Termination of notary public status upheld against challenge to administrative procedure and statutory interpretation

Şedinţa publică din data de 14 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII- a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul A., a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiţiei, solicitând instanţei:

1. anularea dispoziţiilor art. 74 alin. (8) din Regulamentul de aplicare a legii nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, aprobat prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2333/C/2013 prin care se prevăd următoarele: "începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare prevăzute la art. 41 alin. (1) lit. f) din lege, notarul public are obligaţia de a nu mai îndeplini activitate notarială";

2. anularea Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 1117/C/06.03.2019 prin care s-a dispus încetarea calităţii de notar public.

1.2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1004 din 17 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 1004 din 17 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctul 6 şi 8 din C. proc. civ.

Având în vedere că în şedinţa publică de la 14 noiembrie 2023, recurentul-reclamant a solicitat instanţei să se ia act că înţelege să renunţe la criticile formulate prin cererea de recurs, referitoare la soluţia pronunţată de instanţa de fond asupra primului capăt al acţiunii introductive de instanţă, respectiv, anularea dispoziţiilor din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, aprobat prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2333/C/2013, înţelegând să se judece doar cu privire la actul administrativ individual, instanţa de recurs va reţine şi examina doar criticile de nelegalitate care vizează soluţia şi considerentele primei instanţe de respingere a capătului de cerere privind anularea Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 1117/C/06.03.2019 prin care s-a dispus încetarea calităţii de notar public.

În aceste limite procesuale, instanţa de control judiciar, constată că recurentul-reclamant şi-a subsumat argumentele de nelegalitate şi netemeinicie, invocate cu referire la sentinţa instanţei de fond, motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., susţinând că prima instanţă, fie a încălcat, fie a aplicat greşit normele de drept material incidente speţei.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant susţine, în esenţă, următoarele:

- contrar interpretării Curţii de Apel, potrivit art. 41 alin. (1) lit. f) şi alin. (2) din Lege, încetarea calităţii de notar public se dispune prin Ordinul Ministrului Justiţiei, după comunicarea de către instanţă către Ministerul Justiţiei a copiei certificate a hotărârii judecătoreşti de condamnare. Instanţa face confuzie între încetarea calităţii de notar public în cazul prevăzut de art. 41 alin. (1) lit. f) din Lege şi procedura de urmat în această situaţie, reglementată în alin. (2), (3) şi 4 ale art. 41 din Lege. Or, această procedură presupune, în mod obligatoriu, comunicarea copiei certificate a hotărârii judecătoreşti de condamnare.

- cât priveşte noţiunea de hotărâre judecătorească, ea este definită în art. 401 C. proc. pen., text pe care însăşi instanţa îl invocă şi care are o structura tripartită, conţinând o parte introductivă, o expunere şi dispozitivul. Or, din preambulul Ordinului, rezultă în mod expres că el a fost emis nu în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive, în speţă decizia penală nr. 32A din 07.02.2019, pronunţată de ICCJ, secţia Penală, ci în baza minutei acestei decizii penale. Minuta este definită şi ea în art. 400 C. proc. pen., text pe care instanţa îl omite cu nonşalanţă din argumentare şi care precizează că minuta este rezultatul deliberării şi are conţinutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii. Prin urmare, potrivit C. proc. pen., minuta este o parte a hotărârii judecătoreşti şi cuprinde doar dispozitivul acesteia;

- împrejurarea că hotărârea judecătorească de condamnare având o structura tripartită (parte introductivă, expunere şi dispozitivul) şi minuta conţinând doar dispozitivul hotărârii, sunt elemente diferite, rezultă şi din Decizia CCR din 07.04.2021, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea, printre altele, a dispoziţiilor art. 400 alin. (1) C. proc. pen., Curtea reţinând că redactarea hotărârii judecătoreşti penale conţinând motivarea în fapt şi în drept ulterior pronunţării minutei, adică a soluţiei dispuse, reprezentând actul de decizie al instanţei ca urmare a procesului de deliberare, lipseşte persoana condamnată de garanţiile înfăptuirii actului de justiţie, aduce atingere dreptului de acces la instanţă şi dreptului la un proces echitabil. Totodată, CCR a constatat că punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti penale definitive anterior motivării în fapt si în drept a acesteia, este contrară dispoziţiilor constituţionale si convenţionale (CEDO) referitoare la libertatea individuală şi siguranţa persoanei şi celor care consacră demnitatea umană şi dreptatea, ca valori supreme ale statului de drept.

