Civil liability for judicial errors under Law 303/2004: admissibility of general tort claims against individual prosecutors

Şedinţa publică din data de 7 mai 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/2022, la data de 10.11.2022, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul B., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000.000 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului nepatrimonial, produs prin faptele sale de natură delictuală, care au condus la urmărirea penală şi trimiterea în judecată a reclamantului A., precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată care vor fi ocazionate de prezentul demers judiciar.

În drept, cererea a fost întemeiată pe disp. art. 194 C. proc. civ., art. 72 C. civ., art. 253 alin. (4) Cod, art. 1357 C. civ., art. 12 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

În data de 21.02.2023, reclamantul a formulat cerere de completare a acţiunii introductive, prin care suplimentar a invocat motive în ceea ce priveşte temeinicia acţiunii formulate.

La termenul de judecată din data de 22.02.2023, Tribunalul a reţinut că prin cererea de completare a acţiunii introductive nu au fost formulate noi petite, ci s-au învederat aspecte de fond ale acţiunii.

2. Decizia pronunţată de Tribunalul Prahova

Prin sentinţa civilă nr. 364 din data de 01.03.2023, Tribunalul Prahova, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârât, ca neîntemeiată; a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârât; a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., ca inadmisibilă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti

Prin decizia nr. 231 din data de 14 februarie 2024, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 364 din 1 martie 2023, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia I civilă, în contradictoriu cu pârâtul B., ca nefondat.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 231 din data de 14 februarie 2024 a declarat recurs reclamantul A., invocând motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întrucât hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept materiale reprezentate de dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi art. 1357 C. civ.

Făcând trimitere la motivele de apel şi la considerentele hotărârii atacate, recurentul-reclamant pretinde că respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi admiterea excepţia inadmisibilităţii, este rezultatul unui raţionament juridic contradictoriu, în raport de prevederile art. 96 alin. (5) din Legea 303/2004, potrivit cărora: "pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice. Competenţa soluţionării acţiunii civile revine tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază reclamantul."

Instanţa a aplicat greşit aceste norme de drept material, având în vedere că din textul legal precitat, avut în vedere la soluţioarea excepţiei inadmisibilităţii, rezultă explicit că doar statul ar avea calitate procesuală pasivă, în litigiile ce au ca obiect repararea unui prejudiciu cauzat de către un procuror, care şi-a exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Pe cale de consecinţă, reiterează opinia potrivit căreia, raportat la prevederile Legii nr. 303/2004, reţinute de instanţă ca fiind incidente în repararea prejudiciului, s-ar putea pune în discuţie doar eventuala calitate pasivă a intimatului şi nu admisibilitatea acţiunii.

Aşa fiind, admiterea excepţiei inadmisibilităţii, coroborată cu respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, se află complet în afara cadrului normativ anterior amintit, astfel încât se desprinde concluzia că aceste reglementări legale au fost greşit aplicate.

Învederează recurentul că, în cadrul acţiunii introductive, a arătat că intimatul a iniţiat urmărirea penală, realizând acte de cercetare penală, care ulterior au stat la baza întocmirii rechizitoriului nr. x al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, prin s-a dispus trimiterea în judecată a recurentului, în calitate de inculpat, pentru comiterea infracţiunilor de instigare la evaziune fiscală, prevăzută de art. 47 alin. (1) C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 şi spălarea banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 alin. (1), ambele cu aplic. art. 38 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.

Chiar dacă s-ar admite că în cadrul acestui dosar, faptele ilicite ar fi fost exercitate în considerarea calităţii sale de procuror, prin cererea completatoare, reclamantul a invocat şi alte fapte ilicite ale intimatului, într-un alt dosar penal, în care nu avea calitatea de procuror şi nu era intrumentat de acesta ca procuror de caz, respectiv în cadrul efectuării urmăririi penale în dosarul DNA-Serviciul Teritorial Ploieşti nr. 183/P/2013.

A arătat că toate aceste fapte ilicite au condus la crearea unui tablou pretins infracţional, fundamentat în mod forţat, pe probe inventate sau obţinute prin mijloace nelegale, de natură să conducă la inculparea recurentului şi atragerea răspunderii penale a acestuia, generând în acest fel grave prejudicii morale.

