Simultaneous exercise of mayoral and public institution director functions: incompatibility and conflict of interest under Law no. 161/2003

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 02.03.2023 sub nr. x/2023, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x/15.02.2023.

Prin raportul de evaluare contestat s-au reţinut următoarele:

- au fost identificate elemente de încălcare a regimului juridic al incompatibilităţilor, respectiv a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparentei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare, prin exercitarea simultană a funcţiei de primar general al Municipiului Bucureşti şi a funcţiilor de conducere în cadrul următoarelor instituţii publice: Administraţiei Municipale pentru Consolidarea Clădirilor cu Risc Seismic, în perioada 23.11.2020 - 12.04.2021, Administraţiei Străzilor Bucureşti, în perioada 23.06.2021 -06.08.2021, Administraţiei Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, în perioada 07.08.2021 - 07.09.2021, B., în perioada 16.07.2021 - 25.08.2021;

- au fost identificate elemente de încălcare a regimului juridic al conflictelor de interese conform dispoziţiilor art. 70, art. 71 şi 76 alin. (1) Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparentei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediu de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei cu modificările şi completările ulterioare, întrucât a semnat documente care impun luarea unei decizii atât din funcţia de primar general al Municipiului Bucureşti, cât şi de reprezentant/conducător al Administraţiei Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, respectiv a semnat bugetul Administraţiei Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, prin care se acordă o majorare de 3.000 mii RON (3.000.000 RON), ca urmare a solicitării acestei majorări bugetare, făcută tot de către A., în calitate de reprezentant/conducător al A.L.P.A.B.;

- există indicii cu privire la săvârşirea de către A. a infracţiunii de folosire a funcţiei pentru favorizarea unor persoane, prevăzută de art. 301 şi a infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din C. pen. întrucât persoana fizică A. a fost amendată de către Inspectoratul de Stat în Construcţii, cu amendă de 6.000 RON, conform procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, încheiat în data de 1.02.2022, nr. x, iar această amendă a fost achitată de către de instituţia pe care o reprezintă, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti şi nu de A., astfel cum reiese din Ordinul de plată nr. x din data de 28.02.2022.

La data de 30.05.2023, reclamantul a depus cerere adiţională, prin care a completat contestaţia împotriva raportului de evaluare cu noi motive de legalitate.

Acesta a susţinut că evaluarea a fost realizată cu încălcarea principiului legalităţii, neexistând dovada desemnării celor doi inspectori, evaluarea a fost realizată cu încălcarea principiului imparţialităţii, evaluarea a continuat după retragerea sesizării de către C., evaluarea a fost realizată cu încălcarea dreptului la apărare, evaluarea a fost realizată cu încălcarea principiilor celerităţii şi a bunei administrări.

A învederat reclamantul că ANI, cu încălcarea prevederilor explicite ale art. 13 din Legea 176/2010, a solicitat date care nu sunt publice cu privire la veniturile acestuia, fără ca în prealabil sa îi solicite un punct de vedere, de la ANAF, prin adresa x/11.05.2022.

A solicitat depunerea de către ANI a întregii corespondenţe administrative între ANI şi C. sau reprezentanţi ai acestuia, întreaga corespondenţă administrativă între ANI şi acesta sau reprezentantul său convenţional cu privire la accesul la dosarul administrativ.

La data de 07.09.2023, pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii adiţionale, ca fiind tardiv formulată.

I.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1414 din 21 septembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia tardivităţii formulării cererii adiţionale şi a constatat decăzut reclamantul din dreptul de a invoca noi motive de nelegalitate; a admis excepţia inadmisibilităţii exercitării controlului de legalitate asupra dispoziţiei din raportul de evaluare prin care a fost sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; a respins cererea de anulare cu privire la acest aspect ca inadmisibilă; a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate şi a anulat în parte raportul de evaluare nr. x/23.12.2022 sub aspectul constatării existenţei stării de incompatibilitate şi conflictului de interese.

I.3. Căile de atac exercitate în cauză

I.3.1. Recursul principal formulat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Integritate, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate, ca fiind nelegală cu privire la soluţia de anulare a raportului de evaluare din perspectiva constatării stării de incompatibilitate şi conflictului de interese, şi, în rejudecare, respingerea acţiunii formulate, cu consecinţa menţinerii raportului de evaluare nr. x/15.02.2023, ca fiind temeinic şi legal.

I.3.1.1. Din perspectiva art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea principiilor legalităţii, al rolului activ al instanţei şi al unui proces echitabil.

Sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea principiului legalităţii, în considerarea normei constituţionale prevăzută de art. 124 alin. (1) şi (3) din Constituţia României. Aşadar, instanţa ar fi trebuit să îşi întemeieze soluţia pronunţată cu privire la existenţa incompatibilităţii şi a conflictului de interese, prin raportarea exclusiv la textul de lege aplicabil art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 şi prin dezvoltarea propriilor raţionamente logico-juridice.

Imparţialitatea judecătorului este susţinută de principiul legalităţii. Un judecător imparţial, garanţie a unui proces echitabil în sensul art. 6 par. 1 din Convenţie raportat la art. 21 alin. (3) din Constituţia României, are obligativitatea să aplice legea, hotărârea judecătorească fiind expresia raţionamenutului logico-juridic şi a legalităţii.

Ca o garanţie a independenţei judecătorului, acesta are îndatorirea să stăruie pentru aflarea adevărului pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii. Aşadar, soluţionarea prezentei cauze trebuia să se realizeze prin identificarea corectă a situaţiei factuale, respectiv dacă intimatul-reclamant a exercitat funcţia de director al celor patru instituţii publice menţionate în raportul de evaluare, pe care judecătorul avea obligaţia să o încadreze în textul de lege aplicabil, respectiv art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003. Judecătorul are jurisdictio, acesta spunând dreptul, însă în prezenta cauză întreaga soluţie este întemeiată pe argumentele reclamantului.

Or, sentinţa recurată nu este rezultatul unui proces echitabil din perspectiva unei instanţe independente şi imparţiale. Sentinţa recurată încalcă principiul legalităţii, căci întreaga motivare cu privire la existenţa incompatibilităţii şi a conflictului de interese se realizează prin trunchierea susţinerilor pârâtei, "în acord total" cu susţinerile reclamantului, fără ca judecătorul să se raporteze efectiv la textul de lege aplicabil, respectiv art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, în sensul analizei îndeplinirii/neîndeplinirii condiţiilor legale pentru existenţa/inexistenţa incompatibilităţii şi în acest fel să realizeze un raţionament logico-juridic propriu, pe care părţile să îl înţeleagă şi să îl accepte. Chiar şi în măsura în care pârâtă nu şi-ar fi exercitat dreptul procesual de a formula întâmpinare, judecătorul era dator să aplice legea prin raportare la situaţia factuală rezultată, ca urmare a probelor administrate în cauză, fără a motiva hotărârea sa exclusiv prin prisma susţinerilor părţilor. Este adevărat că în procesul de motivare judecătorul reţine sau nu argumentele părţilor, fără ca aceasta să constituie per se motivarea hotărârii judecătoreşti, ca în prezenta speţă.

