Administrative liability for illegal insurance claim refusal: start of prescription period and statutory interest versus contractual penalties

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 8 martie 2021, cu număr de dosar x/2021, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA), solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA cu nr. x/11 martie 2016 şi să dispună obligarea pârâtului la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin cererea adiţională depusă la data de 31 august 2021, reclamanta a modificat cererea de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata despăgubirilor către reclamantă pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin respingerea cererii de plată, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele aplicabile în materia asigurărilor, respectiv 0,2% pe zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014 şi, în continuare, până la data plăţii efective, iar în subsidiar în dobânda legală penalizatoare conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011. De asemenea, reclamanta a arătat că îşi menţine solicitarea privind obligarea pârâtului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 776 din data de 18 aprilie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei de obiect a cererii introductive şi a respins cererea introductivă ca fiind rămasă fără obiect. Totodată, prima instanţă a respins excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi a prescripţiei invocate cu privire la cererea modificatoare, ca neîntemeiate, a admis în parte cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 8.208 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 3 mai 2018 şi până la data de 28 octombrie 2021, respingând în rest cererea modificatoare, ca neîntemeiată. Nu în ultimul rând, instanţa de fond a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, din care 300 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru aferentă cererii modificatoare, iar suma de 500 RON cu titlu de onorariu de avocat.

3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva sentinţei civile menţionate în punctul I.2 de mai sus, au declarat recurs reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1. Prin calea de atac exercitată, evocând incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamanta A. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, respectiv cu privire la soluţia privind stabilirea cuantumului penalităţilor şi, în rejudecare, admiterea acţiunii introductive de instanţă, astfel cum a fost modificată. De asemenea, recurenta a solicitat obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea recursului, urmare unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenta - reclamantă a învederat că hotărârea primei instanţei a fost pronunţată cu aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material care stabilesc condiţiile în care poate fi angajată răspunderea patrimonială a autorităţii publice.

A mai arătat recurenta - reclamantă că recurentul - pârât FGA avea obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru deschiderea dosarului de daună, efectuarea verificărilor necesare şi urmarea procedurii de plată a despăgubirilor, cu respectarea prevederilor legale şi contractuale incidente, creanţele de asigurare instrumentate de FGA fiind creanţe invocate de recurentă în calitatea sa de asigurător RCA. Prin urmare, procedura de lichidare şi plată a creanţelor, raportat la art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 trebuia să se facă cu respectarea cadrului contractual şi a celui legal aplicabile asigurărilor de tip RCA. Cu toate acestea, prin decizia nr. 14452/03.05.2018, emisă la mai bine de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins, în mod nejustificat, cererea de plată a A.. Faţă de decizia de respingere, A. a promovat acţiunea în contencios administrativ ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 Prin decizia ICCJ din 13.10.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, decizia FGA nr. 14452/03.25.2018 a fost anulată ca nelegală, instanţele de judecată reţinând că motivul pentru care FGA a respins cererea de plată a A. a fost unul nelegal. Totodată, FGA a fost obligat să reanalizeze pe fond cererea de plată, iar în urma acestei analize, pârâtul a recunoscut dreptul A. la despăgubiri. Plata despăgubirilor nu face decât să certifice prejudiciul.

În opinia recurentei, în cauza pendinte, actul administrativ nelegal este decizia FGA nr. 14452/03.25.2018, ce reprezintă prima manieră de soluţionare dată de FGA cererii de plată a A., în sensul respingerii acesteia şi care a fost anulat prin hotărâre judecătorească. Faptul că prin hotărâre pârâtul FGA nu a fost obligat direct la plată, ci la analiza pe fond nu poate conduce la concluzia că răspunderea FGA nu poate fi angajată, deoarece o atare abordare ar reprezenta o nesocotire a puterii de lucru judecat a hotărârilor prin care a fost declarată nelegală decizia FGA nr. 14452/2018.

Cât priveşte condiţia existenţei unui prejudiciu, recurenta a învederat că prima instanţă a aplicat eronat prevederile art. 1535 alin. (1) din C. civ., raportat la aspectele de fapt incidente în cauza pendinte, câtă vreme, ori de câte ori prejudiciul constă în lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani, daunele datorate de cel în culpă se ridică la nivelul convenit de părţi sau stabilit de lege. În acest sens, recurenta a arătat că FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii de plată abia după anularea deciziei FGA nr. 14452, respectiv la mai bine de 5 ani de la data la care trebuie să fie efectiv achitate despăgubirile. Aşadar, prin soluţia dată cererii de plată prin decizia nr. 14452, FGA a lipsit A. de folosinţa sumelor de bani la care era îndreptăţit cu titlu de despăgubiri pentru o perioadă de peste 5 ani.