Instanţa de apel a reţinut că faptele intimatului se extind şi cu privire la alt dosar în care nu avea calitate de procuror de caz, însă a apreciat că "raţionamentul primei instanţe este corect şi cu privire la acestea, dat fiind faptul că pretinsele fapte au fost săvârşite tot ca urmare a calităţii pârâtului de magistrat şi nu ca persoană total străină de activitatea de urmărire penală."

În mod nelegal s-a concluzionat că şi în dosarul nr. x/2013, instrumentat de DNA - Serviciul Teritorial Ploieşti, acţiunile ilicite reclamate ar avea legătură tot cu activitatea şi calitatea intimatului de procuror, care a făcut posibilă implicarea acestuia, în mod direct, în instrumentarea dosarului penal.

Dispoziţiile legale care reglementează statutul procurorilor, statuează că aceştia răspund disciplinar şi civil pentru fapte săvârşite în legătură cu exercitarea profesiei, ceea ce presupune să fi fost legal învestiţi cu instrumentarea urmăririi penale, respectiv să deţină calitatea de procuror de caz.

Or, în susţinerea acţiunii introductive, recurentul a învederat că a suferit un prejudiciu nepatrimonial, ca urmare a faptelor personale ale intimatului, care, în urma unei rezoluţii interne şi independente de funcţia de procuror, a urmărit, prin orice mijloace, crearea unor suferinţe psihice şi daune de imagine semnificative.

Faptul că intimatul avea, la momentul comiterii faptelor, calitatea de procuror, nu este de natură a obtura dreptul recurentului de a solicita plata unei sume de bani, conform dreptului comun, ca o compensaţie pentru vătămarea produsă prin acţiunile intimatului, care nu intră în sfera unei exercitări a atribuţiilor de serviciu.

Astfel cum s-a sedimentat în doctrină, inadmisibilitatea este o instituţie juridică cu o destinaţie aplicată, incidenţa fiind determinată de exercitarea acţiunii civile într-o modalitate prohibită expres printr-o normă legislativă sau care este lovită de anumite lipsuri, grave şi insurmontabile, care fac inutilă continuarea cercetării judecătoreşti.

Contrar reţinerilor instanţei de apel, prin reîncadrarea greşită în drept a pretenţiilor exhibate în cererea de chemare în judecată şi fără a exista nici o prevedere expresă care să interzică judecarea pricinii, prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii, s-a adus atingere dreptului de acces liber la justiţie al recurentului.

Învederează recurentul că prejudiciul reclamat nu a fost generat prin exercitarea normală a activităţii de procuror, pentru a putea intra sub incidenţa Legii nr. 303/2004, cu atât mai puţin faptele ilicite comise în afara dosarului penal care era instrumentat de către intimat.

În realitate, faptele ilicite se circumscriu unei răspunderi civile delictuale, generată de acţiuni care se află în afara sferei unei activităţi reglementate de urmărire penală, instanţa de apel nefăcând o analiză corespunzătoare a condiţiilor ce trebuie îndeplinite în conformitate cu dispoziţiile art. 1357 C. civ.

În dosarul DNA-Serviciul Teritorial Ploieşti nr. 183/P/2013, recurentul a fost trimis în judecată şi condamnat prin sentinţa penală nr. 978/01.11.2016, pronunţată de instanţa de fond ÎCCJ, secţia Penală în dosarul nr. x/2014, la pedeapsa de 5 ani închisoare, cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) b), g) şi k) C. pen. pe o durată de 4 ani.

Astfel cum a arătat, fără a avea calitatea de procuror de caz, intimatul s-a implicat direct, în mod ilicit, în înstrumentarea dosarului, urmărind un scop personal, reprezentat de incriminarea, cu orice preţ, a recurentului şi a familiei sale.

Faţă de lipsa oricărei calităţi în acest dosar penal, apare ca fiind evident că faptele intimatului au avut resorturi personale, fără legătură cu înfăptuirea justiţiei şi fără legătură cu a sa calitate de reprezentant al Ministerului Public.

