Legality of healthcare framework contracts: discretionary power in public negotiations and professional independence in medical prescribing

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A. Cabinet Medical de medicina familiei – B., A.; Cabinet Medical de medicină generală medicină de familie C., C., Cabinet Medical individual dr. D., D., Cabinet Medical medicină de familie dr. E., dr. E., Cabinet Medical medicină de familie dr. F., dr. F., CMMF G., G., Cabinet Medical medicină de familie dr. H., H., CMMF dr. I., I. şi Patronatul Medicilor de Familie Bistriţa-Năsăud au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, anularea în parte a Hotărârii nr. 696 din 26 iunie 2021 pentru aprobarea pachetelor de servicii şi a Contractului-cadru care reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale, a medicamentelor şi a dispozitivelor medicale, tehnologiilor şi dispozitivelor asistive în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2021-2022, publicată în MO nr. 633 din data de 28 iunie 2021, precum şi a Notei de fundamentare, emise de către Guvernul României şi obligarea pârâţilor să modifice/completeze articolele mai jos arătate.

Reclamanţii au solicitat anularea/modificarea/completarea următoarelor articole din Contractul cadru aprobat prin H.G. nr. 696/2021: art. 6 alin. (1) lit. f) şi h); art. 7 lit. e) şi g); art. 7 lit. f); art. 7 lit. h); art. 7 lit. i); art. 7 lit. k); art. 7 lit. l) şi o); au criticat art. 7 lit. p); art. 7 lit. q); art. 7 lit. r); art. 7 lit. ş); art. 7 lit. v), w), x), y); art. 7 lit. z); art. 8 alin. (1) lit. a), b), c), d), e); art. 9 lit. b), h) şi o); art. 10 alin. (2) teza a 2-a; art. 17, art. 19, lit. d), g), art. 20 pct. 4 a4; art. 155 şi următoarele din Contractul cadru aprobat prin H.G. nr. 696/202.

De asemenea, au solicitat anularea notei de fundamentare la H.G. nr. 696/2021.

Reclamanţii au mai solicitat anularea/modificarea/completarea următoarelor texte din Ordinul Ordinului Ministrului Sănătăţii şi al Preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 1068/627/2021 privind aprobarea Normelor metodologice de aprobare a Hotărârii Guvernului nr. 696/2022: pct. 1, art. 1.1.1., pct. 1.1.2. – art. 1.1.1 din Anexa 1, Secţiunea 2B; art. 1.2., art. 1.3, art. 1.6 din Anexa 1 – Secţiunea 1A; art. 1.1.1., art. 1.1.1.1, art. 1.1.2.1., art. 1.1.3.2, art. 1.1.4.2, art. 1.1.4.3, art. 1.1.4.4., art. 1.2.1, art. 1.2.3, art. 1.2.3.1, art. 1.2.3.2, art. 1.2.4.1, art. 1.3.3, art. 1.4, art. 1.5 din Anexa nr. 1 Secţiunea 2. B; art. 1m, art. 5 alin. (1) şi alin. (2), art. 6, art. 8, art. 12, art. 13 şi art. 15; art. 6 din Secţiunea 1 A, Capitolul V, anexa 3; art. 7 lit. a), b), c), d), e), f), g), h), i), j), k), l), m), n, o, p, q, r, s, ş, t, ţ, u, v, w, x, y, z; art. 8, art. 9 din capitolul VI din Anexa nr. 3; art. 14 lit. g), h), i); art. 4 lit. a), c), c), d), e), f), g), h), i), j), k), l) din Secţiunea 1A, din Capitolul V din Anexa 6; art. 5 lit. a), b), c), d), e), f), g), h), i), j), k), l), m), n, o, p, q, r, s, ş, t, ţ, u, v, w, x, y, z din Secţiunea 2B, din Capitolul V din Anexa 6, art. 6, art. 7 din Capitolul VI din Anexa 6; art. 12, 13 din Capitolul X din Anexa 6.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 73 din 3 februarie 2023, Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de A. Cabinet Medical de Medicina Familiei - B., prin dr. A., în calitate de medic titular şi dr. A. - medic primar medicină de familie; Cabinet Medical de medicină generală medicină de familie C., în calitate de medic titular şi dr. C. - medic specialist medicină de familie; Cabinet Medical Individual dr. D., reprezentat legal prin dr. D., în calitate de medic titular şi dr. D. - medic primar medicină de familie; Cabinet Medical medicina de familie dr. E., reprezentat legal prin dr. E., în calitate de medic titular şi dr. E. - medic primar medicină de familie; Cabinet Medical medicină de familie dr. F., reprezentat legal prin dr. F., în calitate de medic titular şi dr. F. - medic primar medicină de familie; CMMF G., reprezentat legal prin dr. G., în calitate de medic titular şi dr. G. – medic specialist medicină de familie; Cabinet Medical medicina de familie - dr. H., reprezentat legal prin dr. H., în calitate de medic titular şi dr. H. – medic medicină de familie; CMMF dr. I., reprezentat legal prin dr. I., în calitate de medic titular şi dr. I. - medic specialist medicină de familie; Patronatul Medicilor de Familie Bistrita-Năsăud, prin reprezentant legal dr. J. – Preşedinte, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sănătăţii, Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate;

A respins, ca nefondată, cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul Colegiul Medicilor din România (CMR), reprezentat de Preşedinte - prof. univ. dr. K., în favoarea reclamanţilor.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 73 din 3 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs recurenţii-reclamanţi A. Cabinet Medical de Medicina Familiei – B., A., Cabinet Medical de Medicină Generală Medicină de Familie C., C., Cabinet Medical Individual dr. D., dr. D., Cabinet Medical Medicină de Familie dr. E., dr. E., Cabinet Medical Medicină de Familie dr. F., Dr. F., Cabinet Medical Medicină de Familie G., G., Cabinet Medical Medicină de Familie dr. H., H., Cabinet Medical Medicină de Familie dr. I., I. şi Patronatul Medicilor de Familie Bistriţa-Năsăud, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cererii, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată, precum şi admiterea cererii de intervenţie accesorie a Colegiului Medicilor din România, cu obligarea intimaţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată, cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că hotărârea nu cuprinde motivele pentru care a fost respins motivul de nelegalitate referitor la depăşirea termenului prevăzut de art. 229 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, anume depăşirea termenului de 60 de zile calculat de la intrarea în vigoare a Legii bugetului de stat pentru anul în care urmează să se aprobe un nou contract-cadru. Legea bugetului de stat pe anul 2021 a intrat în vigoare la 12.03.2021, iar contractul-cadru a fost publicat la 30.06.2021. Recurenţii-reclamanţi pretind că au fost vătămaţi prin aceea că nu au avut posibilitatea de a lua cunoştinţă de prevederile contractului decât după intrarea lui în vigoare.

Arată că instanţa de fond nu a analizat acest motiv de anulare a actelor atacate.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au preluat parţial susţinerile din faţa instanţei de fond.

Astfel, în esenţă, s-a pretins o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004 în aprecierea invocatului exces de putere manifestat de autorităţile intimate-pârâte la emiterea celor două acte normative atacate, precum şi a dispoziţiilor art. 229 alin. (2) din Legea nr. 95/2006.

În acest sens, recurenţii-reclamanţi se referă la procedura de negociere a contractului cadru, pe care o apreciază a fi fost derulată doar formal, în condiţiile în care nu au fost luate în considerare şi solicitările Colegiului Medicilor din România, pârâţii-intimaţi impunând un contract de adeziune cu clauze prestabilite şi refuzând nemotivat propunerile Colegiului Medicilor din România, deşi dispoziţiile legale prevăd obligaţia imperativă ca acordul cadru să fie rezultatul unei negocierii efective şi anterioare între părţi, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 229 din Legea nr. 95/2006.

S-a mai pretins că lipseşte studiul de impact şi motivarea actelor normative atacate, iar nota de fundamentare a Hotărârii de Guvern şi referatele de aprobare ale ordinului nu realizează analiza impactului social-economic, financiar, etc. De asemenea, nu s-a avut în vedere o documentare sau analiză ştiinţifică preliminară. Or, nemotivarea actelor nu permite efectuarea controlului legalităţii şi oportunităţii.

