Compensation for illegal administrative act: statutory penalty interest versus contractual late penalties in insurer guarantee fund proceedings

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 8 martie 2021, sub dosar nr. x/2021, precizată la data de 31 august 2021, reclamanta societatea A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata, în raport de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, a despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrată sub nr. x/16.03.2016, reprezentând, în principal, penalităţi de întârziere de 0,1 % pe zi şi, în subsidiar, dobânda legală penalizatoare, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 340 din data de 22 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune, precum şi cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Fondul de Garantare a Asiguraţilor, având ca obiect despăgubiri, ca neîntemeiate.

3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva sentinţei civile menţionate în punctul I.2 de mai sus, reclamanta societatea A. S.A. a declarat recurs, iar apoi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a declarat recurs incident.

3.1. Prin calea de atac exercitată, evocând incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta - reclamantă societatea A. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii introductive de instanţă, astfel cum a fost modificată. De asemenea, recurenta - reclamantă a solicitat obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor ("FGA") la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea căii de atac promovate, recurenta - reclamantă a învederat, în esenţă, că hotărârea primei instanţei a fost pronunţată cu aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material ce stabilesc condiţiile în care poate fi angajată răspunderea patrimonială a autorităţii publice.

A arătat recurenta că FGA avea obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru deschiderea dosarului de daună, efectuarea verificărilor necesare şi urmarea procedurii de plată a despăgubirilor, cu respectarea prevederilor legale şi contractuale incidente, creanţele de asigurare instrumentate de FGA fiind creanţe invocate de recurentă împotriva B. în calitatea sa de asigurător RCA. Prin urmare, procedura de lichidare şi plată a creanţelor, raportat la art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 trebuia să se facă cu respectarea cadrului contractual şi legal aplicabile asigurărilor de tip RCA. Cu toate acestea, prin decizia nr. 14452/03.05.2018, emisă la mai bine de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins în mod nejustificat cererea de plată a A.. Faţă de decizia de respingere, A. a promovat acţiunea în contencios administrativ ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 Prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 13.10.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2018, decizia FGA nr. 14452/03.25.2018 a fost anulată ca nelegală, instanţele de judecată reţinând că motivul pentru care FGA a respins cererea de plată a A. a fost unul nelegal. Totodată, FGA a fost obligat să reanalizeze pe fond cererea de plată, iar în urma acestei analize, intimatul - pârât a recunoscut dreptul A. la despăgubiri. Plata despăgubirilor nu face decât să certifice prejudiciul.

În opinia recurentei, în cauza pendinte, actul administrativ nelegal este decizia FGA nr. 14452/03.25.2018, ce reprezintă prima manieră de soluţionare dată de FGA cererii de plată a A., în sensul respingerii acesteia şi care a fost anulat prin hotărâre judecătorească. Faptul că prin această hotărâre intimatul - pârât FGA nu a fost obligat direct la plată, ci la analiza pe fond nu poate conduce la concluzia că răspunderea FGA nu poate fi angajată, deoarece o atare abordare ar reprezenta o nesocotire a puterii de lucru judecat a hotărârilor prin care a fost declarată nelegală decizia FGA nr. 14452/2018.

Cât priveşte condiţia existenţei unui prejudiciu, recurenta a învederat că prima instanţă a aplicat eronat prevederile art. 1535 alin. (1) C. civ., raportat la aspectele de fapt incidente în cauza pendinte, câtă vreme, ori de câte ori prejudiciul constă în lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani, daunele datorate de cel în culpă se ridică la nivelul convenit de părţi sau stabilit de lege. În acest sens, recurenta a arătat că FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii de plată după anularea deciziei FGA nr. 14452, respectiv la mai bine de 5 ani de la data la care trebuie să fie efectiv achitate despăgubirile. Aşadar, prin soluţia dată cererii de plată prin decizia nr. 14452, FGA a lipsit A. de folosinţa sumelor de bani la care era îndreptăţit cu titlu de despăgubiri pentru o perioadă de peste 5 ani.

A mai opinat recurenta că legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu este indubitabilă, câtă vreme întârzierea în soluţionarea cererii a fost generată şi de modalitatea în care FGA a soluţionat cererea de plată prin decizia nr. 14452.

