Scope of statutory insurance guarantee fund liability: exclusion of compensatory damages and moratory interest from covered insurance claims

Şedinţa publică din data de 7 februarie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 20.08.2021, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti– secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 26667/22.07.2021 emisă de F.G.A., solicitând anularea deciziei acesteia şi admiterea cererii sale înregistrată sub nr. x/06.05.2021, cerere având ca obiect plata următoarelor sume:

- 5.258 de RON (debit principal) reprezentând diferenţă creanţă ce i se cuvine;

- 12.071,79 RON cu titlul de dobândă legală aferentă perioadei 02.07.2018 -09.03.2021, dobânda legală fiind aferentă sumei principale de 72.738 RON ce a fost achitată de reclamant în contul creanţei de asigurare pe care F.G.A. trebuia o acopere;

- dobânda legală pentru suma principală de 5.258 RON menţionată mai sus, dobândă care să fie pusă în sarcina intimatului începând cu data de 02.07.2018 şi până la achitarea efectivă a dobânzii către reclamant.

Totodată, a solicitat obligarea intimatului la emiterea unei noi decizii prin intermediul căreia să admită cererea sa de plată nr. x/06.05.2021, în sensul celor arătate mai sus, precum şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată pe care le va efectua.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1096 din 15 iunie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele:

· a respins ca neîntemeiate, excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de pârât în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect plata dobânzii legale penalizatoare aferentă sumei de 72.738 RON;

· a calificat drept apărări de fond aspectele invocate de pârât în susţinerea excepţiei lipsei de obiect a capătului de cerere având ca obiect plata dobânzii legale penalizatoare aferentă debitului în sumă de 5.258 RON;

· a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor;

· a obligat pârâtul la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă sumei de 72.738 RON, calculate potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 02.07.2018 şi până la data de 09.03.2021;

· a respins cererea în rest, ca neîntemeiată;

· a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 350 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile menţionate, au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1. Recursul declarat de reclamantul A.

Prevalându-se de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant A. a solicitat, prin memoriul de recurs, casarea în parte a hotărârii atacate prin care a fost respinsă solicitarea sa de obligare a pârâtului de a achita suma de 5.258 de RON (debit principal), precum şi de a achita dobânda legală aferentă sumei principale de 5.258 RON, începând cu data de 02.07.2018 şi până la achitarea efectivă a debitului principal. De asemenea, a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate şi în privinţa respingerii în parte de către prima instanţă a capătului de cerere privind plata dobânzii legale aferente sumei de 72.738 RON, dobândă care i-a fost acordată potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (2) raportat la art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 (adică în cuantum diminuat cu 20% faţă de ceea ce a solicitat), iar nu exclusiv în baza art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. În limitele arătate, a solicitat rejudecarea pricinii, conform prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, derogatorii de la dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., cu consecinţa admiterii în integralitate a acţiunii introductive.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de fond a apreciat în mod eronat că pârâtul nu poate fi obligat la plata sumei de 5.258 RON, întrucât aceasta nu se încadrează în noţiunea de creanţă de asigurare reglementată de art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 403/2004 şi de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, nefiind o creanţă ce rezultă din contractul de asigurare. O asemenea interpretare nu ţine cont de scopul înfiinţării F.G.A., care potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este acela al "protejării creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător", în realizarea acestui scop art. 2 alin. (3) din lege prevăzând că "fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii".

În realitate, singura condiţie impusă de lege pentru a se putea realiza plata de către F.G.A. a sumei de 5.258 RON este aceea ca, creanţa de asigurări să rezulte din contract, cerinţă îndeplinită în speţă. Astfel, a existat un contract de asigurare (nr. x/16.08.2010) ale cărei prevederi nu au fost respectate în sensul că sumele datorate în baza acestuia au fost achitate cu întârziere. Or, F.G.A., în calitate de garant legal, trebuie să acopere prejudiciul pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale ce ar fi atras în mod normal răspunderea contractuală a asigurătorului, dacă acesta nu ar fi fost în insolvenţă ori faliment.