Mai arată că atât Nota de fundamentare a H.G. nr. 696/2021, cât şi referatele de aprobare ale Ordinului nr. 1068/627/2021 prezintă simple naraţiuni; că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că motivarea unui act administrativ urmăreşte o dublă finalitate, îndeplinind o funcţie de transparenţă în profitul beneficiarilor actului, care vor putea, astfel, să verifice dacă actul este sau nu întemeiat, iar pe de altă parte, permite instanţei să realizeze controlul său jurisdicţional; că lipsa studiului de impact în procedura de adoptare a actelor normative atacate, a cărui obligativitate este reglementată de prevederile art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 24/2000, atrage nulitatea acestora, întrucât studiile de impact au rolul de a fundamenta actele administrative cu caracter normativ.

Susţine că nemotivarea actelor atacate nu permite aprecierea în concreto a legalităţii şi oportunităţii măsurilor adoptate prin acestea în domeniul asistenţei medicale primare.

În continuare, partea recurentă-reclamantă a susţinut o încălcare şi aplicare greşite a art. 229 alin. (2), art. 439 alin. (17) din Legea nr. 95/2006, art. 1167, art. 1170, art. 1175, art. 1176, art. 1183 alin. (2) şi (3), art. 1023 C. civ., afirmând o lipsă a negocierilor reale, lipsa acceptării exprese şi în scris a clauzei neuzuale, iar clauzele standard nu produc efecte dacă nu sunt acceptate în scris de cealaltă parte.

Mai susţine că instanţa de fond a încălcat şi a aplicat greşit normele de drept material cuprinse în art. 85 din Legea nr. 95/2006, care stabilesc categoriile de venituri ce pot fi realizate de către cabinetul de medicină de familie, în condiţiile în care art. 8 alin. (1) lit. c) din Contractul cadru aprobat prin H.G. nr. 696/2021: "În relaţiile contractuale cu casele de asigurări de sănătate, furnizorii de servicii medicale au următoarele drepturi: (...) c) să negocieze, în calitate de parte contractantă, clauze suplimentare la contractele încheiate cu casele de asigurări de sănătate, conform şi în limita prevederilor legale în vigoare", or, din documentele de la dosar rezultă clar că acest drept a fost refuzat de către casele de asigurări de sănătate judeţene.

De asemenea, invocă încălcarea art. 10 alin. (1) şi (2) din Contractul cadru aprobat prin H.G. nr. 696/2021, referitor la încheierea unui singur contract cu casa de asigurări de sănătate, inclusiv în ipoteza în care un medic este angajat şi în alte cabinete medicale individuale, condiţia fiind ca toate cabinetele medicale individuale să fie în contract cu aceeaşi casă de asigurări de sănătate.

Sub acest aspect, arată că în aplicarea dispoziţiilor Contractului cadru, aprobat prin H.G. nr. 696/2021, şi a normelor de aplicare aprobate prin Ordinul nr. 1068/627/2021, nu au posibilitatea de a determina conţinutul contractului, clauzele prestabilite generând în sarcina lor obligaţii excesiv de oneroase, încă de la încheierea contractelor.

Pe de altă parte, pacienţii asiguraţi înscrişi pe listele medicilor de familie nu pot beneficia de drepturile ce li se cuvin în baza asigurării de sănătate deţinute, dacă medicul lor de familie nu încheie contractul de furnizare de servicii medicale, iar pacienţilor neasiguraţi şi înscrişi pe listele medicilor de familie, teoretic, li se poate pretinde plata serviciilor medicale prestate, deşi sunt din categoriile defavorizate, motiv pentru care a le acorda servicii medicale contra-cost înseamnă în fapt a-i priva de asistenţa medicală primară.

Susţin că venitul care poate fi realizat de către medicii de familie în baza contractului încheiat cu casele de asigurări de sănătate este diminuat semnificativ prin clauze abuzive, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1169 din C. civ. privind libertatea contractuală.

De asemenea, arată că instanţa de fond a reţinut eronat că art. 180 din Anexa 2 a H.G. nr. 696/2021 nu încalcă aplicarea legii civile în timp.

Totodată, s-a susţinut încălcarea şi aplicarea greşită a art. 7 din Codul administrativ, contractul-cadru aprobat prin H.G. nr. 696/2021 instituind o reală subordonare pentru medicii de familie, specifică dreptului muncii.

Referitor la încălcarea/aplicarea greşită a art. 30 indice 1 – indice 11 din Legea nr. 95/2006, arată că măsurile adoptate privind consultaţiile la distanţă sunt în vigoare în această formă şi în prezent, astfel că limitarea consultaţiilor la distanţă contravine Legii nr. 95/2006 şi O.U.G. nr. 196/2020.

Se mai susţine că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 1 alin. (1) şi (2), art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004

De asemenea, se invocă încălcarea/aplicarea greşită a art. 7 alin. (5) din Legea nr. 185/2017 şi a art. 249 din Legea nr. 95/2006, în condiţiile în care evaluarea cabinetului medical este necesară pentru încheierea contractului cu casele de asigurări de sănătate, respectiv pentru ca medicii să îşi poată exercita profesia, fără a fi stabilite taxe care să condiţioneze discriminator accesul.

Cât despre încălcarea/aplicarea greşită a art. 1170 C. civ., se critică folosirea alternativă a noţiunilor de "persoane asigurate" şi "persoane înscrise pe listă".

Partea recurentă reiterează criticile privind art. 6 alin. (1) lit. f) şi h), art. 7 lit. e), f) g), i), k), p), r), ş), 10, art. 10 alin. (2) teza a doua, art. 12 alin. (1) din contractul cadru, precum şi sub aspectul încălcării/aplicării greşite a art. 280 alin. (1) lit. k) şi alin. (2) din Legea nr. 95/2006, reiterând motivele de nelegalitate ale art. 7 lit. h), l), o), q), v), w), x) şi y), art. 8 alin. (1) lit. a), b), c), d), e), art. 8 alin. (2), art. 9 lit. h) şi o) din contractul cadru.

Recurenţii-reclamanţi invocă faptul că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material, prevăzute de art. 280 alin. (1) lit. K) şi alin. (2) din Legea nr. 95/2006, în condiţiile în care furnizorii de servicii medicale nu primesc contravaloarea serviciilor validate cu erori, deşi C.N.A.S. asigură şi răspunde de organizarea sistemului informatic şi informaţional unic integrat pentru înregistrarea asiguraţilor, iar pe de altă parte, organizează şi administrează Platforma informatică din asigurările de sănătate.

Se susţine încălcarea/aplicarea greşită a art. 302 lit. b) din Legea nr. 95/2006, reiterându-se motivele vizând art. 9 lit. b), h) o) din Contractul cadru, respectiv o încălcare/aplicare greşită a art. 381 din Legea nr. 95/2006, reluându-se din fond criticile privind art. 155 alin. (1) – (4), art. 156 alin. (1) – (9) din contractul cadru.

Recurenţii afirmă încălcarea şi aplicarea greşită a art. 1 şi art. 7 alin. (9) din Legea nr. 52/2003, întrucât nu s-a organizat o dezbatere publică, astfel cum s-a solicitat de către organizaţiile legal constituite.

Sub acest aspect, invocă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dat fiind argumentul reţinut de către instanţa de fond în sensul că, deşi a făcut referire la Legea nr. 53/2003, nu a indicat în mod concret niciun articol al acestei legi care să fi fost încălcat şi nicio obligaţie încălcată cuprinsă în această lege.

Precizează că pârâţii au încălcat obligaţia stabilită la art. 7 alin. (9) din Legea nr. 52/2003, omiţând să dea curs solicitării de a organiza o dezbatere publică referitor la Ordinul nr. 1068/627/2021 şi că, deşi la data de 26 aprilie 2021 a transmis Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate solicitarea pentru organizarea unei întâlniri, în temeiul art. 7 alin. (9) din Legea nr. 52/2003, precum şi observaţiile şi propunerile cu privire la Proiectul de Ordin, nu a primit niciun răspuns şi dezbaterea publică nu a fost organizată.

Arată că au solicitat negocierea directă a clauzelor contractuale cu casele judeţene de asigurări de sănătate şi că unii dintre partenerii contractuali au permis furnizorilor de servicii medicale să semneze actele adiţionale, respectiv contractele pentru anul 2021, cu obiecţiuni, însă altele au condiţionat semnarea contractelor de absenţa oricăror observaţii, fiind forţaţi să semneze aceste contracte pentru a nu pierde sursa de venit.

Susţin că medicii specialişti de medicina de familie au dreptul constituţional ca la stabilirea oricăror aspecte care ţin de reglementarea profesiei lor, interesele lor economice şi profesionale, sa fie reprezentaţi de către organizaţiile profesionale şi patronale legal constituite.