Cât priveşte culpa FGA, recurenta a apreciat că aceasta este una evidentă, întrucât FGA, ca structură de garantare creată de lege tocmai cu scopul de a asigura plata creanţelor de asigurare aparţinând unui asigurător falit, avea obligaţia ca, în îndeplinirea obligaţiilor sale, să acţioneze în deplină concordanţă cu prevederile legale. În realitate însă FGA nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluţionarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani.

Acţionând cu încălcarea chiar a scopului pentru care a fost creat, FGA a interpretat greşit prevederile legale, cu ignorarea impactului pe care această atitudine l-ar putea produce pe piaţa asigurărilor.

3.2. Prin recursul incident declarat împotriva sentinţei civile nr. 340 din data de 22 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, recurentul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a criticat soluţiile date de prima instanţă excepţiilor inadmisibilităţii acţiunii formulate de reclamantă, a tardivităţii acesteia şi prescripţiei dreptului material la acţiune, invocând cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului principal formulat de recurenta - reclamantă societatea A. S.A., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestei căi de atac, ca neîntemeiat, cu menţinerea sentinţei recurate ca fiind legală şi temeinică, din perspectiva criticilor formulate de recurenta - reclamantă.

Printr-un prim set de critici, recurentul - pârât a evocat, în esenţă, că cererea de recurs depusă de recurenta - reclamantă nu conţine nicio critică care să vizeze vreo prevedere legală aplicată sau interpretată de instanţa de fond, astfel încât, în opinia recurentului - pârât argumentele expuse de reclamantă nu se încadrează în motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., invocarea pct. 8 fiind una formală.

Pe fondul cauzei, făcând trimitere la reperele dosarului nr. x/2018, recurentul - pârât a arătat că, prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de plată, iar nu la plata despăgubirilor solicitate, astfel încât cererea A. ar fi neîntemeiată.

A mai arătat Fondul de Garantare a Asiguraţilor că nu este succesor în drepturi al asigurătorului în faliment, iar Legea nr. 213/2015 nu prevede sancţiunea penalităţilor de întârziere, lipsa unui termen de soluţionare fiind o omisiune asumată de legiuitor.

Totodată, intimatul - pârât a arătat că, în cauza de faţă, termenul rezonabil de soluţionare a cererii reclamantei nu a fost încălcat, având în vedere că FGA a înregistrat peste 100.000 cereri începând cu 29.08.2015 numai pentru asiguratorul B., iar până la data de 28.04.2016 s-a aflat în imposibilitate legală de a face orice plaţi către creditorii de asigurări, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, legea condiţionând plăţile FGA de rămânerea definitivă a hotărârii privind falimentul asigurătorului.

În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu a art. 3 alin. (3) din acelaşi act normativ, intimatul - pârât a arătat că acordarea dobânzii legale penalizatoare, indiferent de temeiul legal luat în considerare, este greşită, întrucât în cauză nu există o hotărâre judecătorească definitivă prin care instanţele să fi constatat, în prealabil, că FGA are obligaţia de a soluţiona cererea de plată într-un anumit termen. În cauză nu se face dovada situaţiei premisă pentru acordarea despăgubirilor în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, neexistând legătură de cauzalitate între nelegala respingere a cererii de plată pentru depăşirea plafonului de 450.000 RON prevăzut de Legea nr. 213/2015 prin decizia nr. 14462/03.05.2018 şi neîndeplinirea obligaţiei de soluţionare a cererii într-un anumit termen.

II. Soluţia instanţei de recurs

II. A. Examinând, cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. civ., îndeplinirea de către recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru, Înalta Curte constată că excepţia netimbrării recursului, invocată din oficiu, este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează cu 100 RON, dacă se invocă unul sau mai multe dintre motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-7 din C. proc. civ., iar, în virtutea alin. (2) al aceluiaşi text normativ, cu o taxă de 100 RON, dacă se invocă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, caz de casare care corespunde prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Conform art. 486 alin. (2) din C. proc. civ., la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei judiciare de timbru, iar alin. (3) al aceluiaşi articol stabileşte că această cerinţă este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.

Prin cererea de recurs depusă în cauză, recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a indicat, drept cazuri de casare invocate în susţinerea căii de atac, pe cele reglementate de pct. 6 şi pct. 8 ale alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ. .