A susţinut recurentul-reclamant că, în cei doi ani scurşi între decesul mamei sale şi achitarea datoriei către B. S.A., sumele datorate către bancă s-au mărit, prin curgerea dobânzilor. Consideră că nu i se poate imputa în vreun fel neachitarea încă de la 22.08.2016 (decesul mamei sale) a sumelor aferente contractului de credit nr. x din 13.08.2010, în condiţiile în care această obligaţie revenea la acel moment asigurătorului, garantat de către F.G.A. Aşadar, prima instanţă ar fi trebuit să aplice dispoziţiile art. 1531 şi 1535 din C. civ. şi să dispună, ca efect al admiterii capătului de cerere privind debitul principal în cuantum de 5.258 de RON se impunea şi obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente acestui debit, începând cu data de 02.07.2018 şi până la achitarea debitului principal.

Referitor la dobânda legală acordată în legătură cu suma de 72.738 RON, prima instanţă a reţinut în mod greşit aplicabilitatea art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Este adevărat că pârâtul nu se încadrează el însuşi în noţiunea de întreprindere cu scop lucrativ, însă societatea de asigurare al cărei garant legal este, se încadrează în această categorie. Drept urmare, FGA este ţinută să garanteze sumele (principale şi accesorii) decurgând din raportul juridic în care întreprinderea aflată în insolventă era parte.

3.2. Recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor

Prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat casarea în parte a sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantului, în principal, pe cale de excepţie, iar în secundar, ca neîntemeiată, având în vedere faptul că instanţa de fond a soluţionat cauza cu încălcarea prevederilor art. 18, art. 19 raportat la art. 8 din Legea 554/2004, art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015. De asemenea, în temeiul art. 453 din C. proc. civ., a solicitat obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată efectuate în legătura cu soluţionarea prezentei cauze.

După o expunere succintă a situaţiei de fapt, recurentul-pârât a criticat pentru nelegalitate, sub un prim aspect, soluţia pronunţată de prima instanţă asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii invocate de către acesta, prin întâmpinare, în temeiul art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004. În susţinerea acestei expeţii, a arătat că, cererea de plată disputată în cauză a fost soluţionată iniţial prin Decizia nr. 12.123/22.12.2017, iar această decizie a fost contestată în cadrul dosarului nr. x/2018, prin care a fost desfiinţată şi totodată, a fost obligat F.G.A. să emită o nouă decizie prin care să admită plata sumei de 72.738,36 RON. Intimatul-reclamant a susţinut că pârâtul datorează penalităţi sau dobânzi la despăgubirile solicitate prin cererea de plata ce a făcut obiectul Deciziei 26667/22.07.2021, susţinând că, deşi a depus cererea de plată iniţială in 2016, FGA i-a soluţionat această cerere abia în 2017, deşi, in opinia sa, termenul de soluţionare ar fi de 30 de zile de la depunerea cererii, în lipsa unui termen expres prevăzut de Legea nr. 213/2015. Or, FGA s-a conformat soluţiei pronunţate în dosarul nr. x/2018, respectiv a FGA a analizat cererea de plată şi la data de 09.03.2021 a efectuat plata sumei de 72.738 RON, în mai puţin de 15 zile de la data comunicării hotărârii pronunţate în acel dosar.

Cu privire la respingerea excepţiei tardivităţii, apreciază că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 în forma de la data depunerii cererii de plată, precum şi principiul specialia generalibus derogant. În opinia sa, intimatul-reclamant ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsa întârziere în soluţionarea cererii de plată, acest lucru se putea face legal cel mai târziu odată cu comunicarea Deciziei de soluţionare a acesteia, şi nu la o diferenţa de 4 ani după aceasta, acţiunea ce formează obiectul dosarului de faţă fiind tardivă în raport de prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015, raportat la dispoziţiile art. 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei, susţine că în mod greşit instanţa de fond a considerat că acţiunea de faţă ar fi în termen, raportat la art. 2503 şi 2537 pct. 1 C. civ., respectiv că termenul de prescripţie a fost întrerupt prin plată.