Mai arată că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 381 din Legea nr. 95/2006, instanţa reţinând că faptul că acest articol subliniază posibilitatea de a se prescrie ceea ce este necesar pentru tratamentul pacientului nu intră în contradicţie cu art. 155 şi 156 din Contractul cadru, deoarece contractul cadru are în vedere medicamentele decontate conform contractului încheia între medicul de familie şi casa de asigurări de sănătate, fiind prin urmare normal să existe anumite reguli referitoare la numărul şi valoarea medicamentelor care se suportă din fondul de asigurări de sănătate.

Consideră că această contorizare a numărului de medicamente prescrise, calculul financiar al reţetei şi interogarea pacientului privind veniturile personale, pentru a alege categoria de asigurat, intervine în libertatea profesională a medicului şi încalcă dispoziţiile art. 381 din Legea nr. 95/2006, astfel că includerea medicamentelor în categoria procentuală aferentă (lista A, B, C), conform sistemului de compensare a medicamentelor, trebuie făcută cu ocazia eliberării prescripţiei medicale, de către farmacii.

În acest sens, invocă dispoziţiile art. 381 alin. (3) din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora medicului nu îi pot fi impuse îngrădiri privind prescripţia şi recomandările cu caracter medical, iar art. 156 alin. (1) din Contractul cadru (Anexa nr. 2 la H.G. nr. 696/2021) instituie o interdicţie generală de prescriere a medicamentelor din sublistele vizate, din considerente exclusiv patrimoniale, ce aduc atingere interdicţiei instituite de art. 381 alin. (3) din Legea nr. 95/2006.

4. Apărările formulate în recurs

4.1. Intimatul-pârât Ministerul Sănătăţii a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, apreciind că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente, iar pe de altă parte, hotărârea recurată a fost în mod corespunzător motivată.

4.2. Intimatul-pârât Guvernul României a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii recursului raportat la menţiunile de pe portalul instanţelor de judecată.

În subsidiar, pe fond, solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei recurate.

Arată că la elaborarea actului atacat au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 24/2000, precum şi pe cele ale Legii nr. 95/2006.

4.3. Intimata-pârâtă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, având în vedere că nu sunt incidente motivele de casare invocate.

Precizează că hotărârea atacată a fost emisă cu avizul favorabil al Consiliului Legislativ, care se află la dosarul cauzei, precum şi a Legii nr. 24/2000.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 20 iunie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 15 noiembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinări şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În cauză, reclamanţii A. Cabinet Medical de medicina familiei – B.; A., Cabinet Medical de medicină generală medicină de familie C., C., Cabinet Medical individual dr. D., D., Cabinet Medical medicină de familie dr. E., dr. E., Cabinet Medical medicină de familie dr. F., dr. F., CMMF G., G., Cabinet Medical medicină de familie dr. H., H., CMMF dr. I., I. şi Patronatul Medicilor de Familie Bistriţa-Năsăud au învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate: anularea în parte a Hotărârii nr. 696 din 26 iunie 2021 pentru aprobarea pachetelor de servicii şi a Contractului-cadru care reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale, a medicamentelor şi a dispozitivelor medicale, tehnologiilor şi dispozitivelor asistive în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2021-2022, publicată în MO nr. 633 din data de 28 iunie 2021, precum şi a Notei de fundamentare, emise de către Guvernul României şi obligarea pârâţilor să modifice/completeze articolele mai jos arătate; anularea/modificarea/completarea următoarelor articole din Contractul cadru aprobat prin H.G. nr. 696/2021: art. 6 alin. (1) lit. f) şi h); art. 7 lit. e) şi g); art. 7 lit. f); art. 7 lit. h); art. 7 lit. i); art. 7 lit. k); art. 7 lit. l) şi o); au criticat art. 7 lit. p); art. 7 lit. q); art. 7 lit. r); art. 7 lit. ş); art. 7 lit. v), w), x), y); art. 7 lit. z); art. 8 alin. (1) lit. a), b), c), d), e); art. 9 lit. b), h) şi o); art. 10 alin. (2) teza a 2-a; art. 17, art. 19, lit. d), g), art. 20 pct. 4 a4; art. 155 şi următoarele din Contractul cadru aprobat prin H.G. nr. 696/202; anularea notei de fundamentare la H.G. nr. 696/2021; anularea/modificarea/completarea următoarelor texte din Ordinul Ordinului Ministrului Sănătăţii şi al Preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 1068/627/2021 privind aprobarea Normelor metodologice de aprobare a Hotărârii Guvernului nr. 696/2022: pct. 1, art. 1.1.1., pct. 1.1.2.

– art. 1.1.1 din Anexa 1, Secţiunea 2B; art. 1.2., art. 1.3, art. 1.6 din Anexa 1 – Secţiunea 1A; art. 1.1.1., art. 1.1.1.1, art. 1.1.2.1., art. 1.1.3.2, art. 1.1.4.2, art. 1.1.4.3, art. 1.1.4.4., art. 1.2.1, art. 1.2.3, art. 1.2.3.1, art. 1.2.3.2, art. 1.2.4.1, art. 1.3.3, art. 1.4, art. 1.5 din Anexa nr. 1 Secţiunea 2. B; art. 1m, art. 5 alin. (1) şi alin. (2), art. 6, art. 8, art. 12, art. 13 şi art. 15; art. 6 din Secţiunea 1 A, Capitolul V, anexa 3; art. 7 lit. a), b), c), d), e), f), g), h), i), j), k), l), m), n, o, p, q, r, s, ş, t, ţ, u, v, w, x, y, z; art. 8, art. 9 din capitolul VI din Anexa nr. 3; art. 14 lit. g), h), i); art. 4 lit. a), c), c), d), e), f), g), h), i), j), k), l) din Secţiunea 1A, din Capitolul V din Anexa 6; art. 5 lit. a), b), c), d), e), f), g), h), i), j), k), l), m), n, o, p, q, r, s, ş, t, ţ, u, v, w, x, y, z din Secţiunea 2B, din Capitolul V din Anexa 6, art. 6, art. 7 din Capitolul VI din Anexa 6; art. 12, 13 din Capitolul X din Anexa 6.

Prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, atât acţiunea reclamanţilor, cât şi cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul Colegiul Medicilor din România (CMR), reprezentat de Preşedinte - prof. univ. dr. K., în favoarea reclamanţilor.

Împotriva sentinţei de mai sus au declarat recurs recurenţii-reclamanţi A. Cabinet Medical de Medicina Familiei – B., A., Cabinet Medical de Medicină Generală Medicină de Familie C., C., Cabinet Medical Individual dr. D., dr. D., Cabinet Medical Medicină de Familie dr. E., dr. E., Cabinet Medical Medicină de Familie dr. F., Dr. F., Cabinet Medical Medicină de Familie G., G., Cabinet Medical Medicină de Familie dr. H., H., Cabinet Medical Medicină de Familie dr. I., I. şi Patronatul Medicilor de Familie Bistriţa-Năsăud, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, se constată că la termenul de judecată din 15 noiembrie 2023, Înalta Curte a respins excepţia tardivităţii recursului, invocată de intimatul-pârât Guvernul României prin întâmpinare.

În privinţa motivului de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., lecturând sentinţa atacată, Înalta Curtea constată existenţa raţionamentului logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată şi, în plus, considerentele dezvoltate de curtea de apel sunt în legătură cu soluţia pronunţată.

Astfel, de principiu, instanţa de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt şi de drept invocat de parte, ci să analizeze chestiunea litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial - ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menţionate în cererea părţii în sprijinul aceluiaşi motiv, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie a unei părţi nu deschide calea recursului, pentru nemotivare.

În concret, Curtea de Apel Cluj a soluţionat acţiunea cu care a fost învestită, detaliind în principiu motivele de fapt şi de drept pentru care cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată.

Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanţă nu concordă modului în care partea recurentă-reclamantă apreciază că trebuia motivată hotărârea judecătorească în proces nu determină incidenţa motivului de casare în discuţie, după cum acesta nu trebuie confundat nici cu motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin intermediul căruia se poate critica aplicarea de către prima instanţă a dreptului material.

Altfel spus, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. implică o nelegalitate a hotărârii recurate fie prin prisma faptului că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie pentru faptul că acele motive sunt contradictorii sau străine de natura cauzei.