Arată recurentul că această decizie a CCR trebuie aplicată la speţă, în sensul că modul în care Legea reglementează cazul de încetare a calităţii de notar public prevăzut de art. 41 alin. (1) lit. f) stabilind că aceasta se dispune prin ordinul Ministrului Justiţiei, numai după comunicarea copiei hotărârii judecătoreşti definitive de condamnare, conţinând motivarea în fapt şi în drept este în deplin acord cu valorile statului de drept şi exigenţele constituţionale şi convenţionale, astfel încât acest caz de încetare a calităţii de notar public nu operează ipso iure de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare, adică de la data redactării minutei reprezentând rezultatul deliberării instanţei, ci de la data comunicării copiei hotărârii judecătoreşti de condamnare.

- În mod greşit, instanţa de fond a apreciat că şi dacă emiterea ordinului pe baza minutei pronunţată în apel nu ar fi fost realizată în condiţii de legalitate, reclamantul nu a invocat şi probat în ce mod o astfel de neregulă i-a vătămat vreun drept sau interes legitim, aşa cum prevede art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, deoarece din cuprinsul minutei reiese cu claritate soluţia de condamnare pronunţată de instanţă, infracţiunea comisă şi pedepsele aplicate, informaţiile furnizate Ministerului prin minută fiind suficiente pentru a se putea verifica dacă reclamantul se află sau nu în situaţia reglementată de art. 41 alin. (1) lit. f) din Lege.

Susţine recurentul că şi aceste consideraţii ale instanţei de fond, în parte încalcă iar, în parte, reprezintă o aplicare greşită a dispoziţiilor de drept material aplicabile speţei, după cum urmează:

a) În primul rând, este de domeniul evidenţei că prin emiterea Ordinului, dispunându-se încetarea calităţii sale de notar public, i-a fost vătămat un drept obţinut prin concurs, iar împrejurarea că din cuprinsul minutei reiese cu claritate soluţia de condamnare pronunţată de instanţă, infracţiunea comisă şi pedepsele aplicate, informaţii suficiente pentru a se putea verifica dacă este incident cazul de încetare a calităţii de notar public reglementat de art. 41 alin. (1) lit. f) din Lege, este irelevantă faţă de precizările conţinute în Decizia CCR din 07.04.2021, precitată.

b) În al doilea rând, chiar din examinarea minutei rezultă, în mod evident, că recurentul nu se află în cazul de încetare a calităţii de notar public prevăzut de art. 41 alin. (1) lit. f) din Lege, căci potrivit acestui text, încetarea calităţii de notar public se dispune doar în cazul condamnării cu executare sau amânării aplicării pedepsei, instituţii de drept penal conţinute în C. pen. adoptat prin Legea nr. 286/2009 (C. pen. actual) în timp ce recurentul a fost condamnat cu suspendarea executării pedepsei, instituţie de drept penal conţinută în C. pen. de la 1969 (C. pen. anterior), pe care instanţa de apel 1-a considerat cu autoritate de lucru judecat ca fiind legea penală mai favorabilă.

În ceea ce priveşte argumentul reţinut de instanţa de fond, în sensul că măsura dispusă de Ministrul Justiţiei nu reprezintă o pedeapsă accesorie, astfel cum sunt cele reglementate de C. pen., căci încetarea calităţii de notar public dispusă în cauză este o măsură administrativă, prevăzută de legislaţia specială, ce nu condiţionează luarea acestei măsuri de existenţa unei pedepse accesorii, iar singura condiţie cerută pentru încetarea calităţii de notar public constă în existenţa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, neavând relevanţă că instanţa penală nu a aplicat şi o pedeapsă accesorie, constând în interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie sau de exercita o profesie, ori de a desfăşura o activitate, susţine recurentul că reprezintă o încălcare şi aplicare greşită a legii.

a) În primul rând, arată recurentul că este total eronat să consideri că singura condiţie cerută de Lege pentru încetarea calităţii de notar public în cazul prevăzut de art. 41 alin. (1) lit. f) este existenţa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare. Nu orice hotărâre judecătorească de condamnare atrage încetarea calităţii de notar public, ci, aşa cum prevede în mod expres textul precitat, numai hotărârile judecătoreşti prin care s-a dispus condamnarea sau amânarea aplicării pedepsei, nu şi cele prin care s-a dispus, în regimul C. pen. actual, renunţarea la aplicarea pedepsei, sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, sau cele prin care s-a dispus în regimul C. pen. anterior, suspendarea executării pedepsei, cum este situaţia subsemnatului.

b) În al doilea rând, referirea, pe care a facut-o la pedeapsa accesorie constând în interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, ori de a desfăşura o activitate, a fost în sensul de a argumenta că, în speţă, efectele sentinţei nu se puteau produce ipso iure de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare, în baza minutei comunicată de instanţă Ministerului Justiţiei, decât dacă s-ar fi aplicat şi această pedeapsă accesorie, ceea ce instanţa penală nu a dispus.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi şi a dispoziţiilor legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursurile sunt întemeiate, pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

1.1. Argumente de fapt şi de drept

Situaţia de fapt dedusă judecăţii în prezenta speţă, expusă rezumativ constă în aceea că reclamantul, care a avut calitatea de notar public, a suferit o condamnare penală definitivă pentru savârşirea unei infracţiuni în legătură cu exercitarea profesiei, iar în temeiul acestei condamnări, prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 1117/C/06.03.2019, s-a dispus încetarea calităţii de notar public, potrivit art. 41 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială, republicată.

