Sexual aggression: liability without bodily contact or direct sexual intent when act is directed at victim's sexual liberty

Recurs în casaţie. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Agresiunea sexuală

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casație

Drept penal. Partea specială. Agresiunea sexuală.

Indice alfabetic: - drept procesual penal

- recurs în casație

- drept penal

- agresiune sexuală

C. proc. pen., art. 438 alin. (1) pct. 7

C. pen., art. 219 alin. (1) și (2)

Infracțiunea de agresiune sexuală acoperă orice acte de natură sexuală ce vizează libertatea sexuală a unei persoane individualizate, atât cele care presupun un contact direct, dar și cele care, deși nu implică un contact corporal, sunt direcționate către persoana vătămată.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 533/RC din 02 octombrie 2024

I. Sentința

Prin sentinţa penală nr. 642 din data de 31 mai 2023 a Judecătoriei Cluj-Napoca, Secţia penală, pronunțată în dosarul nr. x/211/2019, s-au dispus următoarele:

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (5), rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de agresiune sexuală în forma agravată, prevăzută de art. 219 alin. (1) şi (2) lit. d) și f) C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (5), rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul B. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la agresiune sexuală în forma agravată, prevăzută de art. 48 alin. (1), raportat la art. 219 alin. (1) şi (2) lit. d) și f ) C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (6) C. proc. pen., rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., raportat la art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul C. pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului, prev. de art. 269 alin. (1) C. pen.

În fapt, în data de 22.04.2016, în timp ce se afla în apartamentul din Cluj-Napoca, str. (...), profitând de starea de neputinţă a persoanei vătămate C. de a-şi exprima voinţa ori de a se apăra, inculpatul A. l-a atins pe acesta de mai multe ori cu penisul în zona feţei, simulând un act sexual oral, în timp ce inculpatul B., urmare a unei înţelegeri prealabile, a înregistrat audio-video această acţiune, filmarea fiind postată ulterior de către A. pe pagina publică de Facebook a surorii victimei.

II. Judecata în apel

Împotriva sentinţei penale nr. 642 din 31.05.2023 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunţate în dosarul nr. x/211/2019, au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca şi inculpaţii A. și B.

Prin decizia penală nr. 357/A din data de 11 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/211/2019, s-au decis următoarele:

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca împotriva sentinţei penale nr. 642/31.05.2023 a Judecătoriei Cluj-Napoca, care a fost desfiinţată în parte doar în ceea ce-i priveşte pe inculpaţii A. şi B. şi, pronunţând o nouă hotărâre, în aceste limite:

Au fost condamnaţi inculpaţii:

-A. pentru săvârșirea infracțiunii de agresiune sexuală în forma agravată, prevăzută de art. 219 alin. (1) şi (2) lit. d) și f) C. pen., cu aplic. art. 5 C. pen. la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare.

-B. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la agresiune sexuală în forma agravată, prevăzută de art. 48 alin. (1), raportat la art. 219 alin. (1) şi (2) lit. d) și f) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. la pedeapsa de 2 ani închisoare.

III. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

Împotriva deciziei penale nr. 357/A din data 11 martie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/211/2019, au declarat recurs în casaţie inculpaţii A. şi B.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată, recurenţii-inculpaţi A. şi B., prin apărător ales, au invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. – inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Examinând recursul în casație declarat de inculpații A. şi B., Înalta Curte, după deliberare, a constatat că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin criticile formulate, inculpații au susţinut, în esență, că elementul material al infracţiunii de agresiune sexuală, prevăzute de art. 219 alin. (1) şi alin. (2) lit. d) şi f) C. pen., se referă la orice act prin care se tinde la obţinerea excitaţiei sexuale ori a satisfacţiei sexuale prin alte procedee decât acţiunea de penetrare și că modalitatea prin care inculpatul A. a acționat nu a fost aptă în sine de a îngrădi libertatea sexuală a victimei, deoarece nu a fost niciodată vorba despre o activitate sexuală - faptul că inculpatul și-a expus organul genital în proximitatea feței persoanei vătămate mimând preț de câteva secunde un act sexual oral și amuzându-se în tot acest timp nu poate întruni elementele constitutive ale infracțiunii de agresiune sexuală, inculpatul urmărind o distracție de prost gust și nu o satisfacție sexuală.

Înalta Curte constată ca fiind nefondate criticile aduse hotărârii recurate.

În cauza, instanta de apel a reţinut sub aspect factual, ce nu poate fi modificat prin reaprecierea probelor de instanţa de recurs, că inculpatul A. a întreprins un act de natură sexuală, constând în apropierea penisului său de cavitatea bucală a persoanei vătămate C., simulând un act sexual oral, profitând de neputinţa acestuia de a se apăra în faţa acestui act de agresiune.

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că un astfel de act poate fi încadrat în infracţiunea de agresiune sexuală, chiar dacă nu a existat un contact material între inculpat și victimă, iar inculpatul nu a urmărit în mod direct obţinerea satisfacţiei sexuale, ci umilirea persoanei vătămate.

Astfel, există acte a căror natură sexuală rezultă din chiar specificul lor (de ex., actele realizate cu organele sexuale sau asupra organelor sexuale), caz în care, atâta timp cât sunt realizate prin constrângere, punerea victimei în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare, condițiile elementului material al infracțiunii vor fi îndeplinite, iar răspunderea penală a făptuitorului nu va fi înlăturată decât în situațiile în care lipsește forma de vinovăție prevăzută de lege ori este incidentă una din cauzele justificative sau de neimputabilitate.

