Detainee’s damages and penitentiary’s appeals annulled for lack of valid cassation grounds

Şedinţa publică din data de 7 mai 2025

asupra cauzei de faţă, constată urătoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă în data de 19.07.2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul Bucureşti Rahova, plata unei despăgubiri în cuantum de 2.500.000 RON, reprezentând daune morale pentru suferinţele create cât şi pericolul de moarte la care a fost supus având în vedere intenţia pârâtului de a ascunde situaţia sa medicală, neacordarea unui consult şi administrarea unui tratament adecvat, ceea ce i-a provocat infarct.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, art. 1349 C. civ., art. 3 din CEDO.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 147/13.02.2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis, în parte, acţiunea în răspundere civilă delictuală formulată de reclamantul A. fiind încarcerat la Penitenciarul Giurgiu, în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul Rahova Bucureşti, având ca obiect acţiune în răspundere delictuală; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 4.000 RON, cu titlu de daune morale şi a luat act de faptul că reclamantul nu a solicitat cheltuieli de judecată în speţă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 434 A din data de 16 aprilie 2024 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Penitenciarul Bucureşti Rahova împotriva sentinţei civile nr. 147 din data de 13.02.2023, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2022.

A admis apelul declarat de apelantul-reclamant A., împotriva aceleiaşi sentinţe.

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, cu privire la cuantumul daunelor morale, care va fi de 10.000 RON.

A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A respins cererea apelantului-pârât privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 434 A din data de 16 aprilie 2024 au declarat recurs, atât reclamantul A., cât şi pârâtul Penitenciarul Bucureşti Rahova.

4.1. Recurentul-reclamant A. a declarat recurs, neîntemeiat în drept.

4.2. Recurentul-pârât Penitenciarul Bucureşti Rahova a invocat motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. în contextul in care hotărârea cuprinde motive contradictorii şi aplicarea în mod greşit a prevederilor care reglementează angajarea răspunderii civile delictuale prin aceea că s-a stabilit în sarcina pârâtului plata unor daune fără a fi îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de C. civ.

Susţine recurentul că instanţele de fond au reţinut că sunt incidente dispoziţiile privind răspunderea civilă delictuală fără a ţine cont că starea de sănătate a reclamantului este reprezentată de împrejurări independente de posibilităţile recurentului de decizie şi control, respectiv, anterioare stării de detenţie a reclamantului, aşa cum rezultă din apărările formulate de pârât în cauză, precum şi de faptul că instituţia a depus toate eforturile pentru a asigura asistenţa medicală în condiţii de detenţie.

Lipsa motivării se traduce în principal prin nemotivarea respingerii apărărilor formulate de recurent precum şi reţinerea, fără a exista vreo contestare din partea apelantului în acest sens, a unor aspecte de natură a pune la îndoială modul de înregistrare a consultaţiilor şi a aspectelor de natură medicală şi de tratament, fără să solicite probe prin care să dovedească încălcarea legalităţii întocmirii sau păstrării registrelor medicale.

Consideră că instanţa de apel a înlăturat apărările recurentului în mod neîntemeiat, astfel că acestea nu au fost avute în vedere la momentul pronunţării. Or, aşa cum a dovedit, recurentul nu a fost implicat în producerea vreunui prejudiciu, dimpotrivă aşa cum a reţinut în considerente şi instanţa de fond "este dincolo de orice dubiu faptul că pârâtul a asigurat reclamantului, la data de 31.05.2021, accesul la un tratament corespunzător (...)".

În plus faţă de cele reţinute de instanţa de fond, Curtea de apel are în vedere că "reclamantului i s-a administrat corespunzător tratamentul pentru diabet, paratul depunând fotocopii de pe registrul medical care atestă că în perioada 28.08.2020 -28.07.2021 apelantul reclamant a primit cu regularitate tratamentul necesar pentru diabet, precum şi testele de glicemie", însă cu toate acestea admite cererea de apel formulată de reclamant fără a prezenta o motivare întemeiată şi majorează valoarea pretenţiilor acestuia de la 4.000 RON la 10.000 RON.

Însă, în loc să fie aplicat principiul bunei-credinţe, instanţa are în vedere principiul culpei, rezultat din considerentele acesteia, cum că "faptul că viaţa pacientului a fost salvată poate fi şi efectul hazardului, iar nu neapărat al atitudinii diligente a responsabililor pârâtului (...)".

Prin urmare, instanţa de control judiciar a reţinut că recurentul a acordat reclamantului acces la tratament corespunzător şi a reţinut, neîntemeiat, că pârâtul a produs o faptă generatoare de prejudicii.