A mai opinat recurenta că legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu este indubitabilă, câtă vreme întârzierea în soluţionarea cererii a fost generată şi de modalitatea în care FGA a soluţionat cererea de plată prin decizia nr. 14452.

Cât priveşte culpa FGA, recurenta a apreciat că aceasta este una evidentă, întrucât FGA, ca structură de garantare creată de lege tocmai cu scopul de a asigura plata creanţelor de asigurare aparţinând unui asigurător falit, avea obligaţia ca, în îndeplinirea obligaţiilor sale, să acţioneze în deplină concordanţă cu prevederile legale. În realitate însă, FGA nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluţionarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani.

Acţionând cu încălcarea chiar a scopului pentru care a fost creat, FGA a interpretat greşit prevederile legale, cu ignorarea impactului pe care această atitudine l-ar putea produce pe piaţa asigurărilor.

Printr-un alt set de critici, recurenta - reclamantă a argumentat în sensul unei eronate aplicări a prevederilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, arătând, în esenţă, că, în virtutea art. 64 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 14/2011 şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, dacă FGA era obligat să soluţioneze cererile de plată cu respectarea normelor legale şi contractuale aplicabile raportului de asigurare, nu ar exista nicio bază legală pentru o înlăturare de la aplicare a aceloraşi prevederi în demersul de stabilire a penalităţilor, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.

Nu în ultimul rând, recurenta - reclamantă a susţinut şi teza unei eronate aplicări a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, apreciind că cel ce a suferit un prejudiciu cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, motiv pentru care stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din acelaşi act normativ, mai precis, din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul.

3.2. În cauză, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat recurs, prin care, evocând incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, în principal pe cale de excepţie, iar, în secundar, ca neîntemeiată, apreciind că hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 2 alin. (3), art. 11, art. 12 alin. (1), art. 13 alin. (5) şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 18 alin. (3) şi art. 19, raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Printr-un prim set de critici, urmare unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul - pârât a susţinut că, raportat la prevederile art. 1357 alin. (1) din C. civ., nu s-a făcut dovada săvârşirii cu vinovăţie, de către FGA, a pretinsei fapte ilicite, în condiţiile în care dificultăţile de interpretare a normei prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 au avut o natură obiectivă, neputând fi imputabile FGA. Acest caracter ar fi confirmat de împrejurarea că, pentru a se asigura interpretarea unitară şi corectă a acestor prevederi, a fost necesar ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept să pronunţe decizia interpretativă nr. 29/2020, întrucât nu numai FGA a întâmpinat dificultăţi în interpretarea textului normativ, ci şi instanţele de judecată.

Recurentul-pârât a argumentat şi în sensul că nu este îndeplinită nici cerinţa legăturii de cauzalitate între nelegala respingere a cererii de plată pentru depăşirea plafonului de garantare de 450.000 RON şi neîndeplinirea obligaţiei de soluţionare a cererii într-un anumit termen, câtă vreme instanţa de judecată nu a statuat asupra existenţei dreptului intimatei, ci s-a dispus obligarea Fondului la reanalizarea cererilor de plată.

Printr-un alt set de critici, recurentul - pârât a criticat raţionamentul instanţei de fond de a aprecia că acţiunea ar fi fost formulată în termenul de prescripţie, susţinând că, întrucât reclamanta solicită despăgubiri începând cu a 31 zi de la data depunerii cereri de plată, iar cuantumul acestora este de 0,2%/zi întârziere conform Norma ASF nr. 23/2014, reclamanta a cunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului la data comunicării deciziei nr. 14452/03.05.2018, prin care a fost respinsă cererea de plată. În opinia recurentului - pârât, după împlinirea termenului de prescripţie de un an, nu mai puteau fi calculate eventuale dobânzi sau penalităţi. De asemenea, recurentul - pârât a apreciat că, inclusiv în ipoteza calculării curgerii termenului în discuţie zi de zi începând cu cea de-a 31 zi, data împlinirii termenului de 1 an şi o zi tot ar fi fost anterioară celei la care reclamanta a învestit instanţa.