În considerarea sus indicatelor aspecte, prin citaţia din data de 31 ianuarie 2024, comunicată recurentului - pârât la datele de 31 ianuarie 2024 (prin TDS – dosarului de recurs) şi 5 februarie 2024 (prin serviciul poştal – dosarului de recurs), Înalta Curte a adus la cunoştinţa acestuia obligaţia achitării taxei judiciare de timbru de 200 de RON.

Înalta Curte observă că, în cauză, recurentul nu a formulat cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru stabilite în sarcina sa şi nu a solicitat acordarea de facilităţi la plata acesteia.

Se mai reţine că, potrivit prevederilor art. 40 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se plătesc de debitorul taxei în numerar, prin virament sau în sistem on-line, într-un cont distinct de venituri al bugetului local "Taxe judiciare de timbru şi alte taxe de timbru", al unităţii administrativ teritoriale în care persoana fizică are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, în care persoana juridică are sediul social. Costurile operaţiunilor de transfer al sumelor datorate ca taxă judiciară de timbru sunt în sarcina debitorului taxei.

La dosarul cauzei nu au fost depuse însă, de recurentul - pârât, până la termenul de judecată la care instanţa a reţinut cauza spre soluţionare, dovezi ale achitării, în condiţiile descrise mai sus, a taxei judiciare de timbru stabilite în sarcina sa, iar consecinţa neachitării taxei judiciare de timbru aferente căii de atac, prevăzută de dispoziţiile art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., este cea a nulităţii recursului.

În raport de considerentele expuse şi în temeiul dispoziţiilor art. 496 coroborat cu art. 486 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepţia netimbrării recursului, invocată din oficiu şi va anula recursul formulat de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 340 din data de 22 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca netimbrat.

II. B. În continuare, analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate de recurenta - reclamantă, normele legale incidente şi aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este fondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte consideră fondate criticile subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care partea recurentă - reclamantă a invocat eronata aplicare şi interpretare a normelor de drept material privind îndeplinirea condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii publice şi repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ nelegal.

Din circumstanţele concrete ale cauzei se reţine că recurenta - reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care, ulterior modificării acesteia, a solicitat, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA") la plata despăgubirilor aferente acoperirii prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată nr. x/16.03.2016, ce viza suma de 7.5421,23 RON . Reclamanta a apreciat că acest prejudiciu constă, în principal, în penalităţi în cuantumul de 0,1% pe zi întârziere (conform Ordinului CSA nr. 14/2011) de la data la care, în opinia recurentei - reclamante, ar fi trebuit să fie soluţionată cererea de plată şi până la data plăţii efective, iar, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Pe cale de consecinţă, contrar celor reţinute de prima instanţă, fapta clamată de reclamantă nu a fost doar cea a nesoluţionării cererii în termenul legal, ci şi cea a emiterii, de către pârâtul FGA, a deciziei nr. 14452/03.05.2018, drept demers care a generat prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, urmare emiterii actului administrativ nelegal.

În cauză, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, recurentul - pârât a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată a sumei de 75.421,23 RON (cu nr. x/16.03.2016, care a dus la formarea dosarului unic FGA indicat în cuprinsul borderoului anexat 2 la decizia nr. 14452/03.05.2018 la poziţia 317 – dosarului de fond), sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată şi plătite din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal de respingere a recursului, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON şi a fost respinsă acţiunea, în rest, ca neîntemeiată.

Înalta Curte reaminteşte la acest moment al analizei sale că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condiţiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin emiterea unui act administrativ nelegal, este o răspundere patrimonială de drept administrativ.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.", acelaşi act normativ arătând la art. 18 că "(1) Instanţa, soluţionând cererea … poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă. (…) (3) În cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.", iar la art. 19 "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).".

Totodată, art. 52 alin. (1) din Constituţia României prevede că "Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.".

Reglementările legale de rang constituţional şi organic recunosc în beneficiul persoanei vătămate într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ nelegal posibilitatea de a obţine, în urma anulării actului vătămător, o reparare a pagubei suferite.

De asemenea, din analiza dispoziţiilor legale citate anterior rezultă că acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ. O altă cerinţă ce se deduce din interpretarea aceleiaşi norme este că, pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse, şi emiterea actelor administrative, anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeaşi acţiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Întreaga reglementare a acţiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal (act propriu-zis sau act asimilat – refuzul administrativ nelegal).

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 este o răspundere patrimonială de drept administrativ.