Consideră că nu poate fi admisă o acţiune în răspundere civilă delictuală atâta vreme cât reclamantul nu a adus nicio probă pentru a dovedi fapta ilicită, culpa pârâtului şi nici legătura de cauzalitate dintre pretinsa faptă ilicită şi prejudiciu, neexistând certitudine nici ăcar cu privire la existenţa vreunei legaturi de cauzalitate între vreo neglijenţă a recurentului şi starea de sănătate a reclamantului. Soluţia contrară ar însemna inversarea sarcinii probei, stabilită de art. 249 din noul C. proc. civ. ca aparţinând celui ce formulează cererea de chemare în judecată, deşi nu există nicio prevedere derogatorie în acest sens, iar toate elementele răspunderii delictuale puteau fi dovedite de reclamant.

Pentru angajarea răspunderii recurentului este necesar ca reclamantul să dovedească toate împrejurările care s-ar circumscrie unui comportament instituţional neadecvat în care s-a produs intervenţia chirurgicală, cu probe care să fie opozabile pârâtului şi care să poată fi administrate de instanţă.

Nu în ultimul rând instanţa trebuie să aibă în vedere că starea de sănătate a reclamantului este de natură a crea incidente de risc crescut la apariţia neprevăzută a unor situaţii medicale speciale, precum infarctul miocardic. În plus, acesta trebuia să semnaleze sau să solicite consult medical în cazul în care avea nevoie de acesta.

Totodată, curtea de apel a ignorat prevederile art. 153, art. 154, art. 159 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013.

Arată că se impunea a fi respinsă cererea de chemare în judecată, nefăcându-se dovada culpei recurentului în legătură cu pretinsul prejudiciu invocat de reclamant şi nu în ultimul rând instanţa de fond a neglijat aspectul legăturii de cauzalitate care în speţă nu există, atât ca urmare a lipsei cererilor deţinutului în vederea examinării medicale, cât şi ca urmare a faptului că acestuia i-au fost întreprinse o serie de investigaţii aşa cum, de altfel, a reţinut instanţa.

Arată că reclamantul trebuia să dovedească îndeplinirea cumulativă a condiţiilor impuse de prevederile art. 1357 C. civ., or prejudiciul invocat de reclamant este unul ipotetic -reprezentanţii locului de deţinere respectând prevederile Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013-, după cum nu se poate reţine săvârşirea vreunei fapte ilicite -întrucât recurentul a întreprins întreaga suită de demersuri apte a conduce la asigurarea cadrului medical necesar- sau a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu ori a vinovăţiei- având în vedere efortul depus de recurent pentru rezolvarea problemelor medicale ale reclamantului.

Din aspectele anterior expuse rezultă cu puterea evidenţei faptul că nu se poate angaja răspunderea recurentului faţă de reclamant întrucât nu se poate stabili în sarcina pârâtului nici ăcar cea mai uşoară culpă în producerea prejudiciului.

În concluzie, în speţă nu poate fi antrenată răspunderea civilă a autorităţii publice pentru lipsa, în ceea ce o priveşte, a faptei ilicite, faţă de împrejurările pe care le menţionează reclamantul că ar fi determinat producerea prejudiciului.

Astfel, arată că instanţa de apel în mod eronat a considerat că recurentul a încălcat dreptul la asistenţă medicală al reclamantului, fără a ţine cont că pârâtul a desfăşurat toate activităţile lăsate de legiuitor la dispoziţia sa pentru a asigura, în spiritul legii, posibilitatea de a rezolva problema medicală a persoanei private de libertate.

Din aspectele anterior expuse rezultă cu puterea evidenţei faptul că nu se poate angaja răspunderea recurentului faţă de reclamant întrucât nu se poate stabili în sarcina sa nici ăcar cea mai uşoară culpă în producerea prejudiciului.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, recurentul-reclamant a solicitat respingerea recursului pârâtului, ca nefondat, arătând că recurentul-pârât nu a depus minime diligenţe în vederea efectuării unor investigaţii medicale şi pentru a anunţa familia reclamantului cu privire la intervenţia chirurgicală suferită de acesta şi la starea sa de sănătate.

Susţine că suma de 10.000 RON nu este de natură a repara prejudiciul moral ce i-a fost cauzat, sens în care pretinde că suma de 500.000 RON reprezintă prejudiciul produs de pârât.

Recurentul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat anularea recursului întrucât aspectele evidenţiate în cuprinsul cererii de recurs nu reprezintă critici de nelegalitate ale hotărârii recurate, care să permită încadrarea în vreunul dintre motivele de nelegalitate expres prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursurile sunt nule pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

i. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantul A.