Referitor la acest motiv de casare/nelegalitate, partea recurentă-reclamantă impută curţii de apel omisiunea de analiză a argumentului prin care a susţinut nelegalitatea actelor litigioase prin prisma aprobării acestora cu nerespectarea termenului de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii bugetului de stat. Critica amintită nu este de natură să determine admiterea căii de atac şi casarea sentinţei recurate, întrucât motivul în discuţie nu este fondat.

Astfel, din analiza considerentelor hotărârii recurate rezultă că instanţa de fond a arătat cu ocazia analizei legalităţii actelor contestate că, în cauză, au fost respectate cerinţele impuse de art. 229 din Legea nr. 95/2006, procedând aşadar, în mod implicit, la verificări sub toate aspectele privitoare la etapele ce trebuiau parcurse, pentru a se aprecia îndeplinită condiţia negocierii.

Deşi nu se identifică în concret în conţinutul sentinţei referiri explicite la nerespectarea termenului de 60 de zile la care face trimitere teza finală a alin. (2) al art. 229 din Lege, nu se poate presupune că instanţa fondului, constatând totuşi procedura respectată, nu ar fi verificat în mod implicit toate aspectele reglementate prin Lege în legătură cu această procedură de negociere, consemnarea rezultatului ei şi efectele depăşirii termenului de 60 de zile.

Pe de altă parte, potrivit textului invocat de recurenţii-reclamanţi: "(2) Drepturile prevăzute la alin. (1) se stabilesc pe baza contractului-cadru multianual, care se elaborează de CNAS în urma negocierii cu Colegiul Medicilor din România, denumit în continuare CMR, Colegiul Medicilor Stomatologi din România, denumit în continuare CMSR, Colegiul Farmaciştilor din România, denumit în continuare CFR, Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, denumit în continuare OAMGMAMR, Ordinul Biochimiştilor, Biologilor şi Chimiştilor, denumit în continuare OBBC, precum şi în urma consultării cu organizaţiile patronale, sindicale şi profesionale reprezentative din domeniul medical. Proiectul se avizează de către Ministerul Sănătăţii şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii bugetului de stat pentru anul în care urmează să se aprobe un nou contract cadru.".

Instanţa de recurs observă că Legea nu instituie o sancţiune pentru nerespectarea termenului de 60 de zile pentru aprobarea proiectului prin hotărâre de Guvern şi nu se poate susţine în mod valid că legiuitorul ar fi instituit un termen limită de decădere, a cărui depăşire ar conduce la imposibilitatea emiterii hotărârii de Guvern/nelegalitatea actului emis peste termen, în condiţiile în care sensul normei este acela de a garanta încheierea contractelor dintre casele de asigurări şi furnizorii de servicii medicale, în scopul prestării activităţilor reglementate prin actul normativ, iar nu de a împiedica încheierea acestor contracte, fără de care serviciile medicale nu ar mai fi putut fi prestate.

Aşadar, textul amintit instituie un termen de recomandare în sarcina Ministerului Sănătăţii şi a Guvernului României, în interiorul căruia aceştia sunt îndrumaţi să finalizeze procedura de adoptare a hotărârii de Guvern, la un moment cât mai apropiat de data intrării în vigoare a legii bugetului de stat, însă nerespectarea acestui termen nu este de natură a atrage sancţiunea anulării actului administrativ, astfel cum au pretins recurenţii-reclamanţi.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurenţii-reclamanţi au invocat şi încălcarea şi aplicarea greşită a art. 1 şi art. 7 alin. (9) din Legea nr. 52/2003, întrucât nu s-a organizat o dezbatere publică, astfel cum s-a solicitat de către organizaţiile legal constituite, în condiţiile în care instanţa de fond a reţinut că, deşi reclamanţii au făcut referire la Legea nr. 53/2003, nu au indicat în mod concret niciun articol al acestei legi care să fi fost încălcat şi nicio obligaţie încălcată cuprinsă în această lege.

În speţă, însă, ceea ce se critică este soluţia dată de către instanţa de fond cu privire la argumentul reclamanţilor privind lipsa organizării unei dezbateri publice, şi nu faptul că hotărârea atacată nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Prin urmare, această critică se subsumează motivului de casare privind interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept materiale, chiar recurenţii indicând că aceasta vizează încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 şi art. 7 alin. (9) din Legea nr. 52/2003, urmând a fi analizată în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În sfârşit, motivul de casare/nelegalitate invocat de partea recurentă prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acesta nu este fondat.

Astfel, motivul de casare anterior enunţat intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greşită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanţa de fond, deşi a recurs la textele de lege substanţială aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Prin cererea de recurs, sub un prim aspect, recurenţii-reclamanţi au afirmat aplicarea greşită a art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, ce defineşte "excesul de putere".

În acest sens, după consideraţii proprii cu privire la modalitatea în care ar fi trebuit să se deruleze procedura de negociere, recurenţii au arătat că, în realitate, excesul de putere ce trebuia cenzurat de instanţa de fond s-a manifestat prin aceea că actele contestate, în forma lor finală, nu ar fi avut în vedere obiecţiunile formulate de Colegiul Medicilor din România, cu ocazia negocierilor purtate cu autorităţile publice implicate şi, totodată, au fost adoptate fără o motivare corespunzătoare a soluţiilor impuse şi fără a exista un acord final asupra conţinutului, din partea participanţilor la negocieri.

Înalta Curte observă că art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 defineşte "excesul de putere" ca fiind "exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor".

Textul legal recunoaşte în sarcina autorităţii publice dreptul de apreciere, anume oportunitatea în adoptarea unei soluţii, ceea ce contrazice teza avansată de reclamanţi, potrivit căreia conţinutul actelor administrative adoptate în urma negocierii nu ar putea fi decât cel agreat de toate părţile participante la negociere.

Astfel, oportunitatea se află în strânsă dependenţă cu puterea discreţionară a administraţiei publice, desemnând facultatea acesteia dată de lege de a alege, după aprecierea sa, între mai multe soluţii posibile, aplicabile la cazul concret. Există deci o marjă de libertate lăsată la libera apreciere a unei autorităţi, astfel ca în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor să poată recurge la orice mijloc de acţiune, în limitele competenţei sale.

Deşi legea impune în sarcina părţii intimate-pârâte o obligaţie de negociere şi stabileşte o procedură în acest sens, nu condiţionează emiterea actului de rezultatul negocierii, în exercitarea propriului drept de apreciere autoritatea publică fiind cea care dispune asupra acestui conţinut, fiind limitată în acest sens doar de respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi de respectarea competenţelor prevăzute de lege.

Aşadar, prin invocarea de către partea recurentă-reclamantă a lipsei unui acord final asupra tuturor măsurilor adoptate prin actele contestate se urmăreşte o cenzurare a dreptului de apreciere al autorităţii publice prin raportare la oportunitatea anumitor măsuri, iar nu încălcarea limitelor impuse de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, astfel încât criticile de nelegalitate invocate sunt nefondate.

Referirile recurenţilor-reclamanţi la incidenţa prevederilor art. 1169 C. civ. urmează a fi de asemenea înlăturate, întrucât procedura de adoptare a actelor administrative privind aprobarea modelelor de contracte - convenţii cu furnizorii este guvernată de norme de drept public, iar nu de norme de drept privat. Natura contractelor încheiate ulterior de casele de asigurări de sănătate cu furnizorii de servicii medicale, în temeiul actelor administrative cu caracter normativ contestate, nu prezintă relevanţă în analiza legalităţii procedurii reglementate de Legea nr. 95/2006, care va fi realizată prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 554/2004, iar nu în considerarea normelor de drept civil ce guvernează raporturi juridice de drept privat.

În consecinţă, prin raportare la art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 şi în considerarea dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 95/2006, faptul că autorităţile publice aveau obligaţia de a demara proceduri de negociere, de a finaliza, de a asculta participanţii la aceste proceduri cu privire la obiecţiunile formulate nu echivalează cu obligaţia de a adera la respectivele propuneri, astfel cum au fost înaintate. Dimpotrivă, la elaborarea actelor administrative contestate, autorităţile publice beneficiau de un drept propriu de apreciere exercitat în considerarea necesităţii realizării interesului public, iar nu a celui privat (al furnizorilor de servicii medicale), în limitele competenţelor recunoscute prin lege şi cu respectarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor.