Subliniind că FGA a achitat creanţa de asigurare la data de 28.10.2021, recurentul - pârât a învederat că o atare împrejurare nu are impact asupra datei de la care a început să curgă termenul de prescripţie.

Recurentul - pârât a evocat şi faptul că, în cauza pendinte, nu ar fi incidentă teza unui prejudiciu generat de nesoluţionarea în termen a unei cereri şi nici de refuzul nejustificat al autorităţii de a soluţiona cererea.

Astfel, recurentul - pârât a arătat că soluţionarea cu întârziere sau nesoluţionarea în termen a unei cereri reprezintă un act administrativ asimilat distinct de actul administrativ tipic anulat de instanţa de judecată, iar reclamanta nu a făcut dovada actului administrativ atipic care să fi fost cenzurat printr-o hotărârea definitivă, astfel că nu există situaţia premisă prevăzută de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

A mai susţinut recurentul-pârât că dispoziţiile O.G. nr. 13/2011 nu se aplică pentru situaţia nesoluţionării în termenul legal a unei cereri, iar între părţi nu a existat o convenţie, în sensul acestui act normativ, care să atragă plata dobânzilor penalizatoare şi nici nu se poate discuta despre o scadenţă pentru îndeplinirea obligaţiei menţionate. Totodată, s-a argumentat şi în sensul că FGA este o insituţie de drept public şi nu un profesionist, astfel încât nu sunt aplicabile prevederile art. 13 alin. (2) din actul normativ indicat supra.

4. Apărările formulate în cauză

Legal citaţi, recurenta - reclamantă A. S.A. şi recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu au formulat întâmpinări.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile formulate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, în raport de menţiunile din cuprinsul memoriului depus de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor referitoare la invocarea excepţiilor inadmisibilităţii, lipsei de obiect a cererii/lipsei de interes şi prescripţiei, aceasta din urmă raportat atât la cererea introductivă, cât şi la cea modificatoare, Înalta Curte reţine, inclusiv în considerarea faptului că asupra aspectelor indicate anterior instanţa de fond s-a pronunţat prin sentinţa atacată, că afirmaţiile recurentului - pârât reprezintă critici aduse hotărârii recurate, anume expresia unor motive de casare/nelegalitate.

De asemenea, din perspectiva identificării limitelor controlului judiciar pe care a fost chemată să îl realizeze, Înalta Curte observă, din examinarea aceluiaşi memoriu de recurs, că recurentul - pârât a criticat pur formal soluţiile date de instanţa de fond chestiunilor ce vizau inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată şi lipsa de obiect/lipsa de interes a cererii introductive, câtă vreme s-a limitat la a arăta că atacă aceste soluţii, dar nu a dezvoltat susţinerile prin expunerea unor critici concrete care să le vizeze. Dat fiind scopul căii extraordinare de atac a recursului, astfel cum este acesta reglementat de art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, în lipsa indicării/dezvoltării unor critici punctuale, directe, care să vizeze raţionamentul urmat de prima instanţă în soluţionarea acelor excepţii, controlul judiciar nu poate fi exercitat, întrucât instanţa de recurs nu poate deduce, din simpla evocare (nedezvoltată) a unei nelegalităţi a soluţiilor, care au fost greşelile apreciate de parte ca fiind săvârşite de instanţa de fond.

De altfel, cât priveşte chestiunea lipsei de obiect a cererii introductive, Înalta Curte constată că aceasta a fost soluţionată favorabil recurentului - pârât, în sensul admiterii excepţiei şi al respingerii cererii introductive ca fiind rămasă fără obiect.

Cât priveşte soluţia dată de Curtea de Apel Bucureşti excepţiei tardivităţii, se observă că aceasta nu a fost criticată nici măcar formal în recurs, chestiunile evocate în fond, în susţinerea acesteia, fiind în esenţă prezentate prin memoriul de recurs în susţinerea criticilor aduse excepţiei prescripţiei.

În contextul parametrilor ce vizează limitele învestirii în recurs indicaţi mai sus, procedând în continuare la examinarea căilor de atac exercitate, Înalta Curte apreciază că gradul de conexitate ce există între argumentele evocate prin cele două memorii promovate în cauză (unul al recurentei - reclamante şi unul al recurentului - pârât) impune, pentru justa soluţionare a litigiului pendinte, analiza grupată a acestora, în funcţie de aspectele de drept invocate.