Nu este incidentă în cauză legea privind răspunderea disciplinară sau civilă a magistraţilor, având în vedere că din prezentarea detaliată a faptelor ilicite din acţiunea completată, nu reiese că prejudiciul ar fi fost cauzat de existenţa unei greşeli, ce s-ar putea constitui într-o eroare judiciară, nici la o exercitare a funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, situaţie în care, răspunderea pentru prejudiciile cauzate în raport cu persoana prejudiciată ar cădea în sarcina Statului.

Răspunderea pecuniară şi inclusiv morală a Statului Român nu se răsfrânge asupra oricăror prejudicii, de orice natură, produse de o persoană, chiar şi în afara cadrului legal al exercitării funcţiei de magistrat, prin simplu fapt că acestea ar fi comise în perioada în care persoana respectivă deţinea calitatea de procuror.

Urmărirea cu intenţie a lezării persoanei recurentului, într-un mod răzbunător, fără ca intimatul să vizeze în realitate înfăptuirea justiţiei, ci doar satisfacţia personală, nu poate fi asimilată unui prejudiciu creat în exercitarea normală a funcţiei de procuror.

Susţine recurentul că raţionamentul instanţei de apel este contrar normelor legale întrucât nu poate fi înlăturat dreptul recurentului de a solicita instanţei de drept comun obligarea intimatului la plata de daune morale, pentru suferinţele psihice şi prejudiciul adus imaginii şi demnităţii sale, ca urmare a unei conduite ilicite a acestuia.

5. Apărările formulate în cauză

În termen procedural, intimatul a formulat întâmpinare prin care a expus contextul factual, a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată -arătând, în esenţă, că în raport cu prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 C. civ. este inadmisibilă-, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive -arătând că reclamantul avea posibilitatea de a chema în judecată Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, faţă de prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Intimatul susţine că reclamantul şi-a exercitat abuziv drepturile procesuale în contextul în care faptele ilicite pretins comise ce fac obiectul prezentei cauze au făcut obiectul cercetării judecătoreşti în dosarul penal nr. x/2020, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în care a fost pronunţată sentinţa penală nr. 463 din data de 31 octombrie 2022, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 59 din 26.06.2023 pronunţată în dosarul nr. x/2022, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie întrucât faptele reclamate nu există.

Totodată, intimatul arată că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că aspectele invocate de intimat prin întâmpinare au făcut obiectul analizei instanţelor de fond (dezlegările fiind criticate ca atare prin memoriul de recurs) şi nu au natura unor veritabile excepţii procesuale invocate în recurs, motiv pentru care vor fi avute în vedere ca reprezentând apărări în legătură cu motivele de recurs.

Examinând hotărârea recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Printr-o primă critică - susceptibilă de analiză în temeiul motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ. - recurentul-reclamant susţine că respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii este rezultatul unui raţionament juridic contradictoriu, având în vedere prevederile art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004.

Pretinde recurentul că, potrivit normelor reţinute de instanţă ca fiind incidente în repararea prejudiciului (Legea nr. 303/2004), s-ar putea analiza doar calitatea procesuală pasivă a intimatului -ce ar fi aparţinut Statului Român, prin Ministerul Finanţelor - şi nu admisibilitatea acţiunii.

Critica este nefondată.

Nu se poate reţine că reprezintă un aspect de contradictorialitate modalitatea în care instanţa de apel a analizat motivele de apel cu privire la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii de către instanţa de fond.

Din lecturarea în mod integrat a considerentelor hotărârii din apel se constată că raţionamentul instanţei de prim control judiciar este logic şi coerent, relevând faptul că respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului nu impunea respingerea excepţiei inadmisibilităţii.

Aceasta întrucât instanţa de apel a reţinut că acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun -art. 1357 C. civ.-, astfel că singura care poate avea calitate procesuală pasivă este persoana despre care se pretinde că a săvârşit faptele, respectiv intimatul, iar admisibilitatea acţiunii a fost verificată prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, reclamandu-se conduita pârâtului (procuror) în activitatea de urmărire penală.