Aşadar, în cauză nu se identifică excesul de putere al autorităţilor publice intimate-pârâte, cu ocazia emiterii actelor administrative contestate, prin aceea că acestea nu ar fi preluat în conţinutul actelor obiecţiunile formulate de Colegiul Medicilor din România, că nu ar fi dat relevanţă acestor obiecţiuni ori că nu ar fi motivat în mod distinct respingerea lor, în cauză acţionând oportunitatea autorităţii publice în adoptarea soluţiilor litigioase.

Referitor la lipsa unei motivări a actelor administrative contestate, Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile formulate de recurenţii-reclamanţi, nota de fundamentare a H.G. nr. 696/2021 şi referatele de aprobare a Ordinului nr. 1068/627/2021 conţinând argumente suficiente în justificarea soluţiilor adoptate.

Ceea ce critică de fapt recurenţii-reclamanţi este pertinenţa motivelor avute în vedere la emiterea actelor administrative contestate, lipsa de substanţă a motivelor invocate, însă toate acestea sunt fundamentate pe neînsuşirea obiecţiunilor formulate de Colegiul Medicilor din România cu ocazia negocierilor. Or, prin emiterea actelor administrative contestate este protejat un interes legitim public, mai exact funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate şi protejarea beneficiarilor acestui sistem, respectiv asiguraţii contributori, iar nu interesele private ale furnizorilor de servicii medicale.

În concret, Nota de fundamentare la H.G. nr. 696/2021, precum şi Referatul de aprobare al Ordinului nr. 1068/627/2021 conţin menţiuni cu privire la toate modificările operate prin actele administrative contestate şi cu privire la soluţiile propuse prin proiectele de hotărâre de Guvern şi de ordin privind aprobarea normelor metodologice, precum şi în legătură cu raţiunea care stă la baza acestor propuneri. În plus, toate propunerile au fost aduse la cunoştinţa participanţilor la negociere, la cunoştinţa emitenţilor avizelor privind aprobarea actelor contestate, fiind analizate şi motivate inclusiv soluţiile autorităţilor publice implicate, conţinute în avizele emise de acestea.

În consecinţă, nu se poate susţine în mod valid că actele administrative ar fi afectate de viciul nemotivării, autorităţile emitente neavând obligaţia de a motiva separat fiecare argument formulat de participanţii la negocieri, cu privire la fiecare clauză contractuală, în parte.

În orice caz, o dezvoltare punctuală a criticii amintite nu se regăseşte în cererea introductivă de instanţă, iar potrivit art. 494 raportat la art. 478 C. proc. civ., în calea de atac nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată.

Au mai invocat recurenţii-reclamanţi, prin cererea de recurs formulată, greşita aplicare a prevederilor art. 1 şi art. 7 alin. (9) din Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică.

Potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (9) din actul normativ amintit "Prezenta lege stabileşte regulile procedurale minimale aplicabile pentru asigurarea transparenţei decizionale în cadrul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, alese sau numite, precum şi al altor instituţii publice care utilizează resurse financiare publice, în raporturile stabilite între ele cu cetăţenii şi asociaţiile legal constituite ale acestora (...)", respectiv "Autoritatea publică în cauză este obligată să decidă organizarea unei întâlniri în care să se dezbată public proiectul de act normativ, dacă acest lucru a fost cerut în scris de către o asociaţie legal constituită sau de către o altă autoritate publică".

Instanţa de recurs observă că recurenţii-reclamanţi nu justifică o calitate de "asociaţie legal constituită" sau de "altă autoritate publică", singurele entităţi îndreptăţite a invoca şi ulterior a proba existenţa unei vătămări pentru nerespectarea prevederilor art. 7 alin. (9) din Legea nr. 52/2003.

De altfel, recurenţii-reclamanţi nici nu rezultă a fi solicitat organizarea unei întâlniri pentru dezbaterea proiectului de act normativ şi, în plus, nici nu se regăsesc printre entităţile prevăzute de lege pentru a formula această solicitare. Pe de altă parte, Colegiul Medicilor din România, intervenient accesoriu în faţa instanţei de fond, nu a promovat recurs prin care să invoce nelegalitatea aplicării prevederilor art. 7 alin. (9) din Legea nr. 52/2003.

Pe cale de consecinţă, critica de nelegalitate formulată urmează a fi respinsă, ca nefondată.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 7 din Codul administrativ (O.U.G. nr. 57/2019), instanţa de recurs va observa că şi aceasta este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor legale invocate "Beneficiarii activităţii autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice au dreptul de a fi trataţi în mod egal, într-o manieră nediscriminatorie, corelativ cu obligaţia autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice de a trata în mod egal pe toţi beneficiarii, fără discriminare pe criteriile prevăzute de lege".

Textul amintit reprezintă aplicarea principiului egalităţii în drepturi reglementat de art. 16 alin. (1) din Constituţia României, potrivit căruia "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări (...)", încălcarea acestuia fiind justificată în cererea de recurs prin efectuarea unei comparaţii între situaţia medicilor specialişti de medicină de familie şi a medicilor din unităţile sanitare publice, sub aspectul veniturilor realizate.

Prin argumentele invocate, recurenţii-reclamanţi critică modul de aplicare a clauzelor din contractele încheiate cu furnizorii de servicii, de natură, în opinia lor, a limita cuantumul veniturilor, nu şi diferenţa dintre situaţia medicilor specializaţi în medicina de familie şi situaţia medicilor din unităţile sanitare publice.

Or, pentru a conchide asupra încălcării principiului egalităţii de tratament, trebuie să se probeze, cu prioritate, faptul că cele două categorii între care se realizează comparaţia se află în situaţii identice sau asemănătoare.

În cauză, comparaţia ce se urmăreşte a fi realizată priveşte veniturile salariale lunare, deşi modul de determinare a acestora este unul diferit. Astfel, medicii specializaţi în medicina de familie încasează venituri prin raportare la numărul pacienţilor ori la valoarea serviciilor medicale furnizate, indicator care nu este aplicabil pentru determinarea veniturilor medicilor din sistemul public. De asemenea, statul nu poate fi obligat să asigure un anumit nivel al veniturilor pentru medicii din mediul privat, acesta fiind determinat în regim concurenţial, aspect esenţial ce diferenţiază situaţiile celor două categorii de medici.

Pe cale de consecinţă, nefiind vorba despre situaţii identice sau asemănătoare, nu se poate concluziona în sensul încălcării principiului egalităţii, reglementat de dispoziţiile art. 7 din Codul administrativ, sentinţa primei instanţe fiind legală şi din această perspectivă.

Lipsită de pertinenţă este şi critica referitoare la pretinsul efect retroactiv al art. 180 din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 696/2021.

Astfel, norma juridică invocată nu încalcă reglementarea privind aplicarea legii civile în timp, întrucât stabileşte o soluţie de funcţionare a serviciului de asistenţă medicală primară până la semnarea noilor contracte vizând anii 2021-2022.

Modul în care a fost pusă în aplicare norma respectivă reprezintă un aspect ulterior intrării sale în vigoare, neconstituind deci o împrejurare anterioară sau concomitentă adoptării sale spre a reprezenta o cauză de nevalabilitate din perspectiva sancţiunii nulităţii.

Referitor la o pretinsă aplicare greşită a mai multor norme de drept civil, prin raportare la natura juridică a contractelor de furnizare a serviciilor medicale, astfel cum s-a menţionat anterior, Înalta Curte reaminteşte că procedura finalizată cu emiterea actelor administrative contestate este guvernată de dispoziţiile Legii nr. 95/2006 şi ale Legii nr. 554/2004, neintrând sub incidenţa normelor juridice invocate, ce guvernează derularea raporturilor juridice de drept privat.

În ceea ce priveşte aspectele referitoare la refuzul caselor judeţene de sănătate de a negocia clauze contractuale suplimentare potrivit art. 8 alin. (1) lit. c) din contractul-cadru, acestea nu prezintă relevanţă în cenzurarea legalităţii actelor contestate, având legătură cu executarea ulterioară a contractului, iar nu cu legalitatea actului administrativ.