Regulile generale ale angajării acestei răspunderi, dat fiind momentul emiterii deciziei anulate (03.05.2018), sunt cele ale răspunderii civile delictuale.

Astfel, potrivit art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar potrivit art. 1357, având denumirea marginală Condiţiile răspunderii, din acelaşi act normativ, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.".

Condiţiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt deci (1) existenţa unui prejudiciu, (2) existenţa unei fapte ilicite, (3) existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, (4) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

Pentru lămurire, Înalta Curte mai arată că prin prejudiciu se înţelege rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.

În cauză, reclamanta - recurentă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că a reprezentat un act administrativ nelegal.

În plus, în urma reanalizării cererii de plată iniţiale, pârâtul - recurent a conchis că reclamanta era îndreptăţită să beneficieze de plata unei creanţe de asigurare în cuantum de 53.616 RON, achitând-o la data de 29.10.2021.

Astfel, motivul pentru care A. nu a încasat până la data de 29.10.2021 suma respectivă ce îi era cuvenită se regăseşte în efectul respingerii cererii sale de prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat definitiv de instanţa de contencios administrativ.

Or, este cert că la data de 03.05.2018, exercitându-şi competenţa acordată de Legea nr. 213/2015, pârâtul - recurent a procedat la analiza cererii de plată, astfel că pentru intervalul 03.05.2018 – 29.10.2021 societatea reclamantă - recurentă s-a găsit în situaţia de a nu fi beneficiat de folosinţa sumei de 53.616 RON din cauza actului nelegal emis de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Altfel spus, decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părţii recurente - reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa sumei cuvenite.

Nu se poate aprecia că îndeplinirea de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor a propriilor atribuţii la data de 03.05.2018 ar fi intervenit în contextul unei verificări formale/superficiale a cererii de plată în discuţie sub motiv că plafonul de 450.000 de RON era deja depăşit prin achitarea sumelor cuvenite A. pentru alte cereri de plată, întrucât pentru un observator obiectiv la data respectivă pârâtul - recurent şi-a îndeplinit competenţa legală vizând soluţionarea cererii de plată, această din urmă concluzie corespunzând obligaţiilor legale ce incumbă oricărei autorităţi publice.

De asemenea, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii recurente - pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă-recurentă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări.

De esenţa acţiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.

În cauza de faţă, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanţa de asigurări, anume suma de 53.616 RON, ce a fost însă reparat prin achitarea sa benevolă de către FGA la data de 29.10.2021.

Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei de 53.616 RON către A. a avut ca efect lipsirea creditorului de folosinţa sumei respective, ce reprezintă la rândul său un prejudiciu suferit de recurenta-reclamantă.

Pentru repararea acestuia din urmă nu se poate impune însă creditorului de asigurări să recurgă la o acţiune în răspundere civilă delictuală în faţa instanţei de drept comun pentru perioada 03.05.2018 – 29.10.2021, câtă vreme premisa de bază a producerii sale se găseşte în decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ anulat, ceea ce atrage incidenţa reglementărilor Legii nr. 554/2004, inclusiv sub aspectul reparării pagubei.

Aşadar, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acţiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018 – 29.10.2021, exercitată în forma subsidiară prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Nu la aceeaşi concluzie se poate ajunge şi în ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 03.05.2018, câtă vreme, faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipseşte hotărârea judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluţionare în termen sau refuz nejustificat de soluţionare), imputat de reclamanta A. în sarcina pârâtului-recurent FGA ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată.

În acest context, prin efectul cererii adiţionale de modificare a obiectului acţiunii introductive de instanţă, partea reclamantă - recurentă, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, a solicitat acordarea despăgubirilor, ceea ce implica premisa legală esenţială a existenţei unei hotărâri judecătoreşti privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. Or, o astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă-recurentă să demonstreze existenţa sa şi cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraţilor între data înregistrării cererii de plată şi data de 03.05.2018 a emiterii deciziei anulate.

În continuare, prejudiciul suferit de partea reclamantă - recurentă pentru lipsa de folosinţă a sumei de 53.616 RON corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

În acest din urmă sens, dreptul comun reprezentat de Legea nr. 287/2009 privind C. civ. [art. 2 alin. (2) – "Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale"], aplicabil potrivit art. 28 din Legea nr. 554/2004, prevede la art. 1535 alin. (1) că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.".

Totodată, art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede la art. 3 că "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. … (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare.".

