Recovery of unjustified state environmental subsidies: limits of cassation review over factual re-evaluation and construction law compliance

Şedinţa publică din data de 15 mai 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 6 februarie 2019 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, sub nr. x/2019, reclamantul Secretariatul de Stat pentru Culte a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă Prăjeşti, obligarea acesteia la plata sumei de 233.000 RON, reprezentând ajutor financiar de la bugetul de stat pentru reparaţii capitale, sumă atribuită prin H.G. nr. 673/2017, reprezentând creanţă principală ce se cuvine bugetului general consolidat al statului, care nu a fost justificată şi nici restituită în termenul prevăzut de dispoziţiile legale; achitarea creanţelor bugetare accesorii formate din dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente creanţei bugetare principale, ce urmează a fi calculate până la data plăţii efective a acesteia.

În drept, a invocat art. 15 alin. (3) din H.G. nr. 1470/2002 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 82/2001, respectiv art. 113 alin. (1) pct. 7 şi art. 194 C. proc. civ.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei, prin raportare la valoarea obiectului cererii. Prin cererea reconvenţională formulată, a solicitat obligarea reclamantului să vireze în contul Parohiei suma de 367.000 RON, respectiv diferenţa dintre suma acordată prin H.G. nr. 673/2017 şi suma provenită din veniturile parohiei.

Prin sentinţa nr. 5745 din 6 iunie 2019, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâtă, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la 4 iulie 2019, sub acelaşi număr de dosar.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1184 din 28 iulie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantului-pârât, raportat la cererea reconvenţională, ca neîntemeiată. A admis în parte acţiunea, obligând-o pe pârâta-reclamantă la plata către reclamantul-pârât, a sumei de 178.060,16 RON. A respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată. A respins cererea reconvenţională, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 612/A din 12 aprilie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei nr. 1184 din 28 iulie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă. A admis apelul reclamantului formulat împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, obligând-o pe pârâta-reclamantă Parohia Ortodoxă Prăjeşti şi la plata către reclamantul-pârât Secretariatul de Stat pentru Culte, a dobânzilor şi a penalităţilor de întârziere fiscale, aferente sumei de 178.060,16 RON, de la data deciziei şi până la data plăţii efective. A menţinut în rest sentinţa civilă apelată.

Prin decizia nr. 1259/A din 6 octombrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 612/A din 12 aprilie 2023, formulată de reclamantul Secretariatul de Stat pentru Culte şi a dispus completarea dispozitivului deciziei menţionate, în sensul obligării pârâtei Parohia Ortodoxă Prăjeşti la plata către reclamantul Secretariatul de Stat pentru Culte a sumei de 2.333 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (taxă de timbru).

4. Recursurile

Împotriva deciziei nr. 612/A din 12 aprilie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamantul Secretariatul de Stat pentru Culte şi pârâta Parohia Ortodoxă Prăjeşti.

Recurenta Parohia Ortodoxă Prăjeşti a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

Prin motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţele anterioare au nesocotit dispoziţiile Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii şi a solicitat, în probaţiune, efectuarea unei noi expertize, cu obiectivele precizate în faţa primei instanţe şi a instanţei de apel, prin cele două puncte din obiecţiunile la raportul de expertiză iniţial, reluate în memoriul de recurs.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a afirmat că instanţele anterioare au exclus din motivare prevederile legale corespunzătoare obiectului cauzei, respectiv legislaţia aferentă lucrărilor în construcţii. În acest sens, a făcut trimitere la dispoziţiile art. 67 alin. (3) din Ordinul nr. 839/2009, la art. 14 alin. (1), (4) şi 5 din H.G. nr. 907/2016, la art. 3 alin. (1) lit. g) din H.G. nr. 1470/2002, la prevederile Legii nr. 10/1995 în ansamblul său, precum şi la H.G. nr. 925/1995 şi art. 12 din H.G. nr. 742/2018.