Chestiunea de drept supusă cercetării judecătoreşti şi a cărei dezlegare data de instanţa de fond trebuie cenzurată de către instanţa de control judiciar pe calea prezentului recurs, constă în aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 41 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995, în coroborare cu dispoziţiile art. 74 alin. (8) din Regulamentul de aplicare a legii.

Potrivit art. 41 alin. (1) lit. f) din legea nr. 36/1995:"calitatea de notar public încetează: când prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus condamnarea sau amânarea aplicării pedepsei pentru săvârşirea unei infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul ori pentru săvârşirea cu intenţie a unei alte infracţiuni";

alin. (2)"În cazul prevăzut la alin. (1) lit. f), instanţa de judecată comunică de îndată compartimentului de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei şi Uniunii copia certificată a hotărârii judecătoreşti definitive de condamnare."

Potrivit art. 74 alin. (8) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 aprobat prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2333/C/2012, " Începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare prevăzute la art. 41 alin. (1) lit. f) din lege, notarul public are obligaţia de a nu mai îndeplini activitate notarială."

Nemulţumirea reală a recurentului-reclamant constă în faptul că Ministerul Justiţiei nu a respectat procedura de emitere a ordinului, apreciind recurentul că emitentul ordinului contestat avea obligaţia de a aştepta copia certificată a hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate în apel de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, respectiv Decizia nr. 32/2019, prin care a fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu exercitarea profesiei de notar public pe care o desfăşura.

În acord cu opinia instanţei de fond, precum şi cu argumentele de drept ale acesteia, Înalta Curte constată că sintagma "hotărâre judecătorească definitivă" nu trebuie interpretată în sensul ei pur literal şi restrictiv, ci în întregul context logico-juridic al textului art. 41 alin. (1) lit. f) coroborat cu cel al art. 41 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 republicată.

În plus faţă de raţionamentul juridic corect şi judicios al primei instanţe, Înalta Curte reţine că în speţă, hotărârea judecătorească penală rămasă definitivă în dosarul penal în care recurentul-reclamant a avut calitatea de inculpat, finalizat cu condamnarea acestuia, este sentinţa penală nr. 148/F/10.07.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, chiar dacă aceasta a fost modificată în parte în apel.

Or, astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, o copie certificată a acestei hotărâri rămase definitivă a fost înaintată către Ministerul Justiţiei, de către instanţa de executare.

Totodată, minuta deciziei penale nr. 32/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală trebuie înţeleasă ca expresia rezultatului deliberărilor, respectiv transpunerea dispozitivului deciziei definitive pronunţate de instanţa de apel, motivarea hotărârii neputând fi decât în concordanţă cu acest rezultat.

De asemenea, textul legal impune instanţei judecătoreşti penale comunicarea " de îndată" a hotărârii judecătoreşti de condamnare, sintagmă care exclude interpretarea recurentului în sensul de a se aştepta motivarea deciziei şi ulterior a se comunica Ministerului Justiţiei, în contextul în care, la momentul pronunţării deciziei penale, conform normelor procedurale penale în vigoare la acea dată, nu exista obligaţia pentru instanţă de a redacta şi motiva hotărârea judecătorească odată cu pronunţarea acesteia, Decizia CCR din 07.04.2021, producând efecte numai pentru viitor.

De altfel, legiuitorul foloseşte termenul general de hotărâre judecătorească, şi nu pe cel specific diferitelor grade de jurisdicţie, respectiv sentinţă sau decizie, tocmai pentru a nu se circumscrie această noţiune doar hotărârii pronunţate într-o cale de atac în care, potrivit legii, hotărârea pronunţată este definitivă.

Prin urmare, faptul că Ministerului Justiţiei i-a fost comunicată în copie certificată sentinţa penală nr. 148/2017 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia nr. 32/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi odată cu aceasta, copie certificată a minutei deciziei pronunţate în calea de atac apelului, definitivă şi executorie de la pronunţare, nu atestă nerespectarea exigenţelor art. 41 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, critica recurentului din această perspectivă fiind nefondată.

