Liability of Finance Ministry for market value restitution following property loss via vindication under Law No. 10/2001

Şedinţa publică din data de 3 iunie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi cu Ministerul Finanţelor, în temeiul art. 50 indice 1 din Legea nr. 10/2001, au solicitat instanţei ca prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunţa să dispună restituirea preţului de piaţă al imobilului situat în str. x, ap. l, Bucureşti.

În fapt, reclamanţii au fost proprietarii imobilului situat în Bucureşti, str. x, potrivit contractului de vânzare cumpărare cu plata în rate nr. N 8196 din data de 02.04.2009.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 205-208 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 5 din 03 ianuarie 2022, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia Civilă.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 924 din 21 septembrie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii Ministrul Finanţelor şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General; a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor să restituie reclamanţilor suma de 343.832 RON reprezentând valoarea de piaţă a imobilului situat în Bucureşti, str. x, precum şi să plătească reclamanţilor suma de 1500 RON cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 287 A din 15 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 924 din 21 septembrie 2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

4. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: Împotriva deciziei civile nr. 287 A din 15 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a formulat recurs, recurentul-pârât Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 01 octombrie 2024 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 5.

5. Asupra motivelor de recurs formulate, se constată următoarele:

Procedând la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivat de faptul că hotărârea Curţii de Apel Bucureşti este netemeinică şi nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanţii A. şi B., ca neîntemeiată.

S-a învederat că, în mod eronat, curtea de apel a respins ca nefondat apelul pe care l-au declarat în cauză, apreciind că "potrivit hotărârilor judecătoreşti definitive depuse la dosarul cauzei şi reţinute corect de prima instanţă, că deşi a fost admisă acţiunea în revendicare, s-a reţinut că au respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi nu s-a reţinut că imobilul ar fi fost preluat de stat fără titlu valabil. Astfel, conform dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea 10/2001, reclamanţii au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului".

Recurentul a afirmat că, astfel cum rezultă din actele depuse la dosar, contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 8196/02.04.2009 nu a fost desfiinţat, iar în lipsa unei sentinţe definitive si irevocabile în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare sus menţionat, încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar AFI prin care intimaţii-reclamanţi au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, nu se poate justifica obligarea Ministerului Finanţelor la plata sumei de 343.832 RON reprezentând preţul de piaţă al apartamentului sus-mentionat.

Mai mult, reclamanţii nu au făcut dovada îndeplinirii nici uneia dintre condiţiile cumulative prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În continuare, subsumat aceluiaşi motiv de recurs, recurentul a susţinut că nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor, date fiind următoarele argumente.

Având în vedere că obiectul cererii de chemare în judecată vizează un raport juridic de drept privat care are la bază un contract, statul ca terţ nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili o altă instituţie răspunzătoare.

Nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.

Conform dispoziţiilor art. 1337 C. civ. se instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.

Această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziţie specială contrară, fiind aşadar, pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.

Ca atare, tulburarea de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul Bucureşti prin Primar General, faţă de pretenţiile intimaţilor-reclamanţi A. si B..

Recurentul a concluzionat că nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor, având în vedere că nu poate fi reţinută culpa acestei instituţii.

O altă critică se referă la faptul că, deşi prin hotărârea recurată, curtea de apel a reţinut că nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a fost generată de dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 112/1995, totuşi, a respins apărările pe care le-a formulat, instanţa considerând aplicabile dispoziţiile art. 50 din Legea 10/2001.

În continuarea recursului, se mai critică faptul că, în mod eronat, a susţinut recurentul, curtea de apel a respins apărările formulate cu privire la valoarea imobilului stabilită prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul C., motivat de faptul că această valoare nu reflectă preţul real al imobilului în litigiu.

Recurentul a mai învederat că în speţă, operează îmbogăţirea fără justă cauză, întrucât intimaţii ar urma să încaseze o diferenţă mai mare faţă de valoarea achitată în contractul de vânzare - cumpărare, instanţa neavând în vedere că reclamanţii au achiziţionat imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995, la un preţ social preferenţial, cu mult sub preţul pieţei, cu o diminuare considerabilă din valoarea reală.

Indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piaţă actuală a imobilelor constituie, în mod vădit, o îmbogăţire fără justă cauză a acestora, ce încalcă principiul egalităţii cetăţenilor în fata legii, întrucât situaţia cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 este esenţial diferită de situaţia celor care cumpără un imobil potrivit preţurilor stabilite liber pe piaţă, aşadar, la valoarea de piaţă.