Prin motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a încălcat întreaga legislaţie aferentă disciplinei în construcţii şi a aplicat greşit legislaţia incidentă lucrărilor de construcţii, limitându-se la aprecierea motivelor în raport de O.G. nr. 82/2001, cu încălcarea dreptului la apărare, prin respingerea efectuării unei noi expertize care să conţină şi cele două puncte pe care expertul nu le-a analizat în răspunsul acesteia la obiecţiunile pârâtei.

Recurenta a evidenţiat situaţia de fapt şi dispoziţiile legale incidente, greşit aplicate/interpretate în opinia sa, menţionând că s-a conformat deciziei atacate, solicitând reproiectarea cu specificaţia cerută de curtea de apel, de a limita lucrările la soluţia minimală.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, a susţinut că efectele calamităţii asupra bisericii sunt deficienţele structurale şi nestructurale, consemnate în raportul de expertiză, care nu sunt înlăturate printr-o intervenţie minimală. În cauză a fost întocmit un singur raport tehnic, care a fost completat cu rezultatul investigaţiilor suplimentare efectuate asupra stării clădirii.

A menţionat că, pe baza investigaţiilor s-a completat raportul tehnic de expertiză nr. x/2017 şi s-a stabilit soluţia de intervenţie optimă. Raportul este un document suveran, impunându-se ca toate documentele precedente să fie modificate, în conformitate cu prevederile acestuia, inclusiv devizele de lucrări.

A învederat că acesta este motivul pentru care situaţiile de lucrări diferă de devizul preliminar, iar acest aspect este des întâlnit pe şantiere şi permis explicit prin Ordinul nr. 839/2009 al Ministerului Dezvoltării Regionale, care, la art. 67 alin. (3), stabileşte că "se permite schimbarea soluţiei tehnice ca urmare a decopertărilor sau releveelor de fundaţii".

A apreciat că această ipoteză se pliază pe situaţia dedusă judecăţii, în sensul că s-a pornit de la un plan de măsuri preliminare, bazate pe observaţii directe, iniţiatoare a demersurilor şi a lucrării, iar pe parcurs, după efectuarea tuturor investigaţiilor necesare, făcându-se completări şi formulându-se concluzii finale.

5. Hotărârea pronunţată în recurs

Prin decizia nr. 2346 din 30 octombrie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a constatat nule recursurile declarate de reclamantul-pârât Secretariatul de Stat pentru Culte şi de pârâta-reclamantă Parohia Ortodoxă Prăjeşti împotriva deciziei nr. 612A din 12 aprilie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În acest sens, Înalta Curte a analizat cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., posibilitatea încadrării criticilor deduse judecăţii prin cele două recursuri formulate în motivele de casare prevăzute de lege, referitor la recursul pârâtei Parohia Ortodoxă Prăjeşti (care interesează exclusiv în calea extraordinară de atac pendinte, raportat la obiectul acesteia), constatând că acesta cuprinde o enumerare a elementelor de fapt, care ţin de modalitatea de interpretare a probatoriului şi de texte de lege, fără ca acestea să poată fi încadrate într-unul din motivele de nelegalitate susceptibile de cenzură în faza recursului, dată fiind lipsa indicării, prin raportare la considerentele deciziei atacate, a modalităţii în care ar fi fost nesocotite regulile de drept aplicabile.

Înalta Curte a constatat că, deşi recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta a omis să dezvolte critici de nelegalitate derivate din perspectiva acestora, indicarea acestor motive fiind formală, în lipsa unei argumentaţii juridice apte de analiză în recurs.

Impropriu fundamentate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., care vizează ipoteza incursiunii puterii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, susţinerile recurentei prin care a solicitat efectuarea unei noi expertize judiciare în cauză, au fost apreciate că depăşesc sfera de analiză specifică motivului de recurs invocat, fiind, în realitate, chestiuni de temeinicie plasate în afara controlului de legalitate specific instanţei de recurs.