Aşa fiind, raportat la elementele particulare ale cauzei, soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive nu este condiţionată de reţinerea incidenţei prevederilor art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 întrucât, sesizată fiind cu excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, instanţa de fond a verificat, cu prioritate, pretinsele lipsuri vizând exercitarea dreptului la acţiune din perspectiva calităţii procesuale a persoanei chemate în judecată.

Dreptul şi obligaţia, potrivit art. 36 C. proc. civ., este suficient să fie afirmate, pentru a se dovedi calitatea procesuală a părţilor, existenţa sau inexistenţa acestora fiind o chestiune care nu ţine de condiţiile de exercitare a acţiunii, ci de fondul litigiului, or cadrul procesual a fost stabilit de reclamant prin indicarea persoanei despre care susţine că i-a cauzat prejudiciul moral invocat în prezenta cauză.

Pe de altă parte, raportat la configuraţia juridică a elementelor cererii de chemare în judecată întemeiată în mod explicit de către reclamant exclusiv pe dispoziţiile dreptului comun, având în vedere că pentru pretenţiile formulate şi faptele pretins ilicite ale intimatului, ce au legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, există în dreptul pozitiv norme speciale incidente, instanţele de fond au analizat caracterul derogatoriu şi - derivată din acesta - prevalenţa aplicării dispoziţiilor speciale din Legea nr. 303/2004 în raport cu dreptul comun.

Recurentul nu se poate sprijini pe dezlegarea privind calitatea procesuală pasivă în justificarea admisibilităţii cererii sale, atâta timp cât soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii presupune o analiză distinctă a elementelor concrete ale litigiului pendinte şi a principiului general de drept specialia generalibus derogant.

Înalta Curte constată că se invocă fără temei o neconcordanţă a considerentelor ce ar fi de natură să evidenţieze un caracter contradictoriu - deci viciat - al raţionamentului judiciar care a stat la baza pronunţării hotărârii judecătoreşti, sens în care argumentele expuse de recurent relevă, mai degrabă, un dezacord între considerentele hotărârii pe care o atacă, pe de o parte, şi propria interpretare a normelor legale, pe de altă parte.

Printr-o altă critică, subsumată motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant pretinde că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicare greşită a prevederilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi a dispoziţiilor art. 1357 C. civ.

Recurentul afirmă că demersul său judiciar nu a fost iniţiat ca unul fondat pe reglementările cu caracter special din conţinutul Legii nr. 303/2004, ci a avut natura unei acţiuni în răspundere civilă delictuală întemeiată pe prevederile art. 1357 C. civ. şi nu poate fi înlăturat dreptul reclamantului de a solicita instanţei de drept comun obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru prejudiciul adus imaginii şi demnităţii sale, ca urmare a unei conduite ilicite a intimatului.

Anume, recurentul susţine că prejudiciul reclamat nu a fost cauzat de săvârşirea unei erori judiciare sau de exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă - situaţie în care răspunderea ar cădea în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanţelor-, ci s-au invocat fapte personale ale pârâtului - inclusiv cu trimitere la dosarul nr. x/2013- care, în urma unei rezoluţii interne şi independente de funcţia de procuror, a urmărit incriminarea reclamantului (şi a familiei acestuia).

Criticile au caracter nefondat.

Fără a proceda la o evaluare a situaţiei de fapt, aspect inadmisibil în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte constată că în actul iniţial de învestire a fost expus un istoric al premiselor şi al derulării procesului penal ce s-a finalizat cu soluţia judiciară de achitare prin decizia penală nr. 440/8.04.2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia Penală şi pentru Minori şi de Familie în dosarul nr. x/2017, iar apoi au fost invocate dispoziţiile art. 72, art. 253 alin. (4) şi art. 1357 C. civ. şi art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Prin memoriul de recurs, partea reclamantă arată că şi "dacă am admite că în cadrul acestui dosar, faptele ilicite ar fi fost exercitate în considerarea calităţii sale de procuror, prin cererea completatoare, reclamantul a invocat şi alte fapte ilicite ale intimatului, într-un alt dosar penal, în care nu avea calitatea de procuror şi nu era intrumentat de acesta ca procuror de caz, respectiv în cadrul efectuării urmăririi penale în dosarul DNA-Serviciul Teritorial Ploieşti nr. 183/P/2013".