Astfel, dobânda cuvenită A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar, pe de altă parte, raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor vizând creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015.

În acest din urmă sens, premisa esenţială a acordării sumei de 53.616 RON cu titlu de creanţă de asigurări de către FGA nu se regăseşte în activitatea de asigurări desfăşurată în trecut de societatea de asigurări falită, ci în competenţa acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraţilor către creditorii de asigurări.

În consecinţă, despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante-recurente va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei amintite, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

De asemenea, raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul nelegal emis de pârâtul - recurent în sensul respingerii cererii de plată în discuţie împiedicând reclamanta - recurentă să beneficieze de folosinţa creanţei de asigurări în cuantum de 53.616 RON pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) – 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei amintite).

În sfârşit, vinovăţia pârâtului - recurent nu poate fi exclusă, emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea Legii nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cât partea pârâtă - recurentă a ales să promoveze prin actele emise o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări, fără însă ca pentru un astfel de rezultat să fi procedat la o analiză atentă, gramaticală, logică şi sistematică a Legii respective, astfel încât să identifice concluzia corectă.

Sunt lipsite însă de temei criticile părţii reclamante - recurente de acordare a penalităţilor de întârziere de 0,1% prevăzute de Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor "În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie: a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)".

Textul de lege a fost interpretat prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (ÎCCJ – HP), prin care s-a reţinut că "În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.(...)".

Relevante în speţă sunt şi prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, potrivit cărora reprezintă: "i) creanţe de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului;(...)".

Totodată, Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, forma în vigoare la data producerii evenimentului asigurat prevedea:

- art. 481 alin. (2): "Contractul de asigurare atestă existenţa asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule. (...)";

- art. 49: "Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, în conformitate cu: a) legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de autovehicul şi cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislaţia respectivă şi cel prevăzut în contractul de asigurare; b) legislaţia românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, dacă nu există birou naţional pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul.";

- art. 50 alin. (1): "Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri. (...)" [s.n.].

De asemenea, relevante sunt prevederile Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, potrivit cărora:

* art. 1 alin. (2): "Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terţe părţi prin intermediul vehiculului.";

* art. 26 alin. (1): "Asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăşi limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condiţiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliţei de asigurare RCA, se acordă despăgubiri în formă bănească pentru: a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial; b) pagube materiale; c) pagube reprezentând consecinţa lipsei de folosinţă a vehiculului avariat; d) cheltuieli de judecată efectuate de către persoana prejudiciată.(…)";

* art. 37: "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.";

* art. 64:,,(2) În cazul în care în drepturile persoanei prejudiciate s-a subrogat asigurătorul acesteia, asigurătorul RCA efectuează plata despăgubirilor astfel: (…). (…) (4) Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la alin. (2) şi (3) sau şi le îndeplineşte defectuos, la suma solicitată pentru plata asigurătorului RCA se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.(...)". [s.n.]

Din interpretarea coroborată a normelor juridice menţionate, se observă că în procedura de plată reglementată de Legea nr. 213/2015, contrar susţinerilor reclamantei, creanţele de asigurări în sensul legii nu conţin sume reprezentând plata de penalităţi de întârziere datorate de asigurătorul RCA asigurătorului CASCO, pentru neîndeplinirea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor.

Aceste penalităţi de întârziere nu îşi au izvorul în contractul de asigurare încheiat de asiguratorul RCA cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci sunt în legătură strictă cu modalitatea de îndeplinire de către asiguratorul RCA a obligaţiei de plată a despăgubirii în cadrul acţiunii în regres, exercitată în considerarea dispoziţiilor art. 2210 C. civ., privind subrogarea asiguratorului în drepturile asiguratului său.

Textul normei (art. 1 alin. (2) reglementează aşadar în mod explicit faptul că prin contractul de asigurare este acoperită doar răspunderea proprietarului/utilizatorului, iar nu răspunderea asigurătorului RCA pentru fapta proprie.

Deşi este real că prevederile art. 37 din Normă sunt incluse în Partea I, Titlul III referitor la contractul de asigurare, acestea fac referire la despăgubirea persoanei prejudiciate/a asiguratului pentru prejudiciile cauzate prin nerespectarea obligaţiilor de la art. 36, situaţia penalităţilor cuvenite asigurătorului CASCO al persoanei prejudiciate, datorate pentru neachitarea la termen a despăgubirii, fiind reglementată prin norme speciale derogatorii, care se regăsesc în Partea a II-a cu denumirea marginală "Norme tehnice privind avizarea, constatarea prejudiciilor şi plata despăgubirilor", Titlul III – Plata despăgubirilor, începând cu art. 64 din Normă.