6. Apărările formulate în cauză:

Prin întâmpinarea formulată de intimaţii-reclamanţi s-a solicitat în principal, anularea recursului pentru neîncadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat cu consecinţa menţinerii în tot a hotărârii atacate.

Au susţinut că deşi recurentul a invocat în mod formal motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta nu a arătat în mod concret care sunt criticile aduse hotărârii recurate, ci s-a limitat la reluarea susţinerilor şi apărărilor formulate în faza procesuală a apelului.

În subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi au învederat că referitor la susţinerile privind stabilirea eronată a valorii despăgubirilor, instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale, dând eficienţă prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, incidente cauzei.

Au precizat că situaţia lor se circumscrie dispoziţiilor articolului enunţat, întrucât au calitatea de cumpărători al căror contract de vânzare a fost desfiinţat ca urmare a admiterii unei acţiuni în revendicare, în temeiul art. 21 alin. (5) din Legea 10/2001. Mai mult, acest text legal instituie un regim derogatoriu de la regulile generale privind evicţiunea, stabilind că despăgubirile trebuie să reflecte preţul de piaţă al imobilului, determinat conform standardelor internaţionale de evaluare.

Ca atare, nu este incidentă instituţia îmbogăţirii fără justă cauză prin raportare la situaţia dedusă judecăţii.

Cu privire la criticile recurentului cu privire la raportul de expertiză, au afirmat că acestea vizează, în realitate, o reevaluare şi reapreciere a probelor administrate, aspecte ce exced competenţei instanţei de recurs.

7. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă:

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 1 aprilie 2025, în cauză a fost fixat termen de judecată la data de 3 iunie 2025.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată nefondat recursul declarat în cauză, în considerarea următoarelor argumente:

Prioritar, potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. în conformitate cu care "Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei", Înalta Curte va analiza excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii-reclamanţi prin întâmpinare, excepţie ce urmează a fi respinsă.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, intimaţii-reclamanţi au învederat că a fost invocat în mod formal motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu s-a arătat în mod concret care sunt criticile aduse hotărârii recurate, ci recurentul s-a limitat la reluarea susţinerilor şi apărărilor formulate în faza procesuală a apelului, fără să se indice în concret care sunt normele de drept material încălcate sau aplicate greşit de către instanţa de apel.

Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor intimaţilor-recurenţi că, prin recursul declarat în cauză şi întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a precizat normele de drept material pretins a fi fost încălcate sau aplicate greşit, respectiv, cele ale art. 501 din Legea nr. 10/2001 şi art. 50 alin. (3) din acelaşi act normativ, art. 21 alin. (5) din Legea 112/1995 şi art. 1337 C. civ.

Prin modul de formulare a motivelor de recurs s-au adus critici punctuale hotărârii recurate, arătându-se că prin hotărârea în revendicare nu s-a dispus desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare, situaţie în care nu era incidentă norma prevăzută de art. 501 din Legea nr. 10/2001 pentru a se acorda preţul de piaţă al imobilului.

Înalta Curte observă că prin invocarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor de către recurent, s-a arătat în concret că Ministerul Finanţelor nu are calitatea procesuală pasivă prevăzută de obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi de dispoziţiile art. 1337 C. civ. care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală/parţială prin fapta unui terţ.

În concluzie, Înalta Curte reţine că nu poate opera sancţiunea prevăzută de art. 489 C. proc. civ., întrucât, aşa cum s-a arătat, recursul a fost motivat, iar unele din motivele invocate se încadrează în cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., şi ca atare, urmează a se respinge excepţia nulităţii recursului.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că nu mai există niciun impediment de ordin procedural în ceea ce priveşte analiza şi soluţionarea pe fond a recursului declarat de recurentul Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

Se constată că printr-o primă critică, recurentul a susţinut că în mod greşit a fost respins apelul pe care l-a promovat în cauză, având în vedere că "potrivit hotărârilor judecătoreşti definitive depuse la dosarul cauzei şi reţinute corect de prima instanţă, deşi a fost admisă acţiunea în revendicare, s-a reţinut că au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi nu s-a reţinut că imobilul ar fi fost preluat de stat fără titlu valabil. Astfel, conform dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea 10/2001, reclamanţii au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului".