Principiul rolului activ al instanţei prevăzut de art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. nu a fost respectat în soluţionarea cauzei, deşi judecătorul are îndatorirea să stăruie pentru aflarea adevărului prin aplicarea corectă a legii.

În speţă, trebuia stabilit, raportat la situaţia factuală, în ce măsură sunt sau nu îndeplinite condiţiile legii cu privire la existenţa incompatibilităţii şi a conflictului de interese, prevăzute de Legea nr. 161/2003. Or, instanţa de fond, "în acord cu reclamantul, instanţa constată că la dosarul cauzei nu a fost administrată nicio probă din care să rezulte că acesta ar fi ocupat orice altă funcţie în afară de cea de Primar General al Municipiului Bucureşti", deşi prin raportul de evaluare şi întâmpinare au fost evidenţiate înscrisurile care atestă că intimatul a exercitat funcţia prohibită de lege, a citat şi a aplicat texte de lege care nu au relevanţă în prezenta cauză, referitoare la principiul autonomiei locale, al descentralizării, la atribuţiile primarului, regăsite în Codul Administrativ. Toate acestea, în condiţiile în care obiectul litigiului îl constituie respectarea regimului juridic al incompatiblităţii şi al conflictului de interese de către intimatul-reclamant, regim reglementat exclusiv de legea specială, iar nu de Codul Administrativ, regim juridic la care acest din urmă act normativ doar face trimitere prin intermediul art. 227.

De asemenea, nu a fost respectat principiul unui proces echitabil, prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale.

În prezenta cauză, primul termen de judecată la care părţile legal citate puteau pune concluzii pe fond a fost la data de 21.09.2023. La aceeasi dată, instanţa a constatat că este competentă să judece cauza şi a estimat durata necesară cercetării procesului la o săptămână. În cauză a fost depusă o cerere modificatoare a acţiunii iniţiale, au fost invocate două excepţii procedurale, a fost propusă proba cu înscrisuri suplimentar faţă de dosarul administrativ, iar obiectul litigiului priveşte două incidente de integritate constatate prin raportul de evaluare contestat. În acest context, la primul termen de judecată din data de 21.09.2023, judecătorul a estimat la o săptămână durata cercetării procesului. Astfel, la termenul din data de 21.09.2023 a fost finalizată cercetarea procesului, au avut loc dezbaterile, a fost pronunţată soluţia, pentru ca a doua zi, la data de 22.09.2022, sentinţa să şi fie redactată. În condiţiile în care şedinţa de judecată a fost programată pentru ora 13, pe lista de şedinţă au figurat 27 dosare, iar anterior cercetării şi dezbaterilor, judecătorul a estimat durata la doar o săptămână, toate acestea constituie dubii serioase în ceea ce priveşte faptul că deliberarea nu a avut loc, de fapt, după dezbaterea hotărârii, ci soluţia fusese deja stabilită, drept dovadă cercetarea, dezbaterea, pronunţarea şi redactarea sentinţei realizându-se în mai puţin de 24 de ore, neexistând o ascultare efectivă a părţilor.

Judecătorul nu a analizat efectiv raportul de evaluare contestat, dat fiind că în cuprinsul sentinţei nu face nicio referire la conţinutul acestuia, preluând inclusiv eroarea privind numărul raportului de evaluare din acţiunea reclamantului, respectiv x, în loc de x, eroare pe care a evidenţiat-o instanţei chiar în şedinţa publică din data de 08.06.2023. Mai mult, cu toate că în cuprinsul sentinţei se referă la raportul de evaluare nr. x/15.02.2023 (eronat), prin dispozitivul sentinţei se anulează raportul de evaluare nr. x/23.12.2022.

Recurenta a precizat că raportul de evaluare nr. x/23.12.2022 a făcut obiectul dosarului nr. x/2023, soluţionat în prima instanţă la data de 25.05.2023 de acelaşi complet format din Preşedinte - D. şi Grefier - E..

Acestea se constituie în argumente solide în susţinerea nerespectării principiului privind dreptul la un proces echitabil în componenta sa privind o reală şi efectivă ascultare a părţilor de către instanţă, dar şi în componenta privind nerespectarea principiului legalităţii. O instanţă care nu este imparţială, dat fiind că şi-a format opinia anterior ascultării părţilor, lipseşte de conţinut dreptul la apărare, nefiind respectat nici dublul grad de jurisdicţie stabilit prin lege.

I.3.1.2. Din perspectiva art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.., instanţa de fond a pronunţat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind nemotivată, neîndeplinind exigenţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat că obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţie şi a art. 6 paragraful. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Prin sentinţa recurată nu este realizată o motivare prin care judecătorul, ţinând cont de toate elementele factuale ale speţei, identifică norma juridică aplicabilă speţei, ci se limitează la o înşiruire de contraziceri ale argumentelor pârâtei. Nu există o contrargumentare efectivă, pentru că lipsesc argumentele instanţei, motivarea instanţei rezumându-se la preluarea unor apărări "decupate" din întâmpinarea subscrisei, la care se răspunde cu o serie de preluări din acţiunea reclamantului.

Faptul că judecătorul fondului "motivează" exclusiv prin intermediul argumentelor părţilor, alegând cu care anume este sau nu de acord, nu se contituie într-o motivare care să releve raţionamentul logico-juridic propriu al instanţei (de exemplu pag. 19 ultimul paragraf " în acord cu reclamantul", pagina nr. 20 primul paragraf "Tot în acord cu reclamantul", continuând cu următorul paragraf "După cum bine a surprins reclamantul").

O motivare proprie instanţei nu este întemeiată exclusiv pe contra/argumentarea celor menţionate în întâmpinare, folosind în acest sens sintagme de felul: "pârâta nu a oferit un argument pertinent"(pag. 20 para 3) "pârâta ANI nu a formulat nicio apărare", respectiv "după cum citează chiar pârâta". Într-o asemenea ipoteză s-ar putea concluziona că dacă pârâta nu ar fi depus o întâmpinare, judecătorul neavând la ce se raporta, fie ar fi fost în imposibilitate de a judeca şi motiva cauza, fie ar fi admis fără nicio altă analiză acţiunea reclamantului.

Potrivit art. 126 alin. (6) prima teză din Constituţia României "Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat", sens în care judecătorul are obligaţia constituţională, o dată învestit de cererea reclamantului, de a efectua un control efectiv asupra actului administrativ dedus judecăţii.