Aceasta întrucât nemulţumirile generale ale părţii şi susţinerile legate de modalitatea de interpretare a probatoriului nu puteau constitui în critici de nelegalitate, care să poată fi deduse judecăţii în calea extraordinară de atac a recursului, ci puteau reprezenta, eventual, critici de netemeinicie, care fac obiectul analizei instanţelor devolutive.

Aspectul utilităţii probelor în soluţionarea procesului a fost considerat că reprezintă o chestiune de evaluare a potenţialului fiecărei probe de a dovedi faptele propuse, ce conturează cadrul factual, stabilit în vederea aplicării normelor incidente cauzei.

Înalta Curte a notat că o atare aptitudine a probelor, de a conduce la soluţionarea cauzei, este lăsată de legiuitor la aprecierea judecătorilor fondului, cărora le incumbă îndatorirea de a stabili situaţia de fapt a cauzei, chestiune care este exclusă cenzurii instanţei de recurs, motiv pentru care reţinerile instanţei de apel, prin care a fost menţinut raţionamentul primei instanţe în legătură cu respingerea solicitării recurentei, de administrare a unei noi expertize, nu pot constitui obiect al verificării jurisdicţionale în acest stadiu procesual.

Asupra susţinerilor referitoare la existenţa unui eventual viciu de motivare a deciziei atacate a apreciat că nu se subsumau motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dată fiind lipsa indicării concrete a chestiunilor litigioase determinante, rămase în afara analizei instanţei de rejudecare.

Simpla enumerare a unor texte de lege a fost considerată că nu echivalează cu formularea unor critici de nelegalitate cu privire la eventuale carenţe ale considerentelor deciziei atacate, cât timp motivul de recurs invocat implică arătarea propriu-zisă a greşelilor anume imputate instanţei de apel din această perspectivă.

S-a reţinut că, în realitate, recurenta a urmărit, în mod nepermis, devoluţiunea cauzei în ansamblul său, în vederea restabilirii situaţiei de fapt, sens în care a precizat, în mod expres, că susţine "cererea de efectuare a unei noi expertize cu obiectivele solicitate în faţa primei instanţe şi a cele de apel".

Cum, însă, aceste susţineri se referă la elemente de fapt şi la modalitatea de interpretare a probatoriului, Înalta Curte a remarcat că ele nu pot forma obiect de analiză în recurs, fiind specifice exclusiv instanţelor de fond.

În egală măsură, a notat că nici susţinerile referitoare la încălcarea normelor de drept material redate, sub forma citării, prin cererea de recurs, nu evocă aspecte de nelegalitate, cât timp, fără a evidenţia o eventuală nesocotire a acestora de către instanţa de apel, în raport cu raţionamentul logico-juridic ce fundamentează soluţia atacată, recurenta s-a rezumat la invocarea unei greşite stabiliri a cadrului factual.

În acest sens, a arătat că recurenta a formulat susţineri în sensul că "devizul anexat cererii de finanţare cuprindea lucrări care excedează cu mult intervenţia minimală", în disonanţă cu reţinerile instanţei de apel, potrivit cărora "pârâta-reclamantă a depus cererea pentru acordarea sprijinului financiar conform primei soluţii minimale".

Totodată, recurenta a arătat că "efectele calamităţii asupra bisericii sunt deficienţe structurale şi nestructurale, observate şi consemnate în raport, care nu sunt înlăturate prin intervenţia minimală", în opoziţie cu reţinerile curţii de apel, potrivit cărora "doar cheltuielile pentru intervenţia minimală sunt conforme cu scopul pentru care a fost alocat sprijinul financiar".

În aceeaşi manieră, apreciată ca nefiind adecvată procedural, Înalta Curte a constatat că recurenta a tins să justifice neconcordanţa constatată de instanţele fondului între lucrările din devizul anexat cererii de finanţare şi cele executate, indicând că "stabilirea precisă a lucrărilor ce se impuneau a fi executate pentru înlăturarea avariilor a necesitat efectuarea unor investigaţii suplimentare, care au necesitat timp", pentru a justifica necesitatea tuturor cheltuielilor efectuate din sprijinul acordat în temeiul H.G. nr. 673/2017, contrar probatoriului administrat.