Deși în mod obișnuit aceste acte sunt realizate pentru ca autorul lor să obțină, într-o formă sau alta, o satisfacție ori excitație sexuală, infracțiunea de agresiune sexuală trebuie reținută inclusiv în cazul în care acțiunile făptuitorului nu urmăresc această finalitate, ci alte scopuri injuste, cum ar fi, de exemplu, pedepsirea sau umilirea victimei, producerea de suferințe etc. Chiar în situaţia în care inculpatul urmăreşte ca scop imediat, în mod direct, umilirea sau pedepsirea victimei, actele realizate cu organele sexuale sau asupra organelor sexuale produc prin ele însele obţinerea unei satisfacţii sexuale, astfel că există acest scop mediat, cel puţin acceptat de inculpat. Aceasta pentru că excitaţia sexuală se produce în mod involuntar, fără un control conştient, rațional, ca urmare a eliminării în organism a unei combinaţii de hormoni care conduce la modificări fiziologice specifice. Acest proces este controlat de sistemul nervos autonom care reglează procesele fiziologice involuntare, inclusiv ritmul cardiac, presiunea sangvină, respiraţia și digestia.

De altfel, chiar legiuitorul a avut în vedere una din situațiile în care actele de agresiune sexuală nu urmăresc obținerea satisfacției ori excitației sexuale, ci alt scop, la momentul când a incriminat ca variantă agravată a infracțiunii săvârșirea acesteia în scopul producerii de materiale pornografice [art. 219 alin. (2) lit. d) C. pen.]

Cât priveşte condiţia existenţei unui contact direct între inculpat și victimă, indicat în doctrină (e.g. M. Udroiu, Sinteze de drept penal. Partea Specială. Ed.5, Editura C.H. BECK, pg. 392), Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta nu se numără printre condiţiile impuse de textul de lege care incriminează „actul de natură sexuală (…) cu o persoană”. Este adevărat că formularea textului impune ca elementul material să vizeze o persoană individualizată, fără a limita, însă, actele la cele care implică un contact direct, material, între corpurile inculpatului şi cel al victimei. Spre deosebire de viol, care acoperă actele de penetrare care nu pot fi comise decât prin contact direct, dar și de corupere sexuală, pentru care este suficient un act sexual săvârşit în prezenţa unui minor, infracţiunea de agresiune sexuală acoperă orice acte de natură sexuală ce vizează libertatea sexuală a unei persoane individualizate, atât cele care presupun un contact direct, dar și cele care, deși nu implică un contact corporal, sunt direcţionate către persoana vătămată. Această concluzie se impune atât ca urmare a modalităţii de stabilire a elementului material, care acoperă orice act de natură sexuală, cât și prin înţelegerea sferei de cuprindere a libertăţii sexuale, protejate de legiuitor prin incriminarea acestei fapte.

Libertatea sexuală este un drept fundamental al persoanei şi are un sens pozitiv – fiece persoană are dreptul de a-şi exprima liber înclinaţiile sexuale şi un sens negativ – dreptul de a împiedica exploatarea propriului corp, fără consimţământ prealabil, prin acte de natură sexuală ce presupun folosirea sexului sau acţionând asupra sexului.

Astfel, obiectul juridic special al infracţiunii contra libertăţii şi integrităţii sexuale sunt relaţiile sociale referitoare la libertatea sexuală a persoanei în sensul anterior amintit.

Norma de incriminare se fundamentează pe prezumţia că va exista o agresiune sexuală ori de câte ori acţiunea sexuală nu implică consimţământul liber exprimat al participanţilor la aceasta.

Obiectul juridic secundar priveşte inviolabilitatea persoanei ce presupune dreptul inalienabil al persoanelor de a dispune în mod liber de corpul său în activităţile sexuale, libertatea fizică sau psihică a acesteia şi chiar demnitatea persoanei a cărei viaţă intimă devine publică prin diverse manifestări.

Este adevărat că în mod tradițional, libertatea sexuală viza în principal protecţia componentei sale fizice, corporale, însă ea acoperă, alături de integritatea sexuală, și autodeterminarea sexuală, adică libertatea de a alege locul, timpul, maniera sau persoana cu care titularul va avea relaţii sexuale. Componenta psihică a libertăţii sexuale nu poate fi înlăturată prin limitarea protecţiei exclusiv contra actelor de natură sexuală care presupun un contact material. Regula este că raporturile intime şi actele de natură sexuală au loc în scopul obţinerii unei satisfacţii sexuale, aşa cum, tot regula este că aceste raporturi se desfăşoară urmare a consimţământului liber, activ exprimat de cei implicaţi în această activitate, iar nu uzitând de forţa fizică sau psihică ori de starea de neputinţă a victimei de a se apăra ori a-şi exprima voinţă. În condiţiile în care regula raporturilor intime liber consimţite este încălcată printr-o altă modalitate decât cea a unui contact corporal, un astfel de act de natură sexuală este, de asemenea, interzis de dispoziţiile legale.

Așadar, având în vedere cele mai sus expuse, Înalta Curte constată că fapta pentru care cei doi inculpați au fost condamnați este prevăzută de legea penală, aceasta întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de agresiune sexuală în formă agravată, prevăzută de art. 219 alin. (1) şi 2 lit. d) și f) C. pen.