Hotărârea judecătorească este rezultatul unui proces logic de analiză a probelor administrate, desfăşurat în scopul aflării adevărului, care se realizează la momentul deliberării, deci, evident, ulterior închiderii dezbaterilor. Un astfel de proces de analiză, care este necesar stabilirii stării de fapt desprinse din probatoriul administrat se realizează inclusiv prin înlăturarea unor probe şi reţinerea altora, ca urmare a unor raţionamente logice, aparţine, însă, doar instanţei.

Totodată, Înalta Curte reţine că un astfel de proces al "judecăţii" este reflectat de judecător în cuprinsul motivării hotărârii judecătoreşti, care reprezintă în esenţă; (astfel cum a reţinut şi Curtea Constituţională în pct. 50 al Deciziei sale nr. 233 din 7 aprilie 2021) fixarea, prin redactare, a silogismului judiciar, care explică şi justifică soluţia şi reprezintă o garanţie că rezultatul judecăţii este expresia deliberării, în mod esenţial sub aspectul conţinutului. (Decizia ICCJ nr. 3151/2022).

Din considerentele sentinţei recurate nu rezultă în mod logic silogismul juridic ce a stat la baza pronunţării soluţiei.

Situaţia de fapt este generată de exercitarea simultană a două funcţii prohibite de legea specială, sens în care instanţa a fost învestită cu analiza aplicabilităţii sau nu a art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003. Argumentele folosite de instanţă sunt străine pricinii dat fiind că raportul de evaluare este întemeiat pe prevederile Legii nr. 161/2003, lege organică specială la care Codul Administrativ face trimitere, instanţa de fond a dezvoltat teoria administraţiei publice locale, a principiului descentralizării, a răspunderii primarului în faţa electoratului, citând articole de lege inaplicabile şi decizii de interpretare şi de speţă ale Înaltei Curţi, care nu au legătură cu situaţia de incompatibilitate reţinută prin raportul de evaluare contestat.

Astfel, instanţa de fond citează dintr-o decizie de speţă, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, afirmând că această jurisprudenţă este deosebit de relevantă. Însă, situaţia analizată în decizia nr. 3862/2017 nu prezintă relevanţă în prezenta speţă, dat fiind că Înalta Curte a soluţionat legalitatea aplicării unei sancţiuni contravenţionale primarului de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, din această perspectivă analizându-se atribuţiile primarului raportat la atribuţiile consiliului local.

Scopul motivării hotărârii judecătoreşti este de a demonstra părţilor că au fost ascultate, contribuind la o mai bună acceptare de către acestea a deciziei, în plus îl obligă pe judecător să îşi întemeieze motivarea pe argumente obiective.

În mod evident, prin omisiunea instanţei de fond de a examina şi cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, în integralitate, motivele de fapt şi de drept invocate de pârâtă prin întâmpinare, care necesitau un răspuns specific şi explicit, au fost nesocotite dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, Înalta Curte fiind astfel în imposibilitatea de a exercita în mod corespunzător atribuţiile de, control judiciar. Necesita un răspuns specific şi explicit din partea instanţei motivul pentru care atribuţia primarului prevăzută de la art. 154 alin. (4) din Codul administrativ înlătură aplicabilitatea art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, în condiţiile în care legea specială nu prevede o asemenea excepţie

Instanţa de fond nu s-a pronunţat privitor la existenţa unei exercitări efective a funcţiei de director simltan cu cea de primar, raportat la cele reţinute de raportul de evaluare, dar şi care sunt argumentele pentru care intimatul s-ar încadra în situaţia de excepţie prevăzută de teza ultimă a art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003.

Cu toate că a arătat prin întâmpinare, cu titlu de exemplu, că în exercitarea funcţiei de director general al ALPAB întimatul-reclamant a semnat în această calitate, iar nu în calitatea de primar general al municipiului Bucureşti, fiind aplicată şi ştampila ALPAB, Propunerea de rectificare a bugetului pentru anul 2021 şi Nota de fundamentare a acesteia transmisia de ALPAB, pe care a înaintat-o cu nr. x/26.04:2021 Primăriei Municipiului Bucureşti, instanţa s-a limitat a constata, fără nicio motivare că nu există nicio probă care să ateste că intimatul a exercitat funcţia de director, înlăturând pur şi simplu ipoteza exercitării efective a funcţiei de director simultan cu cea de primar. Nu în ultimul rând, a semnat împuternicirea nr. 10531/20.08.2021 şi întâmpinarea formulată de ALPAB "reprezentată prin director general" şi semnată în calitate de director general de intimatul-reclamant.

În aceste condiţii, se cauzează recurentei-pârâte o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.

Cu privire la motivele contradictorii pe care le conţine sentinţa recurată, recurenta a solicitat să se constate că judecătorul fondului referindu-se la incompatibilitate, citează art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, pentru ca în cele ce urmează să se refere exclusiv la noţiunea de conflict de interese (a se vedea pagina 20 paragraful 2), susţinând că există conflict de interese atunci când o persoană exercită două funcţii cu interese contrare. Tot la conflictul de interese se referă instanţa pe parcursul paginii 20 paragraful 13 "de altfel pârâta ANI ignoră chiar reglementarea de excludere a existenţei conflictului de interese şi realizează o distincţie neprevăzută de lege şi prin adăugare la lege."

Această confuzie a celor două noţiuni, ţinând cont că în speţă este contestat un raport de evaluare care constată existenţa ambelor incidente de integritate, atât incompatibilitatea, cât şi conflictul de interese, este de natură a se încadra în motivul de casare privind existenţa unei motivări contradictorii, fiind evident că instanţa a folosit calificări juridice diferite pentru aceeaşi noţiune, respectiv pentru noţiunea de conflict de interese.

I.3.1.3. Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, referitoare la regimul juridic al incompatipilităţilor, şi cu aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute la art. 70, art. 71 şi art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, referitoare la conflictul de Interese.

(i).Referitor la situaţia de incompatibilitate

Instanţa de fond a reţinut că în cauză este incidentă situaţia de excludere a stării de incompatibilitate, în situaţia în care primarul exercită calitatea de reprezentant al instituţiilor publice din subordinea unităţilor administrativ teritoriale.

Potrivit Codului Administrativ (art. 154 alin. (6), art. 155 alin. (1) lit. a), art. 132 şi art. 155 alin. (5), instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit legea, atât timp cât legiuitorul a prevăzut pentru primar exclusiv aceste situaţii de reprezentare. În principal, primarul este reprezentantul unităţii administrativ teritoriale, iar strict pentru anumite situaţii are calitatea de reprezentant al statului.