Analizând această susţinere, Înalta Curte constată că în cuprinsul considerentelor deciziei recurate nu se regăsesc asemenea argumente ca cele redate cu ghilimele de recurent, instanţa de apel aplicând în mod corect dispoziţiile art. 50 alin. (21) şi art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care au următorul conţinut normativ, (21) Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.

(3) Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".

Referirea pe care instanţa de apel a făcut-o la prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a avut în vedere distincţia necesară între modul în care trebuie făcută restituirea preţului unui imobil dobândit prin contract de vânzare-cumpărare desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi, respectiv, restituirea preţului unui imobil cumpărat prin contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În prima ipoteză, restituirea urmează a se face la preţul actualizat plătit de chiriaşi, iar în cea de-a doua ipoteză, se va restitui preţul de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare (art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001).

Temeiul acordării preţului de piaţă se regăseşte în dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, conform cărora "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cunpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor (…)", precum şi în dispoziţiile art. 50 alin. (21) din acelaşi act normativ, invocat drept temei şi de către instanţa de apel, care completează dispoziţiile de mai sus, în sensul scutirii de la plata taxei de timbru a acţiunilor în justiţie cu acest obiect.

Astfel, în mod corect instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 50 alin. (2)1 şi nu a art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, (aşa cum a afirmat recurentul) validând soluţia şi argumentele instanţei inferioare privind acordarea preţului de piaţă al imobilului.

În continuare, se reţine că în mod nefondat s-a criticat pe calea prezentului recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greşita aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în baza cărora s-a dispus acordarea preţului de piaţă al imobilului cumpărat de intimaţii-reclamanţi în baza Legii nr. 112/1995.

În esenţă, argumentele pentru care recurentul-pârât a pretins greşita aplicare a dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, se referă la inexistenţa unei sentinţe definitive şi irevocabile prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 8196 din 2 aprilie 2009, precum şi la neîndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute de art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Dezvoltând acest motiv de recurs a arătat că, astfel cum rezultă din actele depuse la dosar, contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 8196 din 02 aprilie 2009 nu a fost desfiinţat, iar în lipsa unei sentinţe definitive si irevocabile în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare sus menţionat, încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar AFI prin care intimaţii-reclamanţi au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, nu se poate justifica obligarea Ministerului Finanţelor la plata sumei de 343.832 RON reprezentând preţul de piaţă al apartamentului sus-mentionat.

Criticile sunt nefondate.

Înalta Curte constată că prin sentinţa civilă nr. 1941 din 18 octombrie 2018 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de D. în contradictoriu cu reclamanţii din prezenta cauză şi Municipiul Bucureşti şi s-a dispus lăsarea în deplină proprietate şi posesie, în favoarea reclamantului, a construcţiei şi terenului situate în Bucureşti, str. x Doamna Chiajna 39.

Prin decizia civilă nr. 808 din 22 mai 2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de A. şi B., iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondat recursul declarat de aceleaşi părţi.

În viziunea Legii nr. 10/2001, noţiunea de desfiinţare a unui contract semnifică atât constatarea nulităţii acestuia, cât şi lăsarea sa fără efecte ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare, printr-o hotărâre definitivă/irevocabilă.

Aşadar, potrivit dispoziţiilor legii speciale, anume art. 20 alin. (2)1 din Legea 10/2001, efectele pierderii unui imobil prin admiterea acţiunii în revendicare sunt similare cu cele ale pierderii unui imobil prin constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare.

În speţă, deşi reclamanţii au pierdut bunul în urma unei acţiuni în revendicare şi nu a unei acţiuni în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, privind restituirea preţului de piaţă al imobilului, astfel cum în mod corect au reţinut instanţele devolutive.

În legătură cu susţinerea recurentului în sensul că nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiţie, respectiv încheierea contractului de vânzare-cumpărare să se fi realizat cu respectarea Legii nr. 112/1995, Înalta Curte constată că nici această critică nu este fondată.

Astfel, în mod corect, instanţa de apel a reţinut autoritatea pozitivă de lucru judecat a deciziei civile nr. 808 din 22 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2017, care a statuat "asupra bunei credinţe a pârâţilor din acel proces, reclamanţii A. şi B., dar şi asupra faptului că nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a fost generată de dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (care instituiau sub sancţiunea nulităţii absolute o interdicţie de înstrăinare a imobilelor cu privire la care a fost formulată notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, până la momentul soluţionării acesteia), iar nu de reaua-credinţă a pârâţilor şi nici de nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, aceste din urmă prevederi fiind respectate la încheierea contractului".