Urmează a fi înlăturate şi susţinerile privitoare la nerespectarea drepturilor pacienţilor înscrişi pe listele medicilor de familie, în condiţiile în care partea recurentă nu deţine calitatea de organ împuternicit să reprezinte interesele acestora, nejustificând o vătămare în sensul art. 1 şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Relativ la criticile vizând o pretinsă aplicare greşită a dispoziţiilor art. 30 indice 1-11 din Legea nr. 95/2006, se constată că textele au fost introduse în corpul legii prin O.U.G. nr. 196/2020, care la art. II a prevăzut că "(1) În termen de 45 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, Ministerul Sănătăţii elaborează normele metodologice de punere în aplicare a acesteia, care vor fi aprobate prin hotărâre a Guvernului. (2) Prin hotărârea Guvernului prevăzută la alin. (1) se reglementează şi: a) specialităţile medicale şi lista serviciilor care fac obiectul serviciilor de telemedicină; b) condiţiile de organizare şi funcţionare a telemedicinei; c) responsabilitatea stabilirii calităţii serviciului de telemedicină şi a verificării respectării acesteia, în condiţiile Legii nr. 185/2017 privind asigurarea calităţii în sistemul de sănătate, cu modificările şi completările ulterioare; d) modalitatea de acordare a serviciilor de telemedicină."

Legiuitorul a recunoscut dreptul la acordarea consultaţiilor prin serviciul de telemedicină, condiţionat de adoptarea Normelor metodologice de punere în aplicare a acestor dispoziţii, prin care urmau a se detalia atât specialităţile medicale şi lista serviciilor ce pot face obiectul consultaţiilor de o asemenea manieră, cât şi modalitatea efectivă de desfăşurare a serviciului de telemedicină.

Potrivit art. 1.1.2.1. din Pachetul minimal de servicii şi Pachetul de servicii de bază (Anexa nr. 1 la H.G. nr. 696/2021) "consultaţiile pentru bolile cu potenţial endemoepidemic ce necesită izolare pot fi acordate şi la distanţă, în condiţiile prevăzute de norme."

Normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 30 indice 1-11 au fost adoptate abia în anul 2022, prin H.G. nr. 1133/2022, astfel că la data adoptării celor două acte administrative contestate nu exista un drept suficient de bine conturat în conţinutul Legii, cu privire la acordarea consultaţiilor medicale prin servicii de telemedicină. Abia ulterior adoptării Normelor metodologice de punere în aplicare a dispoziţiilor legale menţionate prin H.G. nr. 1133/2022 se poate susţine că furnizorii de servicii medicale au dobândit în patrimoniu un drept suficient conturat, de prestare a serviciilor prin telemedicină, sub rezerva însă a îndeplinirii condiţiilor de verificare şi autorizare şi a prestării doar a serviciilor aferente acelor specialităţi medicale determinate prin Norme.

Aşadar, la analiza legalităţii menţiunilor din contractul cadru se au în vedere prevederile legale în vigoare la data adoptării acestora, dar şi considerentele care au stat la baza modificărilor legislative operate prin O.U.G. nr. 196/2020, constând în urgenţa sanitară deosebită reprezentată de epidemia de COVID 19, măsurile fiind benefice pentru medici sau pacienţi, la acel moment, doar în scopul evitării răspândirii virusului.

Într-un astfel de context legislativ, în care nu fuseseră adoptate încă Normele metodologice care să stabilească procedura de acordare a consultaţiilor prin servicii de telemedicină ori specialităţile medicale care se pretează la acest serviciu, dreptul pretins de reclamanţi nu era suficient conturat la nivelul actului de rang superior, pentru a se impune respectarea întocmai a acestuia, în procedura de adoptare a actului de rang inferior.

Pe de altă parte, menţinerea, la elaborarea actelor administrative contestate, a raţiunilor iniţiale avute în vedere de legiuitor la adoptarea O.U.G. nr. 196/2020, respectiv evitarea răspândirii bolilor înalt contagioase, nu poate fi apreciată ca măsură adoptată cu exces de putere, aceasta urmărind întocmai motivele evidenţiate în preambulul actului modificator al Legii nr. 95/2006.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea art. 7 alin. (5) din Legea nr. 185/2017, se constată că potrivit acestei norme legale (forma în vigoare la data actelor contestate): "Acreditarea este o condiţie obligatorie pentru unităţile sanitare care prestează sau nu servicii în relaţie cu sistemul public de asigurări de sănătate, cu excepţia cabinetelor de medicină de familie, a cabinetelor medicale dentare şi a cabinetelor medicale din ambulatoriul de specialitate organizate conform Ordonanţei Guvernului nr. 124/1998 privind organizarea şi funcţionarea cabinetelor medicale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legii societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a laboratoarelor de analize medicale şi de anatomie patologică. Prezenta lege nu se aplică unităţilor farmaceutice - farmacii şi oficine de circuit deschis."

Totodată, potrivit art. 249 din Legea nr. 95/2006, text de lege pe care recurenţii l-au invocat în mod nefondat a fi fost aplicat şi interpretat în mod greşit de către instanţa de fond: "(3) Casele de asigurări de sănătate încheie, potrivit legii, contracte cu furnizorii de servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale care respectă următoarele condiţii: a) sunt autorizaţi şi evaluaţi potrivit art. 253, pentru furnizorii exceptaţi de la obligativitatea acreditării sau care nu intră sub incidenţa prevederilor referitoare la acreditare, potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 185/2017 privind asigurarea calităţii în sistemul de sănătate, cu modificările şi completările ulterioare; b) sunt autorizaţi şi acreditaţi sau înscrişi în procesul de acreditare, pentru furnizorii obligaţi să se acrediteze şi, respectiv, sunt autorizaţi şi acreditaţi, pentru furnizorii care au optat să parcurgă voluntar procesul de acreditare".

Instanţa de recurs observă, contrar susţinerilor părţilor recurente, că inclusiv după modificarea prevederilor Legii nr. 187/2017, în Legea nr. 95/2006 a fost menţinută posibilitatea acreditării voluntare, pentru furnizorii care au optat să parcurgă procesul de acreditare.

Această opţiune nu este însă de natură a invalida dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 187/2017 şi pe cele ale art. 3 lit. a) din Legea nr. 95/2006, în sensul că acreditarea, pentru cabinetele de medicină de familie, în continuare nu este obligatorie şi nu reprezintă condiţie pentru a se intra în raporturi contractuale cu casele de asigurări, dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii din lege.

Menţiunile contractului cadru referitoare la condiţia acreditării pentru a intra în relaţii contractuale cu casele de asigurări priveşte exclusiv pe furnizorii de servicii medicale care au obligaţia acreditării, potrivit Legii nr. 95/2006 şi pe cei care au optat să parcurgă procesul de acreditare. Astfel de menţiuni nu îi privesc însă pe furnizorii de servicii medicale exceptaţi de la acreditare sau care nu au optat pentru acreditare, astfel că în mod corect instanţa fondului a concluzionat că art. 1 alin. (1) lit. c) din contractul cadru – H.G. nr. 969/2021 – nu încalcă prevederile actelor normative de rang superior.

Tot astfel, nici cerinţa alternativă din textul art. 1 alin. (1) lit. c) din contractul cadru, potrivit căreia "sunt acreditaţi furnizorii care au optat să parcurgă voluntar procesul de acreditare" nu este aplicabilă cabinetelor de medicină de familie, decât în măsura în care au optat să parcurgă voluntar procesul de acreditare, astfel că nici cu privire la aceasta nu se poate constata nelegalitatea.

Înalta Curte urmează a înlătura şi criticile recurenţilor-reclamanţi privind o pretinsă încălcare/aplicare greşită de către instanţa fondului a dispoziţiilor art. 1170 C. civ., text potrivit căruia "Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie".

Referitor la criticile amintite, instanţa de recurs constată că legalitatea actului administrativ cu caracter normativ – H.G. nr. 696/2021 – nu se verifică prin prisma normelor de ordine privată invocate, nefiind în prezenţa unui act juridic civil – contract civil.

Potrivit dispoziţiilor art. 193 alin. (1) din Anexa 2 la H.G. nr. 696/2021 "Raporturile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente, dispozitive medicale şi casele de asigurări de sănătate prevăzute la art. 190 alin. (1) sunt raporturi juridice civile care vizează acţiuni multianuale şi se stabilesc şi se desfăşoară pe bază de contract. În situaţia în care este necesară modificarea sau completarea clauzelor, acestea sunt negociate şi stipulate în acte adiţionale. Angajamentele legale din care rezultă obligaţii nu pot depăşi creditele de angajament şi creditele bugetare aprobate.".

În proces nu este analizat însă raportul juridic dintre casa de asigurări de sănătate şi furnizorul de servicii medicale, ce ia naştere în baza contractului încheiat între aceştia, ci este analizată legalitatea unor acte administrative de aprobare a conţinutului contractului cadru, în baza căruia se încheie ulterior contractul de natură civilă, astfel că verificările instanţei de contencios vor avea în vedere conformarea actelor contestate cu Legea nr. 554/2004 şi cu actul de rang superior, reprezentat de Legea nr. 95/2006.