Art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 conţine o excepţie de la existenţa incompatibilităţii: "cu excepţia reprezentanţilor în adunarea generală a acţionarilor la societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a membrilor în consiliile de administraţie ale unităţilor şi instituţiilor de învăţământ de stat sau confesionale şi ale spitalelor publice din reţeaua autorităţilor administraţiei publice locale sau a altor reprezentanţi ai instituţiilor publice din subordinea unităţilor administrativ-teritoriale sau la care unitatea administrativ-teritorială pe care o conduce deţine participaţie."

Calităţile sau funcţiile a căror exercitare este permisă simultan cu funcţia de primar, sunt următoarele: reprezentanţii în adunarea generală a acţionarilor, membrii în consiliul de administraţie al instituţiilor de învăţământ de stat sau confesionale, membrii în consiliile de administraţie ale spitalelor publice din reţeaua administraţiei publice locale sau alţi reprezentanţi ai instituţiilor publice aflate în subordinea unităţii administrativ teritoriale.

Acelaşi art. 87 alin. (11) din Legea nr. 161/2003 prevede că "Activitatea desfăşurată de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti, preşedinte şi vicepreşedinte al consiliului judeţean, în calitate de membru al consiliului de administraţie al unei entităţi economice din subordinea sau la care unitatea administrativ-teritorială pe care o conduce deţine participaţie, la unităţile şi instituţiile de învăţământ de stat sau confesionale şi la spitalele publice din reţeaua autorităţilor administraţiei publice locale sau a altor reprezentanţi ai instituţiilor publice din subordinea unităţilor administrativ-teritoriale nu este retribuită.

Sentinţa recurată reţine la pagina 20 primul paragraf următoarele:

"Tot în acord cu reclamantul, instanţa constată că în cauză este incidentă ipoteza expresă de excludere a stării de incompatibilitate în situaţia în care primarul exercită calitatea de reprezentant al instituţiilor publice din subordinea unităţilor administrativ-teritoriale".

Tot instanţa de fond combate în următoarele paragrafe susţinerile pârâtei şi susţine că primarul de fapt conduce în mod direct instituţiile publice din subordinea unităţii administrativ teritoriale, sens în care concluzionează că reclamantul şi-a exercitat în mod legal toate competenţele.

Aşadar, instanţa de fond, deşi reţine ca reclamantul este reprezentant al instituţiilor publice din subordinea unităţii administrativ teritoriale, reţine şi că acesta conduce în mod direct instituţiile publice, realizând astfel o confuzie între cele două calităţi: fie conduce direct, fie doar reprezintă.

Referitor la argumentul intimatului, îmbrăţişat de instanţa de fond, potrivit căruia primarul conduce direct toate instituţiile sau serviciile publice din cadrul unităţii administrativ teritoriale, iar nu prin intermediul directorilor, pe care are obligaţia să îi numească, potrivit art. 130 alin. (3) din Codul Administrativ, coroborat cu art. 155 alin. (5) lit. e), apreciem că aceasta nu se poate constitui într-o excepţie de la cadrul normativ prevăzut de Legea nr. 161/2003, în speţă o excepţie a art. 87 alin. (1) lit. d).

Potrivit Constituţiei României, Legea nr. 161/2003 privitoare la regimul incompatibilităţilor şi al conflictelor de interese este lege organică.

Actualul Cod Administrativ care reglementează organizarea administraţiei publice, conţine o normă de trimitere cu privire la incompatibităţile şi conflictele de interese primarilor, respectiv art. 227, fără a se constitui într-o lege specială faţă de Legea nr. 161/2003 referitor la regimul juridic al incompatibilităţilor şi conflictelor de interese aplicabil primarilor.

Recurenta susţine că instanţa de fond avea obligaţia de a respecta principiul constituţional al ierarhiei actelor normative şi de a aplica strict prevederile legii organice speciale, fără a crea o excepţie neprevăzută de aceasta prin interpretarea şi aplicarea unor norme privitoare la atribuţiile primarului conţinute de o ordonanţă de urgenţă, respectiv O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul Administrativ act normativ de o forţa inferioară Legii nr. 161/2003, lege organică specială.

Chiar dacă ordonanţa de urgenţă este asimilată legii, totuşi potrivit art. 115 din Constituţia României "Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.", iar potrivit art. 73 alin. (3) lit. o) din Constituţia României prin lege organică se reglementează "organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală;". Nu în ultimul rând, Ordonanţa de Urgenţă nr. 57/2019 privind Codul Administrativ nu a fost încă aprobată printr-o lege de Parlament.

Potrivit principiului exceptio est strictissimae intepretationis, legea specială conţine excepţiile pe care le are în vedere, ele fiind menţionate folosindu-se expresia "prin derogare" sau "prin excepţie".

Singura excepţie pe care o cuprinde art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 este conţinută de ultima teză; textul de lege a dobândit actuala formă ca urmare a adoptării Legii nr. 128/2017, iar din expunerea de motive a acesteia reiese că legiuitorul a avut în vedere faptul că "nu numai că este normal şi corect ca primarul să facă parte din consiliile de administraţie ale regiilor autonome de interes local sau ale societăţilor comerciale de interes local, ci este chiar o obligaţie legală pe care acesta o are în exercitarea atribuţiilor sale conferite de lege."

Aşadar, se poate foarte clar observa că intenţia legiuitorului în ceea ce-l priveşte pe primar a fost doar cu privire la această calitate, fără a se putea interpreta norma legală de la art. 87 alin. (1) lit. d) în sensul pe care îl statuează instanţa, respectiv că primarul atunci când exercită efectiv funcţia de director al instituţii şi servicii publice prin semnarea de acte juridice specifice acestei funcţii este de fapt, "un alt reprezentant al instituţiilor publice din subordinea unităţilor administrativ teritoriale".

Textul prevede că incompatibilitatea priveşte deţinerea simultană a funcţiei de primar şi a funcţiei de director al unei instituţii publice, iar excepţia se referă la un alt reprezentant, în speţă altul decât reprezentanţii în AGA sau membri în CA-ul instituţiei publice din subordinea UAT, fără ca prin aceasta voinţa legiuitorului să fie în sensul de a permite primarului să exercite o funcţie de conducere dintre cele enumerate în prima teză, respectiv să permită exercitarea simultana a funcţiei de primar şi cea de director.

Prima teză a textului de lege aplicabil prezentei speţe enumera funcţiile de conducere, fără ca enumerarea să fie exhaustivă, căci legiuitorul are în vedere "orice alte funcţii de conducere", pe când în teza ultimă, cea care conţine excepţiile, are în vedere funcţiile de reprezentare, iar nu cele de conducere directă şi efectivă, fără ca acestea să se suprapună. Aşadar, nu este o interpretare legală, conformă cu voinţa legiuitorului, faptul că funcţia de director al unei instituţii publice din subordinea unităţii-administrativ teritoriale ar echivala cu "alţi reprezentanţi" în sensul legii.