Aşadar, îndeplinirea celor două condiţii cumulative prevăzute de dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reţinută de ambele instanţe devolutive nu mai poate fi cenzurată, în caz contrar s-ar nesocoti concluziile unor hotărâri judecătoreşti care au dat o dezlegare aceastor aspecte.

Printr-o altă critică, întemeiată în drept de recurent pe motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în realitate subsumată prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul a susţinut că nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor, având în vedere că obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de un raport juridic de drept privat care are la bază un contract, iar statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili o altă instituţie răspunzătoare.

S-a mai subliniat că nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor şi să îi acorde acestuia calitate procesuală pasivă, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului, că potrivit dispoziţiilor art. 1337 C. civ. se instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ, care nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziţie specială contrară, fiind aşadar, pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.

A concluzionat că tulburarea de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul Bucureşti prin Primar General, faţă de pretenţiile intimaţilor-reclamanţi A. si B..

Nici aceste critici nu sunt fondate.

Potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a acordat calitate procesuală pasivă Ministerului Economiei şi Finanţelor, iar aceste dispoziţii au prioritate în raport de cele de drept comun privind răspunderea vânzătorului pentru evicţiune prevăzut de art. 1337 din C. civ., înlăturându-l de la aplicare.

De altfel, instanţa de fond, (tribunalul), prin încheierea din 07.10.2022, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General, şi a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucuresti prin Primarul General ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Astfel, a statuat asupra cadrului procesual reţinând calitatea procesuală pasivă doar a Ministerului Finanţelor Publice, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii prin care a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primar, cu motivarea că acest pârât "nu justifică legitimare procesuală pasivă în sensul art. 36 C. proc. civ., atâta timp cât nu acesta este subiectul de drept căruia textul de lege citat îi adresează calitatea de plătitor".

În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor, instanţele fondului au aplicat corect norma specială cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul stabilind în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, obligaţia de plată a preţului prevăzut de acest act normativ, acesta devenind subiectul de drept obligat în raportul juridic având un astfel de obiect, înlăturând aplicarea normelor generale cu privire la răspunderea vânzătorului pentru evicţiune.

Cu privire la critica prin care recurentul a susţinut că deşi curtea de apel a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea 112/1995, dar a respins apărările pe care le-a formulat în cauză privind neîndeplinirea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, se reţine că şi această critică este nefondată.

Aşa cum s-a mai arătat, prin decizia civilă nr. 808 din 22 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a dat o dezlegare acestui aspect, în sensul că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat faptul că prevederile Legii 112/1995 au fost respectate la încheierea contractului, iar pierderea proprietăţii imobilului în cadrul acţiunii în revendicare a fost generată de dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi nu de reaua-credinţă a pârâţilor. Aceste aspecte au fost tranşate definitiv, dobândind autoritate pozitivă de lucru judecat.

În continuarea memoriului de recurs, se mai critică faptul că, în mod eronat, curtea de apel a respins apărările formulate cu privire la valoarea imobilului stabilită prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul C., motivat de faptul că această valoare nu reflectă preţul real al imobilului în litigiu.

Expertul trebuia să ţină seama de un coeficient de uzură mai mare şi nu să precizeze că "starea tehnică de întreţinere a locuinţei este bună", determinând o valoare de circulaţie a imobilului mai mare.

Înalta Curte reţine că, în conformitate dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele strict şi limitativ prevăzute de acest text de lege.

Prin urmare, critica cu privire la valoarea imobilului stabilită de expert reprezintă un aspect de netemeinicie şi nu de nelegalitate, pentru a putea fi examinată prin exercitarea prezentei căi de atac; în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei.

Acordarea preţului de piaţă al imobilului nu poate fi considerată o îmbogăţire fără justă cauză a reclamanţilor, aşa cum susţine recurentul, întrucât norma specială prevăzută de art. 501 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 stabileşte în mod expres preţul la care are loc compensarea pierderii imobilului, având prioritate faţă de dispoziţiile dreptului comun, care astfel sunt excluse de la aplicare.

În consecinţă, faţă de considerentele mai sus arătate, nefiind incidente niciunul dintre motivele de recurs invocate de recurent, încadrabile în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, făcând aplicarea prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 287A din 15 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 iunie 2025.