Instanţa a considerat că o atare atitudine procesuală ignoră faptul că, prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului, partea interesată nu poate invoca orice fel de nemulţumiri, ci doar pe acelea care îmbracă forma unor aspecte de nelegalitate, în conformitate cu motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, care îşi au corespondent în considerentele deciziei atacate.

Totodată, a observat, astfel, că recurenta intenţionează să obţină o cenzurare a modalităţii de apreciere a probelor de către instanţa de apel, precum şi o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac a recursului, în cadrul căreia se verifică, exclusiv, legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Susţinerea existenţei unei încălcări a dispoziţiilor art. 26 alin. (5) din Legea nr. 10/1995, a prevederilor art. 67 alin. (3) din Ordinul nr. 839/2009, a art. 14 din H.G. nr. 907/2016, invocate în cererea de recurs, respectiv a prevederilor H.G. nr. 925/1995 sau a dispoziţiilor H.G. nr. 742/2018, menţionate per se, în lipsa indicării modalităţii pretins eronate de aplicare a acestora, a fost apreciată că nu corespunde exigenţelor de motivare a cererii de recurs, în acord cu prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) raportate la cele ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta cu atât mai mult cu cât judecata înfăptuită în etapa procesuală a apelului nu a antamat aspecte referitoare la aplicarea normelor juridice de care a înţeles să se prevaleze recurenta, ci s-a mărginit, în raport cu limitele învestirii instanţei prin acţiunea reclamantului (dată fiind intrarea sub autoritate de lucru judecat a soluţiei primei instanţe de respingere a cererii reconvenţionale a pârâtei, ca efect al neformulării, de către partea interesată, a unor critici în acest sens) şi cu apelurile formulate, la verificarea, cu ocazia devoluţiunii cauzei, a respectării, de către pârâtă, a scopului pentru care i-a fost alocat sprijinul financiar, potrivit H.G. nr. 673/2017, în raport cu caracterul urgent al lucrărilor necesare pentru înlăturarea calamităţilor naturale.

În urma propriei verificări jurisdicţionale a cauzei, instanţa devolutivă de control judiciar, reţinând cadrul legal incident, în acord cu cauza juridică a acţiunii reclamantului (constând în nejustificarea, în raport cu prevederile art. 15 din H.G. nr. 1470/2002, a sprijinului financiar acordat pârâtei-reclamante conform H.G. nr. 673/2017), a respectat limitele învestirii instanţei, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., constatând regularitatea şi concludenţa probatoriului administrat în cauză, menţinând soluţia primei instanţe în privinţa soluţiei de admitere în parte a pretenţiei formulate (reţinând ca fiind respectată destinaţia sprijinului financiar doar pentru suma de 54.939,84 RON, din totalul pretenţiei formulate, de 233.000 RON), şi modificând sentinţa doar sub aspectul accesoriilor în materie fiscală, pretinse la debitul principal solicitat.

În consecinţă, suplimentar aspectului neindicării efective a modalităţii în care normele de drept invocate prin memoriul de recurs ar fi fost aplicabile cauzei, referirile la acestea au fost considerate că sunt formale şi în afara cadrului judecăţii, care a verificat restituirea unor sume de bani plătite din Fondul de intervenţie aflat la dispoziţia Guvernului, având o anumită afectaţiune (respectiv, înlăturarea efectelor calamităţilor produse de furtuni), iar nu aspecte de calitate sau disciplină în construcţii, aşa cum se tinde a se demonstra prin criticile din recurs.

7. Contestaţia în anulare

Recurenta Parohia Prăjeşti a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei nr. 2346 din 30 octombrie 2024 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, susţinând, în baza art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

A menţionat că, în mod nejustificat a reţinut Înalta Curte că, raportat la scopul recursului prevăzut de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recurenta a omis să formuleze critici de nelegalitate cu privire la considerentele deciziei atacate.