În cuprinsul sentinţei recurate instanţa reţine faptul că: "După cum bine a surprins reclamantul, existenta conflictului de interese transpare atunci când o persoană exercită două funcţii cu interese contrare or, o asemenea ipoteză nu există întrucât există un singur interes convergent atât al primarului cât şi al reprezentantului unei instituţii publice, respectiv interesul public."

Recurenta subliniază faptul că nici conflictul de interese, nici încompatibilităţile nu sunt definite aşa cum reţine instanţa de fond, respectiv prin exercitarea a două funcţii cu interese contrare. Aşadar, nici din punct de vedere al existenţei incompatibilităţilor şi nici din punct de vedere al conflictului de interese nu subzistă condiţia reţinută de instanţa de fond, respectiv cea de a exista "un singur interes convergent, atât al primarului cât şi al reprezentantului unei instituţii publice, respectiv interesul public."

Din această perspectivă, sentinţa recurată este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 şi a prevederilor art. 70 şi art. 71 din aceeaşi lege.

Confuzia permanentă între activitatea de a conduce, îndeplinind atribuţii specifice funcţiei de director ale instituţiilor/serviciilor publice, şi cea de reprezentare prevăzută de teza ultimă a art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 a generat argumente confuze statuate de instanţă, după cum urmează: "Din perspectiva tezei ultime a art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea 161/2003 afirmaţia pârâtei că reclamantul ar fi putut conduce activitatea acestora doar dacă făceau parte din aparatul propriu al primarului nu are niciun suport legal. Instituţiile publice de la nivelul unităţii administrativ-teritoriale, în mod evident nu pot fi confundate cu aparatul propriu al primarului, fiind noţiuni distincte, bine definite de Codul administrativ."

Tocmai, din perspectiva tezei ultime a art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 legiuitorul a avut în vedere situaţia "altor reprezentanţi", iar nu situaţia conducerii efective a unor instituţii publice. Afirmaţia la care face referire instanţa este scoasă din context, ea fiind o apărare formulată raportat la criticile intimatului-reclamant.

Susţinerea pe care o reiterează şi în prezentul recurs constă în faptul că toate instituţiile publice menţionate în raportul de evaluare contestat sunt persoane juridice, iar la momentul înfiinţării acestora ca instituţii publice cu personalitate juridică au fost, de altfel, desfiinţate serviciile corespunzătoare, existente în cadrul aparatului de specialitate al primarului general. În acest sens a arătat că initimatul-reclamantul face confuzie între instituţiile publice cu personalitate juridică la care se referă raportul de evaluare şi serviciile existente în cadrul aparatului de specialitate al primarului, care sunt subordonate, în mod evident, acestuia.

Citarea definiţiilor prevăzute de Codul Administrativ la art. 5 lit. g) respectiv art. 5 lit. k) nu prezintă relevanţă din punct de vedere al argumentării privind reglementarea situaţiei de excludere a existenţei conflictului de interese.

Presupunând că instanţa se referă la situaţia de excepţie privind incompatibilitatea, arată că aceasta se referă, aşa cum a mai arătat la situaţia reprezentanţilor în AGA, membrilor în CA-uri şi a altor reprezentanţi ai instituţiilor publice aflate în subordinea unităţii administrativ-teritoriale.

Or, funcţia de conducere de director exercitată de intimatul-reclamant nu se poate înscrie în categoria "alţi reprezentanţi ai instituţiilor publice".

Aşadar, instanţa de fond a omis argumentele pârâtei privind prevederile art. 148 alin. (2) din Codul Administrativ, potrivit cărora funcţia de primar este o funcţie de demnitate publică, fiind evidentă intenţia legiuitorului de a nu acorda primarului, funcţie de demnitate publică, atribuţiile unui director general, adică atribuţii de angajat potrivit Codului Muncii sau de funcţionar public de conducere.

Atribuţiile primarului, prevăzute de art. 155 Cod Administrativ, nu se suprapun cu atribuţiile directorului general al unei instituţii publice.

În acelaşi sens, se poate observa că legiuitorul a reglementat în mod similar rolul şi atribuţiile prefectului în cuprinsul art. 252 şi următoarele din Codul Administrativ. Astfel că la art. 252 alin. (1) lit. b) sunt prevăzute: "atribuţii în exercitarea rolului constituţional de conducere a serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor si ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ teritoriale;" acestea fiind enumerate la art. 254 din Codul Administrativ.

Similar, nu se poate interpreta textul de lege în sensul că prefectul conduce în mod efectiv şi direct toate serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale.

Deşi acceptă necesitatea unor organe de execuţie proprii serviciilor şi instituţiilor publice, pentru a organiza în mod optim serviciile şi instituţiile publice, deci pentru a-şi îndeplini atribuţiile legale prevăzute la art. 155 alin. (5) lit. c) şi e) Cod Administrativ, instanţa afirmă că aceasta reprezintă o "facultate", altfel spus primarul ignorând dispoziţiile privitoare la numirea/sancţionarea conducătorilor instituţiilor şi serviciilor publice, prevăzute de art. 155 alin. (5) lit. e) Cod Administrativ le poate conduce direct permanent sau temporar.

Susţine în mod greşit instanţa că nu există nicio dispoziţie de text legal care să împiedice conducerea directă a unui serviciu public prin preluarea în mod direct a activităţii serviciului de către primar, întrucât acesta va răspunde în faţa electoratului:

Această susţinere este nelegală, căci tocmai textul de lege în baza căruia a fost emis raportul de evaluare, respectiv art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 interzice expres ca primarul să conducă direct o instituţie publică, deci să exercite atribuţiile funcţiei de director.

Norma juridică avută în vedere de inspectorul de integritate, respectiv art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, prevede situaţiile de excepţie care înlătură situaţia de incompatibilitate, iar prevederile art. 154 alin. (4) din Codul Administrativ nu se încadrează în excepţiile limitativ prevăzute.

Rolul primarului de conducător al instituţiilor publice de interes local, precum şi al serviciilor publice de interes local, prevăzut de art. 154 alin. (4), se impune a fi exercitat cu respectarea prevederilor legale privind regimul juridic al incompatibilităţilor.

Astfel, primarul conduce instituţiile şi serviciile publice prin emiterea unor acte juridice specifice funcţiei de demnitate publică pe care o îndeplineşte, respectiv prin emiterea de decizii, avize, etc.

În prezenta cauză primarul a emis şi semnat acte specifice funcţiei de director al instituţiilor publice respective, ca de exemplu solicitarea acordului privind organizarea examenului de promovare sau emiterea Deciziei nr. 33/29.07.2021 în calitate de Director al B., privind detaşarea domnului A.A. în funcţia de inspector în cadrul B., începând cu data de 03.08.2021, exemplele putând continua.