Examinând punctual criticile aduse de cele două părţi sentinţei civile nr. 776 din data de 18 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte va analiza prioritar argumentele părţilor referitoare la soluţia dată de instanţa de fond excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, câtă vreme o atare soluţie priveşte chiar condiţiile de exercitare a acţiunii civile. Limitele acestei analize vor viza doar cererea modificatoare, întrucât cererea iniţială a fost respinsă, după cum s-a arătat anterior, ca rămasă fără obiect.

Urmare cercetării realizate, instanţa de control judiciar găseşte nefondate argumentele recurentului - pârât subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. referitoare la soluţia dată de instanţa de fond excepţiei în discuţie.

Înalta Curte constată că despăgubirile solicitate în prezenta cauză au ca temei prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, susţinându-se existenţa unei fapte ilicite a FGA, în sensul emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, care a generat prejudiciul A. constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată.

Despăgubirile solicitate de reclamantă sunt doar cuantificate sub forma penalităţilor de întârziere/dobânzilor legale aplicate la valoarea creanţei de asigurare, dar ele reprezintă contravaloarea prejudiciului suportat prin fapta culpabilă a FGA de a fi emis un act administrativ nelegal şi, astfel, de a fi întârziat plata debitului principal. Prin urmare, aceste accesorii nu puteau fi cerute prin cererea de plată, care priveşte doar creanţa de asigurare şi al cărei regim juridic este reglementat de Legea nr. 213/2015, pe când prezenta acţiune în despăgubiri este formulată conform dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Prevederile normei indicate mai sus permit persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acţiuni subsidiare în pretenţii, atunci când a cerut iniţial anularea actului administrativ, fără a cere, în acelaşi timp, şi despăgubiri.

Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 8 coroborate cu cele ale art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu instituie în sarcina subiectului de sezină, în cazul contenciosului de plină jurisdicţie, obligaţia de a formula întotdeauna cererea în dezdăunare concomitent cu cererea de anulare a actului administrativ pretins vătămător. Dimpotrivă, art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede în mod expres posibilitatea formulării unei acţiuni în despăgubiri pe cale separată.

Contrar celor arătate de recurentul - pârât, Înalta Curte reţine o corectă aplicare de către instanţa de fond a prevederilor art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 (astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 22/2019 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii), referitoare la termenul de un an în care partea ce se consideră vătămată printr-un act administrativ nelegal poate promova acţiunea în despăgubire.

În cauză, paguba şi întinderea sa depind de recunoaşterea creanţei principale, motiv pentru care termenul de un an nu curge de la data comunicării respingerii cererii de plată prin decizia nr. 14452/03.05.2018, astfel cum susţine recurentul -pârât. Dreptul material la acţiune nu este prescris extinctiv atât timp cât existenţa creanţei este condiţionată, pe de-o parte, de anularea actului administrativ nelegal, iar, pe de altă parte, de lămurirea existenţei, în beneficiul reclamantei, a creanţei principale reprezentate de creanţa de asigurări.

Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus doar anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, prin care fusese respinsă şi cererea de plată ce face obiectul prezentului litigiu, cu obligarea pârâtului la analiza pe fond a cererii respective de plată.

Creanţa principală solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanţa judecătorească, motiv pentru care, câtă vreme FGA nu recunoaşte existenţa acesteia prin plată sau o instanţă judecătorească nu o acordă în beneficiul reclamantei, nu i se poate imputa reclamantei omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri sub forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale concomitent cu acţiunea în anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Altfel spus, nu se poate conchide că reclamanta ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei pretinse sub forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale încă de la data formulării acţiunii în anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, câtă vreme această decizie a fost anulată definitiv la data de 13.10.2021.

Nu se poate reţine, în determinarea începutului curgerii termenului prescripţiei, nici o aplicare a prevederilor art. 2526 din C. civ., întrucât, din perspectiva art. 19 din Legea nr. 554/2004, în ipoteza particulară incidentă în cauza pendinte, relevanţă prezintă anularea actului administrativ nelegal şi lămurirea existenţei, în beneficiul reclamantei, a creanţei principale reprezentate de creanţa de asigurări.