Raportat la dispoziţiile art. 19 din Legea 554/2004, termenul de prescripţie pentru despăgubiri curge de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Aşadar, termenul de prescripţie este împlinit, aceasta începând să curgă de la data comunicării Deciziei nr. 12123/22.12.2017, împlinindu-se un an mai târziu, acela fiind momentul de la care intimatul-reclamant a cunoscut şi putea să cuantifice cuantumul despăgubirilor, având în vedere că cererea de plată a fost respinsă în integralitate. Prezenta acţiune a fost introdusă la data de 20.08.2021, la un an şi 3 luni de la data pronunţării sentinţei civile nr. 145 în dosarul nr. x/2018, deci cu depăşirea termenului de prescripţie extinctivă. Plata despăgubirii a fost efectuată la data de 09.03.2021, conform ordinului de plată aflat la dosarul cauzei, iar considerentele instanţei conform cărora prin achitarea despăgubirii, este îndeplinită condiţia existenţei faptei ilicite comise de către FGA şi implicit temeinicia cererii intimatei-recurente pentru plata de dobânzi legale sunt nelegale, prin raportare la Decizia Î.C.C.J. nr. 22/2019 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii.

Mai mult decât atât, motivarea Curţii de Apel Bucureşti este contrară susţinerilor intimatei-reclamante care solicită acordarea penalităţilor/dobânzilor din data de 02.07.2018, data plăţii către B. S.A., acesta putând fi ultimul moment de la care se poate calcula termenul de prescripţie de un an prevăzut de art. 19 din Legea 554/2004, iar data la care s-a împlinit acest termen este data de 02.07.2019, deci cu 2 ani înainte de introducerea prezentei cereri de chemare în judecată. În speţă, intimatul-reclamant a cunoscut producerea prejudiciului şi întinderea acestuia odată cu comunicarea Deciziei nr. 12.123/22.12.2017, însă nu mai târziu de data de 02.07.2018, dată la care intimatul-reclamant a efectuat plata debitului către B. S.A., având certitudinea acestuia. Împrejurarea ca debitul principal a fost efectiv achitat intimatului-reclamant mai târziu sau nu a fost achitat deloc nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripţie pentru despăgubirile solicitate în condiţiile art. 1, 8 si 19 din Legea nr. 554/2004.

Referitor la fondul cauzei, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de fond în mod greşit a analizat capătul de cerere privind acordarea dobânzii legale penalizatoare aferentă sumei de 72.738 RON calculate potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 de la data de 02.07.2018 până la data de 09.03.2021, admiţând cererea de chemare în judecată în parte. Solicitarea de acordare a penalităţilor de întârziere este formulată în temeiul răspunderii civile delictuale care presupune îndeplinirea concomitenă a anumitor condiţii, respectiv să existe un prejudiciu, să existe o faptă ilicită, între prejudiciu şi fapta ilicită să existe legătură de cauzalitate şi să existe vinovăţie. Face trimitere la prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015 în forma în vigoare la data depunerii cererii de plată, din care rezultă că F.G.A. analizează cererea de plată în baza înscrisurilor jusitificative depuse de către petent, iar în prezenta cauză printre documentele justificative depuse de către intimatul-reclamant este şi Certificatul de deces al autoarei intimatului-reclamant prin care se reţine că decesul a survenit şi ca urmare a unei afecţiuni preexistente - neoplasm mamar drept -investigată, diagnosticată şi pentru s-a acordat tratament de specialitate. Astfel, din coroborarea acestor dispoziţii legale şi a art. 5.1 din Condţiile de Asigurare ale Contractului Cadru care precizează că asigurătorul este exonerat la plata indemnizaţiei de asigurare în cazul în care evenimentul asigurat survine ca urmare a preexistentei unei boli grave, reiese în mod clar că cererea de plată trebuia să fie respinsă, F.G.A. neavând posibilitatea legală de a solicita efecutarea unei expertize de specialitate pe parcursul derulării procedurii administrative, cu atât mai mult cu cât certificatul de deces depus la dosarul de daună menţiona în mod expres care sunt cauzele decesului.

Drept urmare, consideră că nu sunt îndeplinite cumulativ toate condiţiile răspunderii civile delictuale, în cauză neregăsindu-se vinovăţia F.G.A. în emiterea Deciziei nr. 12123, ce a fost anulată în dosarul nr. x/2018. Cu toate că vinovăţia este o condiţie esenţială pentru angajarea răspunderii civile delictuale, există situaţii în care poate fi reţinută doar o răspundere obiectivă, nefiind necesară vinovăţia persoanei care a săvârşit fapta ilicită. Acesta este şi cazul din dosarul nr. x/2018, unde este vorba de o răspundere obiectivă a FGA, ca urmare a administrării probei cu expertiză judiciară în cursul procesului judiciar, proba care nu se putea administra la momentul soluţionării cererii de plată conform art. 14 din Legea nr. 213/2015, motiv pentru care având concluziile raportului de expertiză, Curtea de Apel Bucureşti a acordat despăgubirea solicitată de intimatul-reclamant prin Decizia 145/03.06.2020.