Analizând recursul, sub aspect formal, din perspectiva excepţiei nulităţii, a cărei analiză este prioritară, în raport cu prevederile art. 248 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte constată urătoarele:

În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Corelativ, art. 486 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod stabileşte că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Interpretarea acestor prevederi legale impune şi concluzia că cerinţa motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurentul să formuleze critici de nelegalitate prin raportare directă la soluţia şi motivele cuprinse în hotărârea recurată.

Prin urmare, cererea de recurs trebuie să se constituie într-o critică pertinentă a hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în acelea prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi, în acelaşi timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea recurată pentru ca instanţa învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar eficient.

Ca atare, instanţa de recurs nu poate examina decât susţinerile ce reprezintă veritabile critici la adresa hotărârii pronunţate în apel prin raportare la soluţia pronunţată şi la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea acestora în vreunul dintre motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că prin demersul judiciar iniţiat, recurentul-reclamant nu a invocat incidenţa vreunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. şi nici nu a expus critici de nelegalitate.

Astfel, menţiunea declarării căii de atac nu se circumscrie noţiunii de critici de nelegalitate a actului procedural atacat care să permită exercitarea controlului judiciar de către instanţa de recurs în lipsa expunerii unor argumente care să se grefeze pe raţionamentul curţii de apel ce a condus la admiterea apelului reclamantului şi schimbarea în parte a sentinţei apelate, cu privire la cuantumul daunelor morale (10.000 RON), precum şi la respingerea apelului pârâtului.

Or, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., întrucât, potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea unei hotărâri.

Cum declaraţia de recurs depusă de reclamant nu conţine critici propriu-zise, calea extraordinară de atac este lovită de nulitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (1) din C. proc. civ.

ii. Examinând recursul pârâtului Penitenciarul Bucureşti Rahova sub aspectul posibilităţii de încadrare a criticilor formulate în cazurile de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că niciuna dintre susţinerile expuse în cadrul memoriului de recurs nu pune în discuţie veritabile aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate.

În cauză, recurentul-pârât a fundamentat calea de atac pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., însă din maniera de redactare a memoriului de recurs reiese că partea a nesocotit existenţa judecăţii anterioare şi natura căii extraordinare de atac a recursului.

A susţinut recurentul că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, respectiv este nemotivată, fiind criticabilă pentru motivul legal prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În detalierea criticii, însă, nu se regăseşte niciun considerent care să exemplifice, să indice ori să argumenteze motivele contradictorii care s-ar regăsi în decizia atacată.

Motivarea contradictorie presupune ca hotărârea să cuprindă în considerentele sale constatări de fapt sau de drept distincte şi antagonice care fac imposibilă aplicarea textelor de lege reţinute şi, pe cale de consecinţă, exercitarea de către instanţa de recurs a controlului în ceea ce priveşte aplicarea legii.

Recurentul pretinde că "instanţa de control judiciar, cu toate că a reţinut în legătură cu reclamantul, că subscrisa a acordat acestuia accesul la tratament corespunzător, în mod neîntemeiat consideră că subscrisa am produs o faptă generatoare de prejudicii".

Însă, cu referire la faptele ilicite, instanţa de apel a reţinut că pârâtului "îi este imputabilă modalitatea în care a asigurat accesul reclamantului la servicii medicale, cu ocazia incidentului din data de 31.05.2021" -respectiv "internarea într-o unitate spitalicească a fost întârziată cel puţin 12 ore, timp în care starea reclamantului nu s-a ameliorat, acesta confruntându-se cu sentimente de frică, angoasă şi neputinţă"- precum şi "omisiunea penitenciarului de a informa familia reclamantului că acesta a suferit un infarct miocardic şi că a fost internat de urgenţă în cadrul Spitalului Universitar de Urgenţă Bucureşti".

Aşadar, când face referire la considerentele hotărârii atacate privind majorarea cuantumului daunelor morale de la 4.000 RON la 10.000 RON şi la cele referitoare la ăsurile luate de pârât privind administarea tratamentului corespunzător pentru diabet, recurentul omite a se raporta la analiza instanţei de apel şi la faptele concrete reţinute de aceasta (altele decât cea la care face referire recurentul-pârât).

Or, tocmai lipsa indicării punctuale a modalităţii în care considerentele afirmate ca fiind opuse (şi care au tranşat aspecte litigioase distincte) ar evidenţia eventuale raţionamente sau concluzii incompatibile între ele şi care, astfel, s-ar exclude reciproc, impriă criticii formulate un caracter pur formal.