Nu în ultimul rând, relevant este şi faptul că lămurirea existenţei creanţei de asigurări a fost realizată prin plata realizată de recurentul - pârât la data de 28.10.2021.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge ca nefondate criticile recurentului-pârât FGA referitoare la soluţia dată asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Cât despre chestiunea tardivităţii, aşa cum a fost pretinsă de pârâtul - recurent FGA, atât din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004, cât şi din decizia ÎCCJ – RIL nr. 22/219 reiese cu evidenţă faptul că termenul de formulare a acţiunii în despăgubiri este unul de prescripţie, iar nu de decădere, motiv pentru care nu poate să fie incidentă sancţiunea tardivităţii.

Cât priveşte criticile aduse, pe fondul cauzei, atât de recurenta - reclamantă A., cât şi de recurentul - pârât FGA sentinţei atacate, Înalta Curte reţine, din circumstanţele concrete ale cauzei, că recurenta - reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care, ulterior modificării acesteia, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004 a solicitat obligarea pârâtului FGA la plata despăgubirilor apreciate de A. ca fiind necesare acoperirii unui pretins prejudiciu ce, în opinia reclamantei, i-ar fi fost cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x/11.03.2016, ce viza suma de 9.187,76 RON. Reclamanta a apreciat că acest prejudiciu constă, în principal, în penalităţi în cuantumul de 0,2% pe zi întârziere (conform Normei ASF nr. 23/2014) de la data la care, în opinia sa, ar fi trebuit să fie soluţionată cererea de plată şi până la data plăţii efective, iar în subsidiar în dobânda legală penalizatoare conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Pe cale de consecinţă, fapta clamată de reclamantă a fost cea a emiterii, de către pârâtul FGA, a deciziei nr. 14452/03.05.2018, de neacordare a despăgubirii solicitate, drept demers care ar fi generat prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani, cerută cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, urmare emiterii actului administrativ nelegal.

Plecând de la aceste repere ale învestirii instanţei de contencios administrativ, Înalta Curte reaminteşte că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condiţiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin emiterea unui act administrativ nelegal, este o răspundere patrimonială de drept administrativ.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.", acelaşi act normativ arătând la art. 18 că "(1) Instanţa, soluţionând cererea … poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă. (…) (3) În cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.", iar la art. 19 "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).".

Totodată, art. 52 alin. (1) din Constituţia României prevede că "Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.".

Reglementările legale de rang constituţional şi organic recunosc în beneficiul persoanei vătămate într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ nelegal posibilitatea de a obţine, în urma anulării actului vătămător, o reparare a pagubei suferite.

De asemenea, din analiza dispoziţiilor legale citate anterior rezultă că acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ. O altă cerinţă ce se deduce din interpretarea aceleiaşi norme este că, pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse, şi emiterea actelor administrative, anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeaşi acţiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Întreaga reglementare a acţiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal (act propriu-zis sau act asimilat – refuzul administrativ nelegal).

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 este o răspundere patrimonială de drept administrativ.

Regulile generale ale angajării acestei răspunderi, dat fiind momentul emiterii deciziei anulate (03.05.2018), sunt cele ale răspunderii civile delictuale.

Astfel, potrivit art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar potrivit art. 1357, având denumirea marginală Condiţiile răspunderii, din acelaşi act normativ, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.".

Condiţiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt deci (1) existenţa unui prejudiciu, (2) existenţa unei fapte ilicite, (3) existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, (4) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

Pentru lămurire, Înalta Curte mai arată că prin prejudiciu se înţelege rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.

În cauză, reclamanta - recurentă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că a reprezentat un act administrativ nelegal.

În plus, în urma reanalizării cererii de plată iniţiale, pârâtul - recurent a conchis că reclamanta era îndreptăţită să beneficieze de plata creanţei de asigurare solicitate, achitând-o la data de 28.10.2021.

Astfel, motivul pentru care A. nu a încasat până la data de 29.10.2021 suma de 8.208 RON ce îi era cuvenită se regăseşte în efectul respingerii cererii sale de prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat definitiv de instanţa de contencios administrativ.