În aceste condiţii, consideră că instanţa de fond nu a analizat în anasamblu toate aspectele de fapt şi nici nu a făcut o aplicare corectă a normelor de drept material pe care le-am indicat mai sus, fiind excesivă obligarea FGA la plata unor dobânzi legale raportat la cunatumul unei despăgubiri care a fost stabilită ulterior ca urmare a concluziilor unui raport de expertiză judiciară, probă care nu era accesibilă în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiat.

4.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, de asemenea, a înregistrat la dosarul cauzei întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de recurentul-reclamant A..

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia completului de judecată, s-a fixat termen la data de 17.01.2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării cererilor.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra cererilor de recurs

II.1. Situaţia de fapt dedusă judecăţii şi parcursul procesual al cauzei în fond

Prin cererea de plată înregistrată la FGA sub nr. x/05.09.2016, reclamantul A. a solicitat plata sumei de 72.738,36 RON în conturile beneficiarului B. S.A., în temeiul contractului de asigurare nr. x/16.08.2010, ca urmare a intervenirii decesului mamei sale la data de 22.08.2016. În timpul vieţii, mama sa a încheiat cu societatea bancară B. S.A. contractul de credit ipotecar nr. x din 13.08.2010, obţinând de la această bancă un împrumut returnabil pe o perioadă de 20 de ani. Totodată, aceasta a încheiat cu societatea C. S.A., un contract de asigurare persoane (nr. x/16.08.2010) pentru riscurile privind decesul, invaliditatea permanentă sau spitalizarea din accident.

Prin decizia nr. 12123/22.12.2017, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului de plată a sumei de 72.738,36 de RON, pe motiv că anterior încheierii contractului de asigurare nr. x/16.08.2010, mama sa suferise o operaţie de extirpare a unei tumori mamare, iar această tumoră mamară a fost indicată în certificatul de deces al acesteia drept una din cauzele ce ar fi dus la apariţia afecţiunilor canceroase ce au cauzat în anul 2016 decesul.

Împotriva deciziei nr. 12123/22.12.2017, reclamantul a formulat contestaţie la Curtea de Apel Bucureşti, constituindu-se dosarul nr. x/2018.

Prin sentinţa civilă 145/03.06.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte cererea de chemare în judecată, anulând ca netemeinică decizia menţionată anterior şi obligând pârâtul să emită o nouă decizie prin care să valideze plata celor 72.738,36 de RON, validarea plăţii urmând a se face inclusiv în favoarea reclamantului, dacă va interveni o subrogaţie legală acestuia în drepturile B. S.A., ca urmare a efectuării plăţii.

Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor i-a achitat reclamantului la 09.03.2021 suma de 72.738 de RON, conform sentinţei pronunţate.

Întrucât anterior efectuării plăţii de către FGA, reclamantul plătise creditorului ipotecar B. S.A. suma de 77.996 de RON, rambursând întregul credit şi stingând toate obligaţiile aferente contractului nr. x din 13.08.2010, soldul fiind mai mare decât cel iniţial datorat ca umare a curgerii dobânzilor penalizatoare pentru neachitarea ratelor scadente, acesta s-a adresat pârâtului cu o nouă cerere de plată, înregistrată sub nr. x/06.05.2021, solicitând:

- plata sumei de 5.258 de RON reprezentând diferenţa dintre cei 77.996 de RON achitaţi la data de 02.07.2018 terţului B. S.A. cu titlul de sold al contractului de credit la acel moment şi cei 72.738 RON reprezentând soldul aceluiaşi contract existent la data decesului mamei sale;

- plata sumei de 12.071,79 RON reprezentând dobânda legală penalizatoare aplicabilă debitului principal de 72.738 de RON pentru perioada dintre 02.07.2018 (data achitării lui de către reclamant către B. S.A. ca debit inclus în suma mai mare de 77.996 RON) şi 09.03.2021 (data plăţii sumei de 72.738 RON de către F.G.A. în favoarea sa);

- dobânda legală aferentă diferenţei principale de 5.258 de RON, dobânda care să fie datorată pentru perioada 02.07.2018 (când reclamantul a achitat această diferenţă principală către B. S.A. în cadrul sumei de 77.996 RON) şi până la achitarea efectivă către reclamant în viitor a celor 5.258 RON debit principal.