În aceeaşi modalitate, inadecvată procedural, recurentul invocă lipsa motivării prin "nemotivarea respingerii apărărilor formulate de subscrisa precum şi reţinerea, fără a exista vreo contestare din partea apelantului în acest sens, a unor aspecte de natură a pune la îndoială modul de înregistrare a consultaţiilor şi a aspectelor de natură medicală şi de tratament".

Această critică scapă controlului de legalitate în recurs întrucât partea nu indică, punctual, argumentele omise în analiza instanţei de apel, după cum pârâtul nu relevă, în concret, care anume sunt "aspectele" pretins a fi cercetate suplimentar de curtea de apel.

Aşadar, în realitate, recurentul nu procedează la o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în acest motiv de casare, ci îşi expriă doar nemulţumirea în raport cu soluţia pronunţată, prin formularea de argumente care ele însele sunt străine judecăţii din apel şi, ca atare, nesusceptibile de încadrare în vreo critică de nelegalitate.

Nici în ceea ce priveşte invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul nu a formulat, în concret, critici de nelegalitate care să poată fi analizate din perspectiva acestui motiv.

Examinând cererea de recurs, se constată că deşi partea pârâtă a făcut trimitere la prevederile art. 153, art. 154, art. 159 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, precum şi la dispoziţiile art. 1357 C. civ., susţinerile recurentului se referă la chestiuni de fond ale cauzei, prin care acesta contestă, în realitate, modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probatoriul administrat în cauză.

Astfel, deşi se invocă o inversare a sarcinii probei în prezenta cauză, în realitate, critica formulată presupune reevaluarea probatoriului administrat cu privire la starea de sănătate a reclamantului şi la demersurile pârâtului referitoare la asistenţa medicală acordată reclamantului.

Aşa fiind, se reţine că instanţa de apel, ca instanţă învestită cu soluţionarea unei căi de atac devolutive, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, fiind suverană în a decide asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, în timp ce, potrivit legii, instanţa de recurs nu are competenţa de a proceda la reinterpretarea probelor administrate.

Simpla evocare a cadrului legislativ ce stabileşte modalităţile în care vor fi realizate examenul medical, asistenţa medicală de urgenţă şi asistanţa medicală primară, nu plasează partea sub incidenţa motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în contextul în care nu sunt indicate punctual critici de nelegalitate din această perspectivă.

Fără a se grefa pe considerentele instanţei de apel, recurentul face trimitere la prevederile art. 1357 C. civ. şi pretinde că prejudiciul este "unul pur ipotetic", că "unitatea a întreprins întreaga suită de demersuri apte a conduce la asigurarea cadrului medical necesar" şi că "nu se poate stabili în sarcina subscrisei nici ăcar cea mai uşoară culpa în producerea prejudiciului".

Or, instanţa de apel a reţinut că reclamantul "nu a beneficiat de o reacţie corespunzătoare din partea penitenciarului, în data de 30-31.05.2021, când acesta a suferit un infarct miocardic", precum şi omisiunea pârâtului de a informa familia reclamantului de starea de sănătate şi de procedura medicală la care acesta a fost supus.

În absenţa unor expuneri privitoare la raţionamentul curţii de apel, sub aspectul formulării de susţineri prin care să se arate maniera pretins eronată de aplicare a prevederilor art. 1357 C. civ. în raport cu împrejurările concrete stabilite în litigiul pendinte, instanţa de recurs nu poate decela care anume sunt elementele de nelegalitate ale deciziei recurate.

A motiva recursul înseamnă atât indicarea motivului de recurs, prin identificarea unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât mai ales dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind dezlegările date de către instanţa de apel.

În consecinţă, aceste cerinţe nu pot fi considerate îndeplinite din moment ce recurentul a omis să indice punctual în ce au constat eventualele greşeli de judecată imputabile instanţei de apel în legătură cu aceste aspecte.

Neprocedând astfel, instanţa de recurs nu poate examina în mod efectiv respectivele susţineri, nefiind în ăsură a cerceta conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile, cât timp acestea nu au fost însoţite, practic, de o critică propriu-zisă de nelegalitate cu corespondent în considerentele deciziei atacate.

Drept urmare, Înalta Curte va aplica sancţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. în cazul recursului pârâtului Penitenciarul Bucureşti Rahova.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata nulitatea recursurilor declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Penitenciarul Bucureşti Rahova împotriva deciziei nr. 434 A din data de 16 aprilie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nule recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Penitenciarul Bucureşti Rahova împotriva deciziei nr. 434 A din data de 16 aprilie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 mai 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.