Prin sentinţa pronunţată, instanţa de fond a adăugat la lege şi a creat o excepţie care nu este prevăzută de legea specială, statuând că exercitarea funcţiei de primar simultan cu cea de director al unor instituţii publice, este permisă de lege, deşi nu a analizat reţinerile actului administrativ raportat la ipoteza legală prevăzută de art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, şi apreciind în mod nelegal că intimatul-reclamant şi-a îndeplinit funcţia de primar cu îndeplinirea condiţiilor legale, potrivit Codului Administrativ.

(ii) Tot în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critică soluţia instanţei de fond cu privire la existenţa conflictului de interese din perspectiva aplicării greşite a normelor de drept material prevăzute de art. 70, art. 71 şi art. 76 din Legea nr. 161/2003.

Soluţia instanţei de fond prin care a înlăturat existenţa conflictului de interese nu respectă prevederile Legii nr. 161/2003.

Astfel, textul normei juridice trebuie interpretat din punct de vedere teleologic, fiind evident, încă din titlul Legii nr. 161/2003, că scopul legiuitorului şi al reglementărilor, a fost "acela de prevenire a corupţiei", urmărindu-se ca persoana care deţine o demnitate/funcţie publică să adopte o conduită preventivă, raţiunea, fiind aceea de a garanta principiile imparţialităţii, integrităţii, transparenţei decizionale şi supremaţiei interesului public în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice, prin sancţionarea situaţiilor în care interesul privat ar putea prevala asupra interesului public, în exercitarea acestora.

Instanţa de fond a înlăturat în mod greşit constatările din raportul de evaluare referitoare la existenţa conflictului de interese raportat la faptul că interesul patrimonial nu trebuie cuantificat şi dovedit, raţiunea instituirii conflictului de interese care intră sub incidenţa Legii nr. 161/2003 fiind aceea de a asigura eliminarea subiectivismului şi interesului particular ori de grup în cadrul forurilor decizionale ale autorităţilor publice.

Intimatul-reclamant a semnat documente care impun luarea unei decizii din perspectiva ambelor funcţii (funcţia de primar general al Municipiului Bucureşti şi conducător al Administraţiei Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti), respectiv a semnat bugetul Administraţiei Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, prin care se acordă o majorare de 3.000 mii RON, ca urmare a solicitării acestei majorări bugetare tot de către A., în calitate de conducător al A.L.P.A.B.

Raportul de evaluare reţine că bugetul prin care s-a acordat o majorare a fost semnat, aşadar însuşit, existând o decizie din perspectiva ambelor funcţii.

Potrivit art. 155 alin. (4) Cod administrativ, "În exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1) lit. c), primarul: a) exercită funcţia de ordonator principal de credite;"

Art. 21 alin. (4) din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale prevede că "(4) Conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică, cărora li se alocă fonduri din bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2), sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz."

Or, directorul A.L.P.A.B este ordonator terţiar de credite, iar primarul general al Capitalei este ordonator principal de credite, ceea ce înseamnă că intimatul-reclamant a semnat documente atât în calitate de ordonator principal de credite cât şi în calitate de ordonator terţiar de credite.

Conflictul de interese nu este condiţionat de dobândirea unor câştiguri patrimoniale, cuantificabile în bani, raţiunea edictării în acest fel a conflictului de interese fiind aceea de a elimina orice dubiu ori suspiciune rezonabilă cu privire la modul de îndeplinire a atribuţiilor legale ale aleşilor locali.

Interesele patrimoniale nu trebuie dovedite în concret, raţiunea instituirii conflictului de interese fiind aceea de a înlătura orice suspiciune, orice dubiu rezonabil cu privire la modalitatea de aducere la îndeplinire a atribuţiilor şi competenţelor legale de către funcţionarii/demnitarii publici, fără a fi necesar să se dovedească, pentru stabilirea conflictului de interese, interesele patrimoniale.

Din perspectiva legiuitorului, simpla posibilitate ca actul să fie încheiat fără existenţa unor garanţii de obiectivitate generează conflictul de interese, fiind suficient ca beneficiul să aibă caracter potenţial, nu şi efectiv.

Noţiunea de "interes" avută în vedere de legiuitor nu se referă strict la un avantaj/beneficiu material, cuantificabil în bani, pe care primarii şi viceprimarii, primarul general şi viceprimarul municipiului Bucureşti l-ar putea obţine pentru sine, pentru soţul său ori rudele sale de gradul I.

Raţiunea reglementării conflictului de interese este aceea de a preveni existenţa oricărui dubiu rezonabil cu privire la îndeplinirea, cu obiectivitate, imparţialitate şi integritate, de către persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică a atribuţiilor şi competenţelor ce îi revin potrivit legii.

Mai mult, exercitarea a două funcţii, în speţa de faţă cea de primar general al municipiului Bucureşti simultan cu cea de director al unei instituţii subordonate primăriei invocând permisiunea dispoziţiilor Codului administrativ, nu exonerează persoana evaluată de obligaţia respectării prevederilor care reglementează regimul juridic al conflictului de interese.

Având în vedere aspectele detaliate în concordanţă cu prevederile legale menţionate mai sus, rezultă faptul că, în perioada exercitării celor două funcţii de către A., a încălcat regimul juridic al conflictului de interese prevăzut de dispoziţiile art. 70, art. 71 şi 76 alin. (1) Legea nr. 161/2003, întrucât a semnat documente care impun luarea unei decizii atât din funcţia de primar general al Municipiului Bucureşti cât şi de conducător al Administraţiei Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, respectiv a semnat bugetul Administraţiei Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, prin care se acordă o majorare de 3.000 mii RON, ca urmare a solicitării acestei majorări bugetare, făcută tot de către A., în calitate de reprezentant/conducător al A.L.P.A.B.

Încălcarea regimului juridic al conflictului de interese în materie administrativă este în strânsă legătura cu situaţia de incompatibilitate intervenită prin exercitarea simultană a celor două funcţii. În acest sens, recurenta arată faptul că incompatibilităţile enumerate de legiuitor, respectiv interzicerea exercitării simultane a două funcţii au drept scop evitarea posibilelor situaţii de conflict de interese care pot interveni în perioada exercitării funcţiilor incompatibile.

I.3.2. Recursul incident formulat de recurentul-reclamant A.

Recurentul – reclamant A. a formulat recurs incident, prin care a solicitat, în măsura în care recurentul principal îşi menţine recursul, admiterea recursului incident, casarea în parte a hotărârii atacate faţă de aspectele detaliate mai jos şi menţinerea soluţiei de anulare în parte a raportului de evaluare sub aspectul constatării inexistenţei stărilor de incompatibilitate şi a conflictului de interese.