De altfel, instanţa de recurs va observa că în faţa instanţei de fond reclamanţii au invocat încălcarea prevederilor art. 1170 C. civ. drept critici în legătură cu procedura de negociere a contractului cadru, iar nu în legătură, punctual, cu clauze ale acestui contract.

Sub acest aspect, instanţa de fond a reţinut în mod corect că aceasta vizează exclusiv Colegiul Medicilor din România, iar nu şi organizaţiile patronale, sindicale şi profesionale reprezentative din domeniul medical, astfel că nu se poate reţine încălcarea de către C.N.A.S. a dispoziţiilor art. 229 din Legea nr. 95/2006 prin refuzul negocierii cu reclamanţii a clauzelor contractului-cadru multianual şi a Normelor metodologice la acest contract.

Înalta Curte constată că în speţă au avut loc negocieri efective cu reprezentanţii medicilor de familie, că aceştia au avut posibilitatea de a formula puncte de vedere cu privire la toate clauzele propuse, iar faptul că rezultatul negocierii nu reflectă întocmai propunerile formulate nu conduce la concluzia potrivit căreia negocierile s-ar fi purtat cu rea-credinţă, astfel cum se susţine în recurs.

De altfel, cu privire la niciuna dintre clauzele contractului cadru, criticate de recurenţii-reclamanţi, nu se identifică un text de lege care să impună autorităţii publice emitente a H.G. nr. 696/2021 adoptarea unei anumite soluţii. Înscrisurile administrate în proces atestă că solicitările participanţilor la negociere au fost ascultate şi în mod efectiv analizate, astfel că negocierile au fost efectiv derulate, însă rezultatul acestora, potrivit Legii nr. 95/2006, trebuie să urmărească în primul rând protejarea interesului public, iar nu a interesului privat al particularilor. Or, maniera în care autorităţile publice implicate în negocieri au înţeles să procedeze la protejarea interesului public, respectiv soluţiile adoptate de acestea în scopul menţionat, nu pot face obiectul cenzurii instanţei de contencios administrativ, decât în ipoteza demonstrării excesului de putere, ceea ce în speţă nu a fost probat.

Aşadar, sunt corecte şi se impun a fi menţinute concluziile instanţei de fond referitoare la lipsa, din cuprinsul actelor de rang superior, a unor dispoziţii legale contrare menţiunilor din art. 2 alin. (4), art. 3 şi art. 4, alin. (1) şi (2) din contractul cadru (Anexa nr. 2 la H.G. nr. 696/2021), a dispoziţiilor art. 6, art. 7, art. 10 şi art. 12 din contractul cadru, în limita alineatelor indicate de recurenţii-reclamanţi, de natură a atrage anularea acestor menţiuni, astfel că toate criticile formulate în legătură cu aceste clauze sunt nefondate.

Prin cererea de recurs, subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au mai invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 280 alin. (1) lit. k) şi alin. (2) din Legea nr. 95/2006, cu ocazia evaluării legalităţii clauzelor de la art. 7 lit. h), l), o), q), v), w), x), y) din acelaşi contract cadru, art. 8 alin. (1) lit. a), b), c), d), e), art. 8 alin. (2), art. 9 lit. h) şi o) din contractul cadru, aprobat prin Anexa 2 la H.G. nr. 696/2021.

Potrivit art. 280 alin. (1) lit. k) şi alin. (2) din Legea nr. 95/2006, "Atribuţiile CNAS sunt următoarele: (...) k) asigură organizarea sistemului informatic şi informaţional unic integrat pentru înregistrarea asiguraţilor şi pentru gestionarea şi administrarea fondului. Indicatorii folosiţi în raportarea datelor în sistemul de asigurări de sănătate sunt unitari şi se stabilesc de către Ministerul Sănătăţii, la propunerea CNAS, CMR şi CMSR;", respectiv "CNAS organizează şi administrează Platforma informatică din asigurările de sănătate, care cuprinde: sistemul informatic unic integrat, sistemul naţional al cardului de asigurări sociale de sănătate, sistemul naţional de prescriere electronică şi sistemul dosarului electronic de sănătate al pacientului care cuprinde datele şi se constituie în condiţiile stabilite prin titlul IX1, asigurând interoperabilitatea acestuia cu soluţiile de e-Sănătate la nivel naţional, în condiţiile legii, pentru utilizarea eficientă a informaţiilor în elaborarea politicilor de sănătate şi pentru managementul sistemului de sănătate.".

În speţă, clauzele contractuale litigioase se referă la obligaţiile furnizorilor de servicii medicale de a utiliza sistemul de raportare în timp real, existând însă şi derogări în ipoteza în care nu poate fi realizată comunicaţia cu sistemul informatic; să completeze/să transmită datele pacientului în dosarul electronic de sănătate al acestuia; să actualizeze lista proprie cuprinzând persoanele înscrise ori de câte ori apar modificări în cuprinsul acesteia, în funcţie de mişcarea lunară, comunicând aceste modificări caselor de asigurări de sănătate; să actualizeze lunar lista proprie în funcţie de informaţiile preluate din SIUI; să utilizeze prescripţia medicală electronică on-line şi în situaţii justificate prescripţia medicală electronică off-line pentru medicamente cu şi fără contribuţie personală în tratamentul ambulatoriu, cu respectarea tuturor prevederilor legale în vigoare; asumarea prescripţiei electronice de către medicii prescriptori se face prin semnătură electronică extinsă/calificată potrivit legislaţiei naţionale/europene în vigoare privind serviciile de încredere; să introducă în sistemul informatic toate prescripţiile medicale electronice prescrise off-line în termen de maximum 30 de zile calendaristice de la data prescrierii; să folosească on-line sistemul naţional al cardului de asigurări sociale de sănătate din platforma informatică din asigurările de sănătate, fiind prevăzute inclusiv situaţiile în care nu se poate realiza comunicaţia cu sistemul informatic, urmând a se utiliza sistemul off-line, precum şi asumarea serviciilor medicale acordate prin semnătură electronică extinsă/calificată, cu menţiunea că serviciile medicale înregistrate off-line se transmit în platforma informatică din asigurările de sănătate în maximum 3 zile lucrătoare de la data acordării serviciului medical, pentru serviciile acordate în luna pentru care se face raportarea; să transmită în platforma informatică din asigurările de sănătate serviciile medicale din pachetul de bază şi pachetul minimal furnizate - altele decât cele transmise în platforma informatică din asigurările de sănătate în condiţiile lit. x), în maximum 3 zile lucrătoare de la data acordării serviciilor medicale acordate în luna pentru care se face raportarea.

De asemenea, prevederile art. 8 alin. (1) lit. a), b), c), d), e), art. 8 alin. (2), art. 9 lit. h) şi o) din contractul cadru, aprobat prin Anexa 2 la H.G. nr. 696/2021, privesc drepturile furnizorilor de servicii şi obligaţiile caselor de asigurări în raporturile contractuale cu aceşti furnizori, printre care inclusiv obligaţia pentru casele de asigurări de a recupera de la furnizorii, care au acordat servicii medicale, sumele reprezentând contravaloarea acestor servicii în situaţia în care asiguraţii nu erau în drept şi nu erau îndeplinite condiţiile să beneficieze de aceste servicii la data acordării şi furnizorul a ignorat avertizările emise de Platforma informatică din asigurările de sănătate (art. 9 lit. h) şi de a actualiza în format electronic - SIUI, la începutul contractului anual, lista persoanelor asigurate şi a persoanelor neasigurate înscrise pe listă, iar lunar, în vederea actualizării listelor proprii, să actualizeze în format electronic - SIUI lista cu persoanele care nu mai îndeplinesc condiţiile de persoane asigurate şi persoane nou-asigurate intrate pe listă, în condiţiile legii (lit. o).

Se observă că, în esenţă, recurenţii-reclamanţi invocă faptul că, deşi potrivit Legii, intimata-pârâtă CNAS este cea care organizează şi administrează Platforma informatică din asigurările de sănătate, clauzele contractuale menţionate încalcă aceste prevederi legale, transferând responsabilitatea nefuncţionării sistemului informatic în sarcina medicilor de familie.