Din conţinutul cererii de completare a acţiunii introductive (înregistrată la 21.02.2023) reiese că reclamantul a solicitat a se avea în vedere, cu referire la pretinsele fapte ilicite ale intimatului, "în completarea elementelor răspunderii civile delictuale...activitatea de urmărire penală instrumentată de acesta, care s-a concretizat prin constituirea dosarului DNA - Serviciul Teritorial Ploieşti nr. 183/P/2013."

În contextul dreptului comun, cu privire la condiţiile răspunderii civile delictuale, în construcţia juridică a recurentului-reclamant, actele de cercetare penală întocmite de intimat împotriva sa, care au legătură cu exercitarea funcţiei de procuror ori măsurile adoptate şi demersurile intimatului ar trebui să îndeplinească rolul faptelor ilicite, iar atingerea reputaţiei şi demnităţii ar reprezenta prejudiciul moral încercat de acesta şi a cărui reparare o solicită prin pretenţia dedusă judecăţii.

Asemenea repere care se regăsesc în cuprinsul actelor procedurale prin care a fost declanşat procesul pendinte nu lasă niciun echivoc în privinţa naturii acestui demers judiciar, de a fi unul în care se tinde la obţinerea de despăgubiri pentru fapte imputate pârâtului în considerarea calităţii de procuror, situaţie faţă de care se constată că instanţa de apel a făcut o judicioasă evaluare a cadrului procesual în care era ţinută a judeca apelul.

Aşa fiind, afirmaţia generică a recurentului în sensul că, în justificarea cererii sale, a invocat fapte personale ale intimatului fără legătură cu funcţia de procuror -"fără a avea calitatea de procuror de caz, B. s-a implicat direct, în mod ilicit în instrumentarea" dosarului nr. x/2013-, ce au avut ca scop crearea unor suferinţe şi prejudicierea imaginii reclamantului şi, astfel, nu ar fi trebuit stabilită prevalenţa aplicării legii speciale într-o acţiune de drept comun întemeiată pe prevederile 1357 C. civ., nu relevă vreun aspect de nelegalitate a deciziei recurate pentru că, aşa cum s-a arătat, acţiunea din prezenta cauză este una care a fost corect calificată ca un demers pe care reclamantul l-a iniţiat în coordonate specifice reglementărilor speciale care permit angajarea răspunderii pentru pretinse erori intervenite în cadrul activităţii profesionale a procurorului.

Nefondat critică recurentul şi o greşită reîncadrare în drept a pretenţiilor deduse judecăţii, invocând şi faptul că "fără a exista o nici o prevedere expresă care să interzică judecarea pricinii, prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii, s-a adus atingere dreptului de acces liber la justiţie a recurentului."

Conformându-se prevederilor art. 9 şi art. 478 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel a evaluat pretenţiile concrete deduse judecăţii, principiul disponibilităţii şi principiul potrivit căruia judecata în apel trebuie să respecte coordonatele judecăţii din primă instanţă opunându-se unui demers precum cel propus în recurs, anume de a se reconfigura coordonatele litigiului astfel încât să facă inaplicabile reglementările speciale.

În egală măsură, instanţa de apel a răspuns criticii reclamantului privind îngrădirea dreptului de acces la justiţie, reţinând că nu i se neagă părţii dreptul de acces la instanţă "ci i se impune utilizarea unei anumite căi."

Aşadar, este nefondată critica privind încălcarea dreptului de acces la justiţie cât timp acesta trebuie exercitat în limitele stabilite de lege, iar inadmisibilitatea cererii întemeiată pe dreptul comun (în răspundere civilă delictuală) ca urmare a faptului că legea pune la dispoziţia părţii alt tip de acţiune instituită prin dispoziţii speciale nu poate conduce la concluzia că ar fi fost îngrădit dreptul acesteia de acces la justiţie, acesta fiind garantat tocmai prin dispoziţiile speciale care îi recunosc dreptul la acţiune în instanţă.

În considerarea tuturor acestor argumente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, apreciind ca fiind legală soluţia instanţei din apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 231 din data de 14 februarie 2024 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 mai 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.