Recurenta a învederat că a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., reclamând încălcarea de către instanţa de apel a unor norme imperative, respectiv a unei legi organice emise de Parlamentul României, respectiv dispoziţiile Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, Secţiunea IV, art. 26 alin. (5), care stipulează că, "În cazul producerii unor evenimente din cauza factorilor naturali, experţii tehnici evaluează starea tehnică a construcţiei avariate în vederea stabilirii condiţiilor de utilizare în, continuare ori de dezafectare a acestora."

A menţionat că Legea nr. 10/1995 prevede, la art. 35 alin. (1), că realizarea unei construcţii ori executarea de modificări ale acesteia fără respectarea reglementărilor tehnice constituie infracţiune şi se pedepseşte ca atare.

Aceeaşi lege, prin art. 36, sancţionează neaplicarea de către executant a soluţiilor stabilite de expertul tehnic, iar prin alin. (1) sancţionează investitorul pentru neexecutarea în, condiţiile legii, a lucrărilor.

Raportat la aceste dispoziţii legale, contestatoarea a apreciat că decizia recurată a fost pronunţată cu depăşirea puterii judecătoreşti, hotărârea nefiind motivată în drept şi nesocotind normele imperative ale legislaţiei în construcţii.

Susţinând că a invocat în memoriul de recurs cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că atât instanţa de apel, cât şi cea de recurs au exclus din motivare prevederile legale corespunzătoare obiectului cauzei, respectiv Legea 10/1995, Ordinul 839/2009 de aprobare a normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, Ordinul nr. 839/2009, care prevăd, la art. 67, schimbarea soluţiilor tehnice pe parcursul execuţiei, alin. (3) luând în considerare situaţii imprevizibile în faza de proiectare, ca urmare a unor decopertări, relevee de fundaţii etc.

A menţionat că H.G. nr. 907/2016, Capitolul IV, prevede explicit că, "Pentru lucrările de intervenţie efectuate pentru înlăturarea efectelor produse de calamităţi naturale, până la aprobarea documentaţiei de avizare, se aprobă deschiderea finanţării şi începerea execuţiei lucrărilor pe bază de liste de lucrări estimate cantitativ şi valoric. Totodată, alin. (5) stipulează că, până la finalizarea documentaţiei de avizare, decontarea se va face pe baza situaţiilor de lucrări însuşite de beneficiar, iar la Capitolul IV, art. 14 alin. (1) se acordă un termen de 6 luni, de acceptare a lucrărilor.

Contestatoarea a invocat încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1) lit. g) din H.G. nr. 1470/2002, care prevăd "refacerea Bisericii Ortodoxe Prăjeşti", dispoziţiile H.G. nr. 925/1995 republicată, privind verificarea şi expertizarea construcţiilor, dar şi pe cele ale H.G. nr. 742/2018, Capitolul III, art. 12 alin. (11).

A susţinut că a criticat decizia din apel şi din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând încălcarea legislaţiei aferente disciplinei în construcţii, mai sus evocate, în situaţia în care curtea s-a limitat la examinarea motivelor raportat la O.G. nr. 82/2001.

De asemenea, a invocat încălcarea dreptului la apărare, prin respingerea efectuării unei noi expertize, care să conţină şi cele două obiective la care expertul nu a s-a referit în răspunsul la obiecţiunile sale.

Reiterând situaţia de fapt dedusă judecăţii, a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

8. Apărările formulate

Prin întâmpinare, intimatul Secretariatul de Stat pentru Culte a solicitat respingerea contestaţiei în anulare, ca neîntemeiată.

9. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând contestaţia în anulare din perspectiva motivelor invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, prin intermediul căreia se poate obţine, în cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege, desfiinţarea unor hotărâri judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea normelor procedurale.

Dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., "Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când (…) dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale (…)".

În sensul dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., prin erori materiale se înţeleg acele greşeli de natură procedurală, ce vizează omisiunea sau confundarea unor date sau elemente în legătură cu aspectele formale ale judecăţii, iar nu posibile greşeli de judecată ce privesc fondul cauzei.