Se constată astfel că dispoziţiile art. 64 din Norma din 2011 nu fac parte din reglementările legale privind contractul de asigurare, ci din Partea a II-a a actului.

Din interpretarea sistematică a textelor de lege menţionate, Înalta Curte va observa că, în procedura de plată reglementată de Legea nr. 213/2015, creanţele de asigurări în sensul Legii nu conţin sumele reprezentând plata de penalităţi de întârziere. Aceste penalităţi de întârziere nu reprezintă despăgubiri, în sensul art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2013 sau art. 50 din Legea nr. 136/1995, deoarece nu sunt stabilite în legătură cu riscul asigurat, ci cu modalitatea de îndeplinire de către asiguratorul RCA a propriilor obligaţii legale de plată către asiguratorul CASCO care s-a subrogat în drepturile asiguratului său, fiind aşadar în strânsă legătură cu culpa asiguratorului RCA, iar nu cu culpa asiguratului.

În plus, în cauza de faţă partea recurentă - reclamantă nu invocă vreo întârziere a asigurătorului RCA în plata sumei, ci o întârziere a recurentului - pârât FGA, astfel că premisa de aplicare a art. 64 din Norma respectivă nu este nici măcar prezentă.

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Reclamanta - recurentă a primit plata despăgubirii pentru riscul produs, izvorâtă din contractul de asigurare, existând legătură de cauzalitate; în cazul plăţii penalităţilor de întârziere, legătura de cauzalitate nu este una directă, ci se grevează pe o culpă ulterioară a FGA care a refuzat să achite despăgubirea cuvenită A..

Prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 (conform cărora "prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale") nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere, întrucât sfera de cuprindere a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie. Totodată, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care însuşi Fondul de garantare a asiguraţilor le-a angajat în procedura de soluţionare a cererilor (spre exemplu, costuri cu expertize).

În consecinţă, penalităţile de întârziere pretinse de A. nu pot fi acordate ca despăgubire, lipsind temeiul legal care să permită acordarea lor în caz de întârziere a FGA în plata creanţei de asigurări.

Faţă de considerentele mai sus expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., precum şi ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta - reclamantă societatea A. S.A., va casa în parte sentinţa civilă nr. 340 din data de 22 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal şi rejudecând, va admite în parte acţiunea formulată de reclamantă şi va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să plătească reclamantei societatea A. S.A. dobânda legală stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, aferentă valorii despăgubirii în cuantum de 53.616 RON, pentru perioada 03.05.2018 – 29.10.2021, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.

De asemenea, observând cererile recurentei - reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată atât pentru faza procesuală a fondului, cât şi în recurs, în temeiul art. 453 din C. proc. civ., Înalta Curte le va admite şi va obliga recurentul - pârât la plata către recurenta - reclamantă a sumei de 658,59 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, conform dovezilor privind achitarea taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 RON aflate la dosarului de recurs şi a celor privind achitarea sumei de 585,59 RON cu titlu de onorariu de avocat în recurs, aflate la filele x ale dosarului de recurs. Totodată, Înalta Curte va obliga recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi la plata către recurenta - reclamantă A. S.A. a sumei de 1222,22 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în fond, reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 350 RON (conform dovezilor de la filele x din volumul I şi 4 din volumul II ale dosarului primei instanţe) şi 872,22 RON onorariu de avocat în fond (conform dovezilor de la filele x ale Volumului II al dosarului primei instanţe).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia netimbrării recursului declarat de recurentul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Anulează recursul formulat de recurentul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 340 din data de 22 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca netimbrat.

Admite recursul declarat de reclamanta societatea A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 340 din data de 22 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta societatea A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să plătească reclamantei societatea A. S.A. dobânda legală stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, aferentă valorii despăgubirii în cuantum de 53616 RON, pentru perioada 03.05.2018 – 29.10.2021.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

Obligă recurentul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către recurenta – reclamantă A. S.A. a sumei de 658,59 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs şi 1222,22 RON cheltuieli de judecată în fond.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.