.

Instanţa de apel a corelat dreptul intern cu art. 3 din CEDO, reţinând că recunoaşterea unei încălcări a acestui text convenţional impune acordarea unei compensaţii adecvate, iar practica Curţii de la Strasbourg în cauze similare confirmă posibilitatea unor compensaţii financiare semnificative, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei speţe. În aceste condiţii, suma stabilită nu apare nici vădit excesivă, nici vădit derizorie, fiind rezultatul unei evaluări echilibrate, adaptate particularităţilor cauzei.

Prin urmare, nu se evidenţiază nicio încălcare a regulilor de drept material în determinarea cuantumului despăgubirilor. Recurenta nici nu a indicat concret în ce ar consta pretinsa ignorare a criteriilor legale şi convenţionale, iar simpla nemulţumire faţă de nivelul sumei nu poate fundamenta casarea. Orice încercare de a obţine pe calea recursului o nouă apreciere a probelor sau o rejudecare pe fond a întinderii prejudiciului este inadmisibilă în această cale extraordinară, limitată la chestiuni de legalitate.

Recurenta a mai susţinut, incidental, că instanţa de apel nu ar fi exercitat pe deplin efectul devolutiv al apelului, în sensul omiterii analizei criticii privind neparcurgerea procedurii speciale din Legea nr. 254/2013. Această susţinere este însă contrazisă de motivarea deciziei de apel.

Curtea de Apel a examinat în mod explicit argumentul pârâtei referitor la plângerea adresată judecătorului de supraveghere şi a răspuns detaliat, conchizând că dispoziţiile art. 56 alin. (2) nu sunt incidente în cauză şi, oricum, neutilizarea acestei plângeri nu împiedică exercitarea acţiunii în justiţie. În consecinţă, nu se poate vorbi despre nerespectarea efectului devolutiv. Dimpotrivă, instanţa de apel a soluţionat toate motivele de apel invocate.

În concluzie, decizia recurată este legală, instanţa de apel aplicând corect normele de drept material incidente. A fost realizată distincţia justă între procedura specială a plângerii la judecătorul de supraveghere, cu caracter facultativ şi finalitate diferită, şi acţiunea civilă în răspundere delictuală, menită să repare prejudiciul moral suferit de deţinut. Au fost respectate standardele naţionale şi europene, în special cele izvorâte din art. 3 CEDO, din hotărârea-pilot Rezmiveş şi alţii împotriva României şi din criteriile stabilite în cauza Muršić împotriva Croaţiei, pentru a constata încălcarea şi răspunderea statului. De asemenea, cuantumul daunelor morale a fost motivat prin raportare la criterii legale relevante şi se încadrează în limitele echităţii, fără a rezulta vreo eroare de drept în determinarea sa.

Criticile recurentului tind, în realitate, la o reexaminare a situaţiei de fapt (admisibilitatea acţiunii, întinderea suferinţei, mărimea compensaţiei) ceea ce nu este permis în recurs decât în măsura în care s-ar dovedi o încălcare a legii.

Or, în speţă, nu s-a demonstrat existenţa vreunei norme materiale încălcate; dimpotrivă, instanţa de apel a avut în vedere toate dispoziţiile legale şi convenţionale aplicabile. Prin urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, hotărârea atacată nefiind pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, nefiind întrunite condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Harghita în numele şi pentru Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 795/A din 5 septembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 iunie 2025.