Pentru a învesti instanţa cu soluţionarea contestaţiei în anulare, se impune ca şi criticile formulate să se circumscrie ipotezei prevăzute de textul legal pe care aceasta este întemeiată, în speţă, art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Totodată, conform art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., "Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când (…) instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen."

Înalta Curte constată că prin motivele de contestaţie subsumate acestor prevederi legale, contestatoarea a susţinut că dezlegarea recursului prin decizia atacată este rezultatul mai multor erori materiale, precum şi că instanţa de recurs a omiţând să examineze motivele de recurs întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ.

În acest sens, a menţionat că a invocat prin motivele de recurs încălcarea, de către instanţa de apel, a unor norme imperative, respectiv a unei legi organice emise de Parlamentul României, respectiv a dispoziţiilor art. 26 alin. (5) şi ale art. 6 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, în raport de care a apreciat că decizia atacată a fost pronunţată cu depăşirea puterii judecătoreşti, hotărârea nefiind motivată în drept şi nesocotind normele imperative ale legislaţiei în construcţii.

Afirmând că a indicat în memoriul de recurs cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că atât instanţa de apel, cât şi cea de recurs au exclus din motivare prevederile legale corespunzătoare obiectului cauzei, respectiv Legea 10/1995, Ordinul 839/2009 de aprobare a normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 şi Ordinul nr. 839/2009, care prevede, la art. 67, schimbarea soluţiilor tehnice pe parcursul execuţiei, alin. (3) luând în considerare situaţii imprevizibile în faza de proiectare, ca urmare a unor decopertări, relevee de fundaţii etc.

A făcut referire la H.G. nr. 907/2016, care prevede, la Capitolul IV, că, "Pentru lucrările de intervenţie efectuate pentru înlăturarea efectelor produse de calamităţi naturale, până la aprobarea documentaţiei de avizare, se aprobă deschiderea finanţării şi începerea execuţiei lucrărilor pe bază de liste de lucrări estimate cantitativ şi valoric", iar la alin. (5) stipulează că, până la finalizarea documentaţiei de avizare, decontarea se va face pe baza situaţiilor de lucrări însuşite de beneficiar, iar la Capitolul IV, art. 14 alin. (1) se acordă un termen de 6 luni, de acceptare a lucrărilor.

Contestatoarea a invocat o încălcare a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. g) din H.G. nr. 1470/2002, care prevăd "refacerea Bisericii Ortodoxe Prăjeşti", dispoziţiile H.G. nr. 925/1995 republicată, privind verificarea şi expertizarea construcţiilor, dar şi pe cele ale H.G. nr. 742/2018, Capitolul III, art. 12 alin. (11).

De asemenea, a susţinut că a criticat decizia din apel şi din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamând încălcarea legislaţiei aferente disciplinei în construcţii, mai sus evocate, în situaţia limitării instanţei de apel la examinarea motivelor raportat la O.G. nr. 82/2001.

Contestatoarea a invocat şi încălcarea dreptului la apărare, prin respingerea efectuării unei noi expertize, care să conţină şi cele două obiective la care expertul nu a s-a referit în răspunsul la obiecţiunile sale.

Raportând aceste susţineri la dispoziţiile legale care reglementează cazurile în care poate fi promovată contestaţia în anulare, Înalta Curte constată că acestea nu conturează eroarea materială săvârşită de instanţa de recurs, ci invocă o prezumtivă greşeală de judecată.

Această ipoteză nu se circumscrie celei pentru care art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. deschide calea contestaţiei în anulare şi care are în vedere, exclusiv, erorile materiale ce ţin de judecata formală a recursului.

Astfel, greşelile la care se referă art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. sunt erori de fapt, iar nu eventuale erori legate de modul de interpretare sau de aplicare a legii, prin contestaţia în anulare tinzându-se la retractarea unei hotărâri pentru înlăturarea neregularităţilor formale săvârşite de instanţă cu ocazia judecăţii, iar nu pentru motivul că judecata nu a fost corespunzător realizată.