Prin Decizia nr. 26.667 din 22 iulie 2021, cererea de plată a fost respinsă, iar împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat contestaţie, întemeiată pe dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, solicitând anularea sa şi admiterea cererii sale de plată înregistrate la FGA sub nr. x/06.05.2021, astfel cum a fost formulată.

Prin sentinţa recurată, prima instanţă a respins ca neîntemeiate excepţiile prescripţiei, tardivităţii şi a inadmisibilităţii acţiunii, invocate de pârâtul FGA cu privire la capătul de cerere având ca obiect plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 72.738 RON; a calificat drept apărări de fond aspectele invocate de către pârât în susţinerea excepţiei lipsei de obiect a capătului de cerere având ca obiect plata dobânzii legale penalizatoare aferente debitului în sumă de 5.258 RON; a admis în parte cererea de chemare în judecată, obligând pârâtul la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 72.738 RON, calculate potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 2 iulie 2018 şi până la data de 9 martie 2021; a respins în rest cererea, ca neîntemeiată şi a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.

II.2. Analizând recursurile declarate în cauză, în raport de sentinţa recurată şi de criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Având a stabili ordinea de soluţionare a celor două recursuri, Înalta Curte constată că este prioritară examinarea criticilor formulate de recurentul-pârât FGA la adresa legalităţii sentinţei recurate, în contextul în care, prin această cale de atac, sunt promovate critici referitoare la neîndeplinirea condiţiilor de exerciţiu a acţiunii civile, astfel că eventuala validare a oricăreia dintre criticile aduse modalităţii de soluţionare a excepţiilor invocate în faţa primei instanţe ar face de prisos examinarea pe fond a raportului litigios.

II.2.1. Prin memoriul de recurs, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat critici de nelegalitate cu privire la excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune, inadmisibilităţii şi tardivităţii capătului de cerere privind plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 72.738 RON, precum şi cu privire la soluţia pronunţată pe fondul cauzei.

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii, Înalta Curte constată că recurentul-pârât reiterează argumentele invocate în faţa instanţei de fond, arătând, în esenţă, că acţiunea în despăgubiri este tardivă, întrucât nu a fost depusă în termen de 10 zile de la emiterea deciziei de soluţionare a cererii de plată. Aşadar, excepţia ridicată de FGA nu s-a raportat la decizia contestată în litigiul pendinte, ci la cea dintâi, înregistrată sub nr. x/22.12.2017, a cărei nelegalitate a fost deja tranşată de către o instanţă de contencios administrativ. Chiar şi în aceste condiţii, Înalta Curte subliniază faptul că atât timp cât acţiunea de plată a accesoriilor a fost formulată pe cale separată, acesteia nu i se aplică termenul de 10 zile prevăzut de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, criticile sale fiind nefondate.

Cât priveşte problema inadmisibilităţii şi a precripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte apreciază că, în prealabil, se impune a fi subliniat faptul că, în speţă, acţiunea introductivă nu a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 astfel cum susţine recurentul-pârât, ci pe dispoziţiile Legii nr. 213/2015, aspect ce rezultă atât din cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât şi din cuprinsul notelor scrise depuse la către reclamant la fondul cauzei, ataşate la dosarul de fond, în cadrul cărora acesta a susţinut că litigiul pendinte priveşte drepturi referitoare la sumele accesorii ce au luat naştere ulterior intrării în faliment a asigurătorului, iar nu înaintea intrării în faliment a acestuia, astfel că, în măsura în care instanţa de fond va considera că sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, să respingă cererea ca inadmisibilă pentru a-i da posibilitatea reclamantului să introducă o acţiune separată în baza acestui temei juridic.