În motivarea recursului, recurentul – reclamant a susţinut că excepţia tardivităţii cererii completatoare a fost admisă în mod eronat de instanţa de fond, faţă de prev. art. 17 alin. (4) din Legea nr. 176/2010, ale art. 22 din Legea nr. 176/2010, ale art. 13 alin. (1) din Legea 554/2004 şi ale art. 204 alin. (1) C. proc. civ.. Persoanei care a făcut obiectul activităţii de evaluare i se comunica raportul, nu si dosarul administrativ care a stat la baza raportului. Fata de comunicarea raportului are 15 zile să formuleze contestaţie.

Persoana care a făcut obiectul activităţii de evaluare are acces la dosarul administrativ care a stat la baza raportului abia împreuna cu întâmpinarea formulata în cauză. Dacă există motive de nelegalitate a raportului care decurg din dosarul administrativ, este logic ca acesta să poată să îşi completeze cererea în condiţiile legii generale, Legea 554/2004 şi C. proc. civ., aceasta fiind ipoteza ce se regăseşte în cauză.

Neregulile de procedură cu care a sesizat instanţa prin cererea completatoare nu rezulta din Raportul de evaluare, ci din dosarul administrativ al acestuia, dar constituie motive de nelegalitate ale Raportului.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, imposibilitatea completării cererii în baza legii generale trebuia prevăzută în mod explicit de legea specială.

Prin analogie, Legea 554/2004 prevede în art. 11 termenul de 6 luni al formulării acţiunii privind anularea unui act administrativ. Nu înseamnă că acţiunea nu poate fi completată în temeiul art. 13 alin. (1) din Legea 554/2004 şi al art. 204 C. proc. civ.

A mai susţinut recurentul – reclamant că, în mod eronat, instanţa de fond nu a anulat întregul Raport de evaluare, deşi întreaga activitate de evaluare s-a bazat pe informaţii care nu erau publice, colectate de inspectorul de integritate înainte de a solicita un punct de vedere reclamantului.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că inspectorul de integritate nu poate analiza decât informaţii publice înainte de solicitarea unui punct de vedere de la persoana evaluată, sub sancţiunea nulităţii absolute a raportului. Această judecată nu este contestată prin recursul principal, deci rămâne câştigată cauzei. Instanţa de fond se refera în ultimul paragraf al pag. 18 şi în primele 10 paragrafe ale pag. 19 la alte neconformităţi invocate de reclamant, asupra cărora nu mai insistă. Instanţa de fond nu se referă însă la principalul argument din secţiunea II a cererii principale.

În consecinţă, toate actele întocmite de către inspectorul de integritate, care stau la baza întocmirii Raportului de evaluare contestat, sunt lovite de nulitate pentru nerespectarea prevederilor art. 13 şi 20 din Legea 176/2010. De asemenea, în mod subsecvent, Raportul de evaluare contestat este lovit de nulitate.

Mai precis, faţă de toate faptele imputate, recurentul-reclamant a formulat unicul punctul de vedere x. Raportul a fost întocmit în 15.02.2023. Tot dosarul administrativ a fost întocmit înainte de 14.02.2023 şi a cuprins acte care nu sunt publice. În mod evident, sintagma informaţii publice la care se referă norma legală se referă la informaţii din surse deschise la care are acces inspectorul de integritate, fără a solicita acte interne ale altor autorităţi publice.

De asemenea, instanţa de fond nu a cercetat motivul de nelegalitate din secţiunea VI a cererii principale, în care a arătat că principiul imparţialităţii instituit de art. 8 din Legea 176/2010 şi art. 10 lit. e) din Legea 176/2010 obligă inspectorul de integritate să realizeze propria evaluare cu privire la situaţia de fapt, pe care să o motiveze în Raport.

În finalul recursului incident, recurentul-reclamant a reiterat motivele de nelegalitate din cererea completatoare (pentru ipoteza în care instanţa de recurs, în rejudecare, respinge excepţia tardivităţii cererii completatoare).

I.4. Apărările formulate în cauză

I.4.1. Întâmpinarea depusă de recurentul-reclamant A.

Recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare la recursul recurentei-pârâte ANI, prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului şi menţinerea sentinţei civile ca legală şi temeinică.

Asupra motivelor procedurale de nelegalitate a Raportului, instanţa de fond a reţinut că interpretarea art. 20 şi 13 din Legea 176/2010 este în sensul în care inspectorul de integritate nu poate desfăşura nicio activitate de cercetare, cu excepţia prelucrării informaţiilor publice, înainte de solicitarea unui punct de vedere de la persoana vizată, sub sancţiunea nulităţii absolute a raportului. Soluţia nu a fost criticată prin recursul principal.

Instanţa de fond nu deduce însă de aici nulitatea întregii cercetări a inspectorului de integritate, întrucât toate actele din dosarul administrativ au fost obţinute înainte de solicitarea unui punct de vedere reclamantului (punctul de vedere a fost comunicat de reclamant în 14.02.2023, Raportul de evaluare a fost întocmit în 15.02.2023).

Instanţa de fond a reţinut inexistenţa regimului juridic al incompatibilităţii, din mai multe argumente: nu s-a probat că reclamantul ar fi ocupat vreo altă funcţie în afara de cea de Primar General al Municipiului Bucureşti sau că ar fi fost remunerat pentru vreo altă funcţie; scopul normei este sancţionarea exercitării simultane a doua funcţii care să vizeze interese contrare şi care ar putea afecta interesul public, ipoteză ce nu se regăseşte în cauză; în temeiul Codului Administrativ, primarul conduce toate serviciile de interes local, cum sunt cele patru în cauză; interpretarea în care exercitarea conducerii serviciilor de interes local s-ar reduce doar la competenţa de numire şi revocare a directorilor acestora nu are niciun suport legal şi neagă în substanţa sa însuşi principiul autonomiei locale.

Instanţa de fond a reţinut inexistenţa regimului juridic al conflictului de interese, întrucât norma legală impune condiţia unui interes personal de natura patrimonială, evident neîndeplinită.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 noul C. proc. civ., recurentul – reclamant a susţinut că acesta nu este neîntemeiat.

Recurenta-pârâtă a afirmat că instanţa de fond nu a interpretat art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea 161/2003. Dimpotrivă, întreaga argumentaţie de la pag. 19, 20, 21, 22, 23 reprezintă o interpretare a art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea 161/2003 (reglementarea incompatibilităţii primarului) la situaţia din prezenta cauza.

Recurenta mai este nemulţumită că instanţa de fond a reţinut argumente ale reclamantului şi a cenzurat argumente ale sale. De asemenea, că s-a pronunţat în mai puţin de 24 de ore. În mod evident niciunul dintre aceste argumente nu reprezintă încălcări ale regulilor de procedură.