De fapt, o reală examinare a motivelor din perspectiva dispoziţiilor legale invocate de recurentă nu a putut fi realizată de către instanţa de recurs, de vreme ce aceasta a constatat o imposibilitate a încadrării criticilor deduse judecăţii în motivele de casare prevăzute de lege, întrucât acestea vizau o valorificare exclusivă a elementelor de fapt, ce ţineau de modalitatea de interpretare a probatoriului şi de anumite texte de lege, care nu au putut fi încadrate într-unul din motivele de nelegalitate susceptibile de cenzură în faza recursului, dată fiind lipsa menţionării, prin raportare la considerentele deciziei atacate, a modalităţii de nesocotire a regulilor de drept aplicabile.

Concret, Înalta Curte a constatat că, deşi recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta a omis să dezvolte critici de nelegalitate derivate din perspectiva acestora, indicarea acestor motive fiind formală, în lipsa unei argumentaţii juridice apte de analiză în recurs.

Contrar susţinerilor contestatoarei, Înalta Curte a procedat la examinarea fiecărui motiv de recurs formulat, însă, din perspectiva posibilităţii de încadrare a acestora în motivele de casare prevăzute de lege, reţinând, în ceea ce priveşte criticile întemeiate pe în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., că acestea depăşesc sfera de analiză specifică ipotezei de nelegalitate invocate, fiind chestiuni de temeinicie plasate în afara controlului de legalitate specific instanţei de recurs.

Înalta Curte a precizat că aptitudinea de evaluare a probelor a fost lăsată de legiuitor la aprecierea judecătorilor fondului, cărora le incumbă îndatorirea de a stabili situaţia de fapt a cauzei, iar această chestiune este exclusă cenzurii instanţei de recurs, motiv pentru care reţinerile instanţei de apel, prin care a fost menţinut raţionamentul primei instanţe în legătură cu respingerea solicitării recurentei, de administrare a unei noi expertize, nu puteau constitui obiect al verificării jurisdicţionale în calea extraordinară de atac anterioară.

Asupra susţinerilor referitoare la existenţa unui eventual viciu de motivare a deciziei atacate, curtea a apreciat acestea că nu s-au subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dată fiind lipsa indicării concrete a chestiunilor litigioase determinante, rămase în afara analizei instanţei de rejudecare.

Simpla enumerare a unor texte de lege a fost considerată că nu echivalează cu formularea unor critici de nelegalitate cu privire la eventuale carenţe ale considerentelor deciziei atacate, cât timp motivul de recurs invocat implică arătarea propriu-zisă a greşelilor anume imputate instanţei de apel din această perspectivă.

În realitate, s-a reţinut că recurenta a urmărit, în mod nepermis, devoluţiunea cauzei în ansamblul său, în vederea restabilirii situaţiei de fapt, sens în care a precizat, în mod expres, că susţine "cererea de efectuare a unei noi expertize cu obiectivele solicitate în faţa primei instanţe şi a cele de apel".

Cum, însă, aceste susţineri se refereau la elemente de fapt şi la modalitatea de interpretare a probatoriului, Înalta Curte a remarcat că ele nu pot forma obiect de analiză în recurs, fiind specifice exclusiv instanţelor de fond.

Similar, a notat că nici susţinerile referitoare la încălcarea normelor de drept material redate în cererea de recurs nu evocă aspecte de nelegalitate, cât timp, fără a evidenţia o eventuală nesocotire a acestora de către instanţa de apel, în raport cu raţionamentul logico-juridic ce fundamentează soluţia atacată, recurenta s-a rezumat la invocarea unei greşite stabiliri a cadrului factual.

Instanţa de recurs a considerat că o asemenea atitudine procesuală ignoră faptul că, prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului, partea interesată nu poate invoca orice fel de nemulţumiri, ci doar pe acelea care îmbracă forma unor aspecte de nelegalitate, în conformitate cu motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, care îşi au corespondent în considerentele deciziei atacate.