Aşadar, deşi se contestă un act administrativ, respectiv decizia nr. 26.667/22.07.2021 emisă de pârâtul FGA prin care s-a respins cererea de plată a dobânzilor, formulată de către reclamant, prentenţiile deduse judecăţii în litigiul pendinte nu au fost fondate pe art. 19 din Legea contenciosului administrativ, ci pe dispoziţiile comune ale C. civ. şi ale O.G. nr. 13/2011, coroborate cu prevederile Legii nr. 213/2015. Astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, dobânda a fost solicitată de către reclamant nu cu titlu de creanţă de asigurare, în temeiul Legii nr. 213/2015, ci pentru neplata la termen a despăgubirilor de către FGA, respectiv pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie.

Ca atare, excepţiile inadmisibilităţii şi prescripţiei, invocate de către recurentul-pârât FGA în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 sunt în mod evident neîntemeiate, câtă vreme acţiunea nu a fost fondată pe acest temei legal. Pe de altă parte, argumentele referitoare la inadmisibilitatea formulării unei astfel de cereri pe cale separată nu sunt susţinute nici măcar de textul invocatului art. 19 din Legea contenciosului administrativ, care prevede în mod expres tocmai posibilitatea formulării pe cale separată a acţiunii. De altfel, argumentele de inadmisibilitate converg spre susţinerea depăşirii termenului de formulare a cererii, deci corespund excepţiei prescripţiei.

Raportat la prescripţia dreptului material la acţiune, Înalta Curte reţine că, în speţă, nu se aplică termenul de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, ci termenul general de prescripţie prevăzut de C. civ., faţă de care prima instanţă a reţinut în mod corect că a fost întrerupt, conform art. 2537 C. civ., prin plata efectuată de FGA către reclamant, la data de 9 martie 2021.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a criticat pentru nelegalitate sentinţa recurată, susţinând, în esenţă, că, în cauză, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, neregăsindu-se vinovăţia FGA în emiterea Deciziei nr. 12123/22.12.2017 ce a fost anulată în dosarul nr. x/2018 ca urmare a administrării unui probatoriu nou, ce nu putea fi administrat de către FGA.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, în situaţia particulară incidentă în cauza pendinte, o atare răspundere derivă din fapta ilicită cauzatoare de prejudicii constând în emiterea unui act administrativ nelegal, respectiv Decizia nr. 12.123/22.12.2017, ce a fost anulată în cadrul dosarului nr. x/2018, prin sentinţa civilă nr. 145 din data de 3 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti. Cu alte cuvinte, prin această din urmă sentinţă, rămasă definitivă prin nerecurare, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că FGA s-a aflat în culpă atunci când a emis decizia anterior menţionată, fiind obligat să emită o nouă decizie, prin care să analizeze pe fond cererea de plată formulată de către reclamant.

Prin urmare, în mod corect prima instanţă a apreciat că, pentru neplata la scadenţă a sumei de 72.738 de RON de către recurentul-pârât, acesta datorează dobândă legală de la data de 2 iulie 2018, când reclamantul a efectuat plata către B. şi până la data de 9 martie 2021, când pârâtul a efectuat plata către reclamant, devenind astfel incidente dispoziţiile art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza întâi şi art. 1535 alin. (1) din C. civ., respectiv art. 1 alin. (3), art. 2 şi art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, precum şi Decizia nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligaţiei de plată, principiu conform căruia prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor ("damnum emergens"), cât şi beneficiul de care acesta este lipsit ("lucrum cessans").

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondate motivele de recurs invocate de către recurentul-pârât FGA.

II.2.2. În continuare, procedând la examinarea recursului declarat de recurentul-reclamant A. din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte observă că acesta a criticat pentru nelegalitate sentinţa recurată atât în ceea ce priveşte soluţiile de respingere a solicitării sale de obligare a pârâtului la plata sumei de 5.258 RON (debit principal) şi a dobânzii legale aferente acestei sume, cât şi în ceea ce priveşte cuantumul dobânzii legale aferente sumei de 72.738 RON, acordate prin raportare la art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (2) din acelaşi act normativ, astfel cum a pretins.

Instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie prin raportare la situaţia de fapt stabilită, soluţie pe care, la rândul său, o adoptă ca atare, răspunzând în continuare criticilor formulate.