Înalta Curte urmează a înlătura aceste susţineri, observând că ele au legătură directă cu executarea contractului încheiat cu casele de asigurări, iar nu cu legalitatea contractului, vizând situaţii punctuale în care neexecutarea obligaţiilor contractuale ar fi rezultatul culpei autorităţii care administrează sistemele informatice şi care ar face imposibilă îndeplinirea propriilor obligaţii de către medicii de familie.

În realitate, nu se poate susţine în mod valid că instituirea prin art. 280 din Legea nr. 95/2006 a responsabilităţii CNAS de administrare şi asigurare a funcţionalităţii sistemului informatic ar atrage de plano inadmisibilitatea instituirii de obligaţii în sarcina furnizorilor de servicii medicale, în legătură cu manipularea/introducerea de date în sistemul informatic şi cu ţinerea propriilor evidenţe.

Orice neîndeplinire a propriilor obligaţii contractuale de către furnizorii de servicii medicale, ca urmare a culpei autorităţii în neasigurarea funcţionalităţii sistemului informatic, trebuie analizată de la caz la caz, atunci când o astfel de nefuncţionalitate este eventual invocată, ocazie cu care înlăturarea răspunderii furnizorului de servicii medicale pentru nerespectarea propriilor obligaţii ar putea reprezenta motiv pentru invocarea excepţiei de neexecutare.

Aceste aspecte însă, în legătură cu executarea efectivă a obligaţiilor contractuale, nu au legătură cu încălcarea prevederilor din actul de rang superior şi nu pot conduce la modificarea clauzelor în sensul solicitat, situaţiile invocate de recurenţi fiind unele eventuale, iar nu certe, ce se vor analiza/verifica şi soluţiona punctual, în cazul apariţiei lor.

În concluzie, criticile privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 280 alin. (1) lit. k) şi alin. (2) din Legea nr. 95/2006 sunt nefondate, urmând a fi respinse cu motivarea anterior expusă.

În plus, majoritatea aspectelor invocate de recurenţi în critică fie sunt cu caracter vag (referitor la art. 2), fie privesc marja de apreciere manifestată de autoritatea publică la emiterea actelor administrative litigioase, deci oportunitatea, iar nu legalitatea lor propriu-zisă (referitor la art. 6 lit. f) şi h), art. 7 lit. l), q).

Cât despre criticarea art. 9 lit. h) şi o) din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 696/2021 prin prisma art. 302 lit. b) din Legea nr. 95/2006, Înalta Curte nu identifică vreun raţionament logico-juridic dezvoltat în acest sens, spre a constitui un veritabil motiv de recurs.

De asemenea, instanţa de recurs constată că, deşi recurenţii-reclamanţi au invocat încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1167, art. 1175, art. 1176, art. 1183 şi art. 1203 C. civ., aceştia nu au arătat în concret argumentele pentru care au formulat o asemenea critică, pentru a putea fi analizate în calea de atac a recursului.

Instanţa de control judiciar reţine că aspectele invocate prin memoriul de recurs cu privire la situaţii punctuale derivând din executarea contractelor încheiate cu casele de asigurări de sănătate nu prezintă relevanţă în prezentul litigiu, ele având legătură cu executarea contractului, iar nu cu legalitatea actelor administrative litigioase.

În ceea ce priveşte caracterul pretins excesiv al clauzelor penale inserate în contractele cu casele de asigurări de sănătate, Înalta Curte observă că nici în recurs recurenţii-reclamanţi nu au fost în măsură să indice un text de lege încălcat, care să permită realizarea unui examen de proporţionalitate.

Cât despre faptul că hotărârea ar fi fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 280 alin. (1) lit. k) şi alin. (2), critica a fost invocată pur formal, câtă vreme recurenţii-reclamanţi nu au adus niciun argument în susţinerea acesteia, ci s-au rezumat la a reitera împrejurările invocate în faţa primei instanţe.

Referitor la critica constând în pretins greşita aplicare a prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2), art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004 se observă că acestea vizează soluţia dată unui capăt de cerere accesoriu, astfel încât pertinenţa acesteia subzistă doar sub condiţia definitivării soluţiei de admitere parţială a acţiunii, chestiune ce urmează a se stabili în urma analizei recursurilor recurenţilor-pârâţi.

În fine, referitor la ultima critică privind încălcarea şi aplicarea greşită a art. 381 din Legea nr. 95/2006, Înalta Curte reţine că potrivit acestui text de lege: "(1) În scopul asigurării în orice împrejurare a intereselor pacientului, profesia de medic are la baza exercitării sale independenţa şi libertatea profesională a medicului, precum şi dreptul de decizie asupra hotărârilor cu caracter medical. (2) Având în vedere natura profesiei de medic şi obligaţiile fundamentale ale medicului faţă de pacientul său, medicul nu este funcţionar public şi nu poate fi asimilat acestuia. (3) În legătură cu exercitarea profesiei şi în limita competenţelor profesionale, medicului nu îi pot fi impuse îngrădiri privind prescripţia şi recomandările cu caracter medical, avându-se în vedere caracterul umanitar al profesiei de medic, obligaţia medicului de deosebit respect faţă de fiinţa umană şi de loialitate faţă de pacientul său, precum şi dreptul medicului de a prescrie şi de a recomanda tot ceea ce este necesar din punct de vedere medical pacientului."

Referitor la textul de lege de mai sus, recurenţii-reclamanţi au susţinut că acesta intră în contradicţie cu art. 155 şi 156 din Contractul cadru.

Contrar celor invocate de către recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte observă că nu se încalcă nicio dispoziţie legală prin instituirea obligaţiei medicilor de familie de a contoriza numărul de medicamente prescrise, de a efectua calculul financiar al reţetei şi de a interoga pacientul cu privire la veniturile personale, pentru a alege categoria de asigurat. Totodată, prevederile art. 156 din contractul cadru nu impun restricţii cu privire la tipul de medicamente prescrise sau a recomandărilor cu caracter medical, dreptul medicului nefiind din această perspectivă îngrădit, ci doar stabilesc condiţii în privinţa procedurii de prescriere a medicaţiei de către medicul de familie.

Astfel, dispoziţiile art. 156 din contractul cadru au în vedere prescrierea medicamentelor eliberate cu sau fără contribuţie personală, iar nu interdicţia de a se prescrie un anumit medicament, în respectarea drepturilor conferite de art. 381 din Legea nr. 95/2006. Altfel spus, ceea ce se reglementează prin contractul cadru are legătură cu prescrierea unui medicament din Listă, în regim de compensare, care în mod evident are la bază inclusiv considerente patrimoniale, stabilirea medicamentelor eliberate în acest regim ţinând de politica statului în materia asigurărilor sociale de sănătate. Însă, obligaţia respectării regimului de compensare deja stabilit nu echivalează cu interdicţia prescrierii medicamentelor în regim de plată din contribuţie personală, în măsura în care medicul specializat în medicina de familie apreciază că o astfel de prescriere este necesară pentru protejarea sănătăţii pacientului.

Aşadar, reglementarea modului de eliberare a prescripţiilor medicale pentru medicamente eliberate în regim de compensare nu este de natură a încălca dispoziţiile art. 381 din Legea nr. 95/2006, deoarece nu instituie interdicţii ale dreptului de a prescrie medicamente pacientului, în funcţie de afecţiunile de care acesta suferă.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurenţii-reclamanţi prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. Cabinet Medical de Medicina Familiei – B., A., Cabinet Medical de Medicină Generală Medicină de Familie C., C., Cabinet Medical Individual Dr. D., Dr. D., Cabinet Medical Medicină de Familie Dr. E., Dr. E., Cabinet Medical Medicină de Familie Dr. F., Dr. F., Cabinet Medical Medicină de Familie G., G., Cabinet Medical Medicină de Familie Dr. H., H., Cabinet Medical Medicină de Familie Dr. I., I. Patronatul Medicilor de Familie Bistriţa-Năsăud împotriva sentinţei nr. 73 din 3 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. Cabinet Medical de Medicina Familiei – B., A., Cabinet Medical de Medicină Generală Medicină de Familie C., C., Cabinet Medical Individual Dr. D., Dr. D., Cabinet Medical Medicină de Familie Dr. E., Dr. E., Cabinet Medical Medicină de Familie Dr. F., Dr. F., Cabinet Medical Medicină de Familie G., G., Cabinet Medical Medicină de Familie Dr. H., H., Cabinet Medical Medicină de Familie Dr. I., I. Patronatul Medicilor de Familie Bistriţa-Năsăud împotriva sentinţei nr. 73 din 3 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.