Or, este cert că la data de 03.05.2018, exercitându-şi competenţa acordată de Legea nr. 213/2015, pârâtul - recurent a procedat la analiza cererii de plată, astfel că pentru intervalul 03.05.2018 – 29.10.2021 societatea reclamantă - recurentă s-a găsit în situaţia de a nu fi beneficiat de folosinţa sumei de 8.208 RON din cauza actului nelegal emis de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Altfel spus, decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părţii recurente - reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa sumei cuvenite.

Nu se poate aprecia că îndeplinirea de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor a propriilor atribuţii la data de 03.05.2018 ar fi intervenit în contextul unei verificări formale/superficiale a cererii de plată în discuţie sub motiv că plafonul de 450.000 de RON era deja depăşit prin achitarea sumelor cuvenite A. pentru alte cereri de plată, întrucât pentru un observator obiectiv la data respectivă pârâtul - recurent şi-a îndeplinit competenţa legală vizând soluţionarea cererii de plată, această din urmă concluzie corespunzând obligaţiilor legale ce incumbă oricărei autorităţi publice.

De asemenea, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii recurente - pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă-recurentă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări.

De esenţa acţiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.

În cauza de faţă, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanţa de asigurări, anume suma de 8.208 RON, ce a fost însă reparat prin achitarea sa benevolă de către FGA la data de 28.10.2021.

Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei de 8.208 RON către A. a avut ca efect lipsirea creditorului de folosinţa sumei respective, ce reprezintă la rândul său un prejudiciu suferit de recurenta-reclamantă.

Pentru repararea acestuia din urmă nu se poate impune însă creditorului de asigurări să recurgă la o acţiune în răspundere civilă delictuală în faţa instanţei de drept comun pentru perioada 03.05.2018 – 28.10.2021, câtă vreme premisa de bază a producerii sale se găseşte în decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ anulat, ceea ce atrage incidenţa reglementărilor Legii nr. 554/2004, inclusiv sub aspectul reparării pagubei.

Aşadar, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acţiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018 – 28.10.2021, exercitată în forma subsidiară prev. de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Nu la aceeaşi concluzie se poate ajunge şi în ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 03.05.2018, câtă vreme, faţă de disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipseşte hotărârea judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluţionare în termen sau refuz nejustificat de soluţionare), imputat de reclamanta A. în sarcina pârâtului-recurent FGA ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată.

În acest context, prin efectul cererii adiţionale de modificare a obiectului acţiunii introductive de instanţă, partea reclamantă - recurentă, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, a solicitat acordarea despăgubirilor, ceea ce implica premisa legală esenţială a existenţei unei hotărâri judecătoreşti privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. Or, o astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă-recurentă să demonstreze existenţa sa şi cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraţilor între data înregistrării cererii de plată şi data de 03.05.2018 a emiterii deciziei anulate.

În continuare, în mod legal a fost identificat de prima instanţă şi prejudiciul suferit de partea reclamantă - recurentă pentru lipsa de folosinţă a sumei de 8.208 RON, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 28.10.2021.

În acest din urmă sens, dreptul comun reprezentat de Legea nr. 287/2009 privind C. civ. [art. 2 alin. (2) – "Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale"], aplicabil potrivit art. 28 din Legea nr. 554/2004, prevede la art. 1535 alin. (1) că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.".

Totodată, art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede la art. 3 că "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. … (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare.".

Astfel, dobânda cuvenită A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar, pe de altă parte, raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor vizând creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015.

În acest din urmă sens, premisa esenţială a acordării sumei de 8.208 RON cu titlu de creanţă de asigurări de către FGA nu se regăseşte în activitatea de asigurări desfăşurată în trecut de societatea de asigurări falită, ci în competenţa acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraţilor către creditorii de asigurări.

În consecinţă, despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante-recurente va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei amitnite, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 28.10.2021.

De asemenea, raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul nelegal emis de pârâtul - recurent în sensul respingerii cererii de plată în discuţie împiedicând reclamanta - recurentă să beneficieze de folosinţa creanţei de asigurări în cuantum de 8.208 RON pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) – 28.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei amintite).

În sfârşit, vinovăţia pârâtului - recurent nu poate fi exclusă, emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea Legii nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cât partea pârâtă - recurentă a ales să promoveze prin actele emise o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări, fără însă ca pentru un astfel de rezultat să fi procedat la o analiză atentă, gramaticală, logică şi sistematică a Legii respective, astfel încât să identifice concluzia corectă.