Înalta Curte aminteşte că prezentul litigiu nu se desfăşoară pe tărâmul dreptului penal, ci este guvernat de normele şi principiilor de drept civil, care vin în completarea legii speciale a contenciosului administrativ.

Or, unul dintre principiile de bază ce trebuie aplicat în derularea unui astfel de proces este acela, conform căruia, actul juridic (care include şi legea lato sensu) trebuie interpretat în sensul de a produce efecte juridice, şi nu de a le anula.

Prin urmare, interpretarea recurentului-reclamant în sensul că intimatul-pârât Ministerul Justiţiei nu a respectat procedura legală prevăzută de art. 41 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, republicată, în emiterea ordinului şi, în consecinţă, încetarea calităţii de notar nu se putea dispune mai înainte de comunicarea deciziei penale nr. 32/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, motivată, lipseşte de conţinut şi efecte juridice, art. 41 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995, astfel cum este explicitat prin art. 74 alin. (8) din Regulamentul de aplicare a legii.

Cu alte cuvinte, teoria juridică a recurentului conduce la situaţia absurdă în care, deşi odată cu pronunţarea hotărârii definitive de condamnare acesta nu mai poate desfăşura activitate notarială, totuşi, nu poate să îi înceteze calitatea de notar public. Recurentul doreşte să impună, fără temei legal, amânarea efectelor executorii ale deciziei penale nr. 32/2019, care curg de la pronunţare (potrivit art. 552 alin. (1) din C. proc. pen.), inclusiv faţă de terţii în raport de procesul penal, cum este şi Ministerul Justiţiei, autoritate care, potrivit legii, trebuie să ia măsuri administrative proprii, independent de cele dispuse de instanţa penală.

Un alt set de critici formulate de recurentul-reclamant susţine ideea că instanţa de fond, în mod greşit, a considerat că recurentul-reclamant se încadrează în ipoteza textului art. 41 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995, republicată, reţinând că singura condiţie cerută de Lege pentru încetarea calităţii de notar public, în acest caz, este existenţa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare.

Instanţa de control judiciar constată că recurentul intenţionează să denatureze raţionamentul juridic al primei instanţe, instanţă care, în mod neechivoc, a aplicat noma legală menţionată anterior, la situaţia de fapt şi juridică concrete în care se afla reclamantul, respectiv de a fi condamnat definitiv pentru o infracţiune săvârşită în legătură cu desfăşurarea activităţii de notariat şi calitatea de notar public pe care o deţinea.

Astfel, recurentul-reclamant nu se află în ipoteza savârşirii cu intenţie a unei alte infracţiuni decât cele de serviciu sau în legătură cu serviciul, iar acest aspect rezultă cu puterea evidenţei date de hotărârea judecătorească definitivă de condamnare.

În cazul recurentului, încetarea calităţii de notar public, ca sancţiune administrativă, rezultă ope legis, nefiind lăsată la latitudinea autorităţii cu atribuţii în acest sens, respectiv Ministrului Justiţiei. Ordinul Ministerului Justiţiei, contestat de recurent, are un efect constatator al unei situaţii juridice intervenite anterior şi stabilită definitiv pe cale judecătorească.

Contrar celor susţinute de recurent, în cazul prevăzut de art. 41 alin. (1) lit. f), prima teză, din Legea nr. 36/1995, republicată, legiuitorul nu face distincţie între modalităţile de aplicare şi executare a pedepsei dispuse prin hotărârea penală, neavând relevanţă că în privinţa recurentului s-a dispus suspendarea executării pedepsei.

Ceea ce invocă recurentul în susţinerea recursului, în sensul că Ministerul Justiţiei poate aprecia dacă trebuie aplicată sancţiunea încetării calităţii de notar, reprezintă o altă situaţie, prevăzută de art. 41 alin. (3) din Legea nr. 36/1995, republicată şi care vizează ipoteza săvârşirii unei infracţiuni din culpă, caz în care se poate "dispune" încetarea calităţii de notar, recurentul neaflându-se în această ipoteză.

Referirea recurentului la faptul că efectele hotărârii penale definitive nu se puteau produce ipso iure, deoarece prin aceasta nu s-a aplicat pedeapsa accesorie constând în interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, ori de a desfăşura o activitate, este contradictorie, având în vedere că această sancţiunea administrativă intervine ipso iure, însă conform legii speciale a notarilor publici, nefiind una dintre cele pe care trebuie să le aducă la îndeplinire instanţa de executare penală.

Prin urmare, nici aceste critici formulate prin recurs, analizate mai sus de prezenta instanţă, în exercitarea controlului judiciar, nu pot conduce la reformarea soluţiei pronunţate de prima instanţă.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa instanţei de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind legală şi temeinică.

1.2. Temeiul legal al soluţiei pronunţate

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1004 din 17 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.