În ceea ce priveşte neacordarea de către instanţa de fond a sumei de 5,258 RON, reprezentând diferenţa dintre suma de 77.996 RON achitată la data de 2 iulie 2018 terţului B. S.A. şi suma de 72. 738 RON, reprezentând soldul contractului de credit existent la data decesului mamei sale, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut judecătorul fondului că reclamantul nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultate din contractul de asigurare, ci daune-interese compensatorii, a căror cauză juridică este răspunderea contractuală.

Astfel, este de observat că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv: "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri sau indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Din interpretarea normelor legale ce definesc noţiunea de creanţă de asigurări rezultă în mod indiscutabil că legiuitorul a înţeles să prevadă aceste definiţii pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situaţia astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.

În realitate, din interpretarea Legii nr. 213/2015, rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, în aplicarea cărora Fondul este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, nu plăţi ale daunelor interese moratorii, ale daunelor compensatorii, ale penalităţilor de întârziere sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Rezultă cu puterea evidenţei că raportul de drept civil existent între recurentul-reclamant şi asigurătorul C. S.A. produce efecte numai între aceste părţi, conform dispoziţiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului şi creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Or, în speţă, aşa cum s-a reţinut, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este un continuator sau un succesor al asigurătorului falit, obligaţiile sale fiind proprii şi nu o continuare a obligaţiilor asigurătorului aflat în faliment.

Astfel, în analiza sumei solicitate la plată, pârâtul F.G.A. a reţinut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând daune-interese compensatorii, câtă vreme acestea nu reprezintă creanţe de asigurare, ci au o altă cauză juridică decât contractul de asigurare (care presupune asigurarea contra cost a riscului asigurat), fiind obligaţii civile ce rezultă din comportamentul culpabil al societăţii de asigurare ce pot fi valorificate de recurentul-reclamant în procedura de faliment, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 85/2014. Aceasta deoarece art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la daune-interese compensatorii ce sunt în sarcina asigurătorului falit.

În concluzie, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu se interpretează în sensul că recunoaşte caracterul de creanţă de asigurări şi daunelor-interese compensatorii, deoarece această noţiune se determină, aşa cum în mod just a reţinut şi prima instanţă, prin raportare la normele legale cuprinse la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care o reglementează în mod expres. Recunoaşterea calităţii de creanţe de asigurări este condiţionată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurător şi achitate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

În plus, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese compensatorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, rezultând cu puterea evidenţei că reclamantul nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului şi a altor obligaţii decât cele prevăzute în mod expres de legea specială aplicabilă în materie, daunele-interese compensatorii nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia să le plătească din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

În raport de cele arătate anterior, este firească şi soluţia instanţei de fond de respingere a solicitării de obligare a pârâtului la plata dobânzii aferente sumei de 5.258 RON, aceasta având caracter accesoriu faţă de pretenţia principală.

În ceea ce priveşte dobânda legală calculată la debitul principal în sumă de 72.738 RON, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar: "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare".

Recurentul-reclamant a susţinut că dobânda care i s-ar cuveni ar trebui stabilită la nivelul reglementat de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, apreciind că ne aflăm în ipoteza unor raporturi ce decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, argument pe care Înalta Curte îl constată a fi nefondat.

Pentru a statua astfel, Înalta Curte reţine că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este un profesionist, ci o instituţie publică, un mecanism de garantare, al cărui scop este suportarea plăţii creanţelor de asigurare ca urmare a falimentului asigurătorului. Împrejurarea că asigurătorul obligat contractual la plata creanţei a fost un profesionist nu conduce la calificarea raporturilor dintre Fond şi reclamant ca fiind raporturi ce decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, FGA nefiind un succesor în drepturile şi obligaţiile contractuale ale acestui asigurător.

Prin urmare, admiţând existenţa faptei ilicite a FGA constând în emiterea Deciziei nr. 12.123/22.12.2017 şi constatând că despăgubirea ce se cuvine părţii reclamantului a fost corect stabilită de instanţa de fond la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente despăgubirii achitate de pârât, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 2 iulie 2018 până la data de 9 martie 2021.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în niciunul dintre recursurile declarate în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de reclamantă şi de pârât, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1096 din 15 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.