În concluzie, analiza primei instanţe este legală.

Sunt lipsite de temei şi criticile părţii reclamante - recurente de acordare a penalităţilor de 0,2% prevăzute de Norma ASF nr. 23/2014, analiza primei instanţe sub acest aspect fiind legală.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor "În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie: a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)".

Textul de lege a fost interpretat prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (ÎCCJ – HP), prin care s-a reţinut că "În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.(...)".

Relevante sunt şi prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, potrivit cărora reprezintă "i) creanţe de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului;(...)".

Totodată, Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, forma în vigoare la data producerii evenimentului asigurat prevedea:

- art. 481 alin. (2): "Contractul de asigurare atestă existenţa asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule. (...)";

- art. 49: "Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, în conformitate cu: a) legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de autovehicul şi cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislaţia respectivă şi cel prevăzut în contractul de asigurare; b) legislaţia românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, dacă nu există birou naţional pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul.";

- art. 50 alin. (1): "Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri. (...)" [s.n.].

De asemenea, potrivit Normei ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule:

* art. 1 alin. (2): "Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terţe părţi prin intermediul vehiculului.";

* art. 26 alin. (1): "Asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăşi limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condiţiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliţei de asigurare RCA, se acordă despăgubiri în formă bănească pentru: a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial; b) pagube materiale; c) pagube reprezentând consecinţa lipsei de folosinţă a vehiculului avariat; d) cheltuieli de judecată efectuate de către persoana păgubită.";

* art. 38: "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător".[s.n.]

Din interpretarea coroborată a normelor juridice menţionate se observă că aceste penalităţi de întârziere sunt în legătură strictă cu modalitatea de îndeplinire de către asiguratorul RCA a obligaţiei de plată a despăgubirii în cadrul acţiunii în regres, exercitată în considerarea dispoziţiilor art. 2210 C. civ., privind subrogarea asiguratorului în drepturile asiguratului său.

Într-adevăr, după cum s-a arătat deja, art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 se regăseşte în Titlul I – Capitolul III vizând Contractul de asigurare.

Cu toate acestea, argumentul de toponimie a textelor normative nu este decisiv, câtă vreme premisele de aplicare a normelor juridice din Capitolul III amintit sunt diferite, premisa esenţială a art. 15 şi urm. constituind-o fapta asiguratului RCA, în timp ce în cazul penalităţilor indicate de art. 38 premisa este diferită, regăsindu-se în fapta culpabilă a asigurătorului RCA.

În plus, în cauza de faţă partea reclamantă - recurentă nu invocă vreo întârziere a asigurătorului RCA în plata sumei de 8.208 RON, ci o întârziere a pârâtului FGA, astfel că premisa de aplicare a art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 nu este nici măcar prezentă.

Aceste penalităţi de întârziere sunt datorate în temeiul Normei ASF privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, izvorul obligaţiei de plată fiind răspunderea civilă delictuală a asiguratorului RCA pentru fapta proprie. Potrivit textului menţionat, penalităţile de întârziere sunt datorate de asigurătorul RCA pentru nerespectarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirii solicitate de asigurătorul CASCO în exercitarea dreptului de regres, respectiv pentru prejudiciul cauzat de asigurătorul RCA prin depăşirea termenelor de plată reglementate de Norma ASF în discuţie.

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta - recurentă nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului - recurent a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Reclamanta - recurentă a primit plata despăgubirii pentru riscul produs, izvorâtă din contractul de asigurare, existând legătură de cauzalitate; în cazul plăţii penalităţilor de întârziere, legătura de cauzalitate nu este una directă, ci se grevează pe o culpă ulterioară a FGA care a refuzat să achite despăgubirea cuvenită A..

Prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 (conform cărora "prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale") nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere, întrucât sfera de cuprindere a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie. Totodată, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care însuşi Fondul de garantare a asiguraţilor le-a angajat în procedura de soluţionare a cererilor (spre exemplu, costuri cu expertize).

În consecinţă, penalităţile de întârziere pretinse de A. nu pot fi acordate ca despăgubire, lipsind temeiul legal care să permită acordarea lor în caz de întârziere a FGA în plata creanţei de asigurări, astfel că raţionamentul dezvoltat de prima instanţă este legal.

Faţă de aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ. coroborate cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 776 din data de 18 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 776 din data de 18 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.