De asemenea, a arătat că simpla susţinere a existenţei unei încălcări a dispoziţiilor art. 26 alin. (5) din Legea nr. 10/1995, a prevederilor art. 67 alin. (3) din Ordinul nr. 839/2009, a art. 14 din H.G. nr. 907/2016, invocate în cererea de recurs, respectiv a prevederilor H.G. nr. 925/1995 sau a dispoziţiilor H.G. nr. 742/2018, menţionate per se, în lipsa indicării modalităţii pretins eronate de aplicare a acestora, a fost apreciată că nu corespunde exigenţelor de motivare a cererii de recurs, în acord cu prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) raportate la cele ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta cu atât mai mult cu cât s-a remarcat că analiza înfăptuită în etapa procesuală a apelului nu a antamat aspecte referitoare la aplicarea normelor juridice de care a înţeles să se prevaleze recurenta, ci s-a mărginit, faţă de limitele învestirii instanţei prin acţiunea reclamantului (dată fiind intrarea sub autoritate de lucru judecat a soluţiei primei instanţe de respingere a cererii reconvenţionale a pârâtei, ca efect al neformulării, de către partea interesată, a unor critici în acest sens) şi cu apelurile formulate, la verificarea, cu ocazia devoluţiunii cauzei, a respectării, de către recurentă, a scopului pentru care i-a fost alocat sprijinul financiar, potrivit H.G. nr. 673/2017, în raport cu caracterul urgent al lucrărilor necesare pentru înlăturarea calamităţilor naturale, dar şi a cadrului legal incident, în acord cu cauza juridică a acţiunii reclamantului, constând în nejustificarea, în raport cu prevederile art. 15 din H.G. nr. 1470/2002, a sprijinului financiar acordat părţii pârâte, conform H.G. nr. 673/2017.

Faţă de judecata realizată în recurs, aspectele circumscrise de contestatoare art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. nu se grefează pe ipoteza reglementată de aceste dispoziţii legale, care trebuie interpretate restrictiv, pentru a nu se deschide calea unui veritabil recurs.

Cercetarea motivelor de recurs, în sensul normei menţionate semnifică o analiză efectivă a motivelor de recurs invocate de recurent cu respectarea dispoziţiilor procedurale de încadrare a acestora în cazurile de casare limitativ prevăzute de lege, respectiv o examinare reală a acestora prin raportare la judecata realizată de instanţa de apel în calea ordinară de atac, la considerentele hotărârii şi, în egală măsură, la raţionamentul logico-juridic pe care acestea, precum şi soluţia pronunţată se întemeiază.

Or, de vreme ce prin decizia contestată recursul contestatoarei a fost anulat ca urmare a imposibilităţii încadrării criticilor în cazurile de casare limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., examinarea motivului de contestaţie în anulare circumscris art. 503 alin. (2) pct. 3 ale aceluiaşi act normativ nu este posibilă, faţă de lipsa de incidenţă a ipotezei reglementate de textul legal, care permite promovarea căii extraordinare de atac doar în situaţia respingerii sau admiterii în parte a recursului, iar nu şi în alte cazuri neprevăzute, cum ar fi constatarea nulităţii pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă ale cererii de recurs.

De altfel, prin motivele de contestaţie formulate, contestatoarea a reiterat aspectele de fapt şi motivele invocate în recurs, urmărind o rejudecare a fondului cauzei, iar aceste aspecte nu pot fi analizate în cadrul contestaţiei în anulare, din perspectiva prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Fiind o cale de retractare, contestaţia în anulare nu poate fi exercitată în alte condiţii şi pentru alte motive decât cele prevăzute de textul de lege menţionat, împrejurare faţă de care Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca neîntemeiată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea Parohia Ortodoxă Prăjeşti împotriva deciziei nr. 2346 din 30 octombrie 2024, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 mai 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.