Nici motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ. nu este întemeiat. Contrar celor afirmate de recurenta-pârâtă, instanţa de fond şi-a motivat hotărârea, argumentele sale asupra chestiunilor în discuţie fiind rezumate anterior.

Contrar celor afirmate de recurenta-pârâtă, Decizia nr. 3862/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este relevantă în cauză, chiar dacă se referă la o sancţiune dispusă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, întrucât se referă la atribuţia primarului de organizare în concret a serviciilor publice.

Contrar celor afirmate de recurenta ANI, instanţa de fond a motivat cu privire la situaţia de fapt, reţinând ca reclamantul nu a ocupat vreo alta funcţie în afară de cea de Primar General al Municipiului Bucureşti, dar a exercitat, din aceasta funcţie, calitatea de reprezentant al unui serviciu subordonat.

Este adevărat, instanţa de fond foloseşte de doua ori noţiunea conflict de interese (pag. 20 par. 3 si 14) în loc de incompatibilitate. Însă, este evident din structura sentinţei, începând cu art. 19 par. 11 până la pag. 23 par. 5, că se referă la incompatibilitate, deci folosirea noţiunii conflict de interese este o simplă eroare materială.

Recurentul-reclamant susţine, de asemenea, netemeinicia motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ., arătând că recurenta ANI nu critică faptul că inspectorul de integritate nu putea desfăşura nicio activitate de cercetare, cu excepţia prelucrării informaţiilor publice, înainte de solicitarea unui punct de vedere de la persoana evaluată, sub sancţiunea nulităţii absolute a raportului şi nici că nu s-a probat că reclamantul ar fi ocupat vreo altă funcţie în afara de cea de Primar General al Municipiului Bucureşti sau că ar fi fost remunerat pentru vreo altă funcţie, ci se mărgineşte să conteste judecata instanţei de fond (argumentul b de la punctul 2) care reţine că scopul normei este sancţionarea exercitării simultane a două funcţii care să vizeze interese contrare şi care ar putea afecta interesul public, fără să aducă însă argumente contrare celor reţinute de instanţa de fond.

Recurenta contesta judecata instanţei de fond (argumentul c de la punctul 2), afirmând ca primarul nu conduce în mod direct serviciile subordonate, ci prin alte acte de procedură.

Afirmaţiile sunt nerelevante, întrucât nu s-a făcut dovada vreunei conduceri directe de către reclamant a serviciilor subordonate. În mod evident, funcţia de director general/director executiv/director presupune activităţi de administrare curenta a activităţii instituţiei, care diferă de activitatea de reprezentare exercitata de reclamant din poziţia de Primar al Municipiului Bucureşti.

Recurenta nu critică de asemenea faptul (argumentul d de la punctul 2) că conducerea instituţiilor subordonate nu se poate reduce doar la competenţa de numire şi revocare a directorilor acestora.

Recurenta ANI mai arată că excepţia prevăzută de art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea 161/2003 se referă doar la reprezentarea în condiţii strict prevăzute de norme de lege specifice. Faptul că recurenta a identificat toate apariţiile în lege ale cuvântului reprezentare nu înseamnă că primarul nu poate reprezenta serviciile publice subordonate, în condiţiile în care Codul Administrativ spune explicit că le conduce.

În ceea ce priveşte inexistenţa regimului juridic al conflictului de interese, recurenta se mărgineşte să afirme că nu este necesară dovedirea unui interes personal de natură patrimonială, scopul normei fiind de a preveni corupţia, de a determina persoana care ocupă funcţia publică să adopte o conduită preventivă.

Recurenta ignoră definiţia legală a conflictului de interese, care impune condiţia interesului personal de natură patrimonială. Scopul normei, aşa cum a fost clarificat de Curtea Constituţională şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este evitarea exercitării simultane a două funcţii cu interese contrare, care să submineze interesul public în defavoarea unui interes privat.

Redând din cuprinsul Deciziei nr. 859/2021 a Curţii Constituţionale, recurentul-reclamant a precizat că incompatibilitatea reprezintă o restrângere legală adusă exerciţiului unor drepturi civile fundamentale aflate sub protecţie şi garanţie constituţională. In raport de art. 53 din Constituţie, restrângerea drepturilor fundamentale reprezintă o situaţie de excepţie, fiind obligatorie respectarea proportionalităţii cu situaţia ce a determinat atingerea adusă drepturilor vizate.

Astfel că, dat fiind caracterul special al efectelor provocate de incidenţa unei incompatibilităţi, respectiv interdicţia exercitării unor drepturi civile, precum şi repercusiunile directe la nivel personal constând în lezarea demnităţii persoanei vizate, apreciază că rigurozitatea în calificarea unei situaţii juridice ca fiind în sfera de incidenţă a unei incompatibilităţi, impune o atenţie sporită în modalitatea în care se apreciază şi se stabileşte sensul legii. Aplicarea legii implica nu doar un proces de citire, ci mai ales un demers de interpretare corecta a acesteia şi desprindere exactă a sensului şi mai ales a finalităţii vizate de legiuitor.

Raportându-ne la finalitatea urmărită prin adoptarea Legii nr. 176/2010, legiuitorul a precizat chiar în conţinutul acesteia scopul urmărit, respectiv în art. 8 alin. (1): "Scopul Agenţiei este asigurarea integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale[...]".

Or, asigurarea integrităţii în exercitarea funcţiilor şi a demnităţilor publice, precum şi prevenirea faptelor de corupţie, deci incidenţa incompatibilităţilor instituite prin lege, sunt măsuri ce se impun doar în condiţiile în care există premise reale, de natură a ameninţa în mod efectiv aceste valori. Reţinerea unei stări de incompatibilitate poate fi justificată legal şi motivată doar prin existenţa efectivă a anumitor situaţii personale care fac să planeze asupra persoanei vizate unele suspiciuni privind exercitarea cu imparţialitate a unei demnităţi sau funcţii publice.

In caz contrar se ajunge la o teoretizare excesivă a prevederilor legale, cu extinderea efectelor acesteia dincolo de intenţia legală, cu consecinţa corelativă a abuzului de drept. Iar abuzul de drept în prezenta cauza se răsfrânge prin lezarea irevocabilă a demnităţii unei persoane publice şi chiar a probităţii sale morale, precum şi atingerea adusă personalităţii acesteia, consolidate într-o imagine publică indiscutabil neîntinată până în prezent de bănuieli de nesocotire a legii (şi cu atât mai puţin de fapte atât de grave precum lipsa de integritate în activitatea publică desfăşurată sau corupţie).

Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie confirmă faptul că se impune dovedirea efectiva a încălcării unor valori sociale ocrotite prin ansamblul normelor de drept din Legea nr. 161/2003, în acord cu finalităţile pe care legea le urmăreşte.

Recurentul-reclamant a redat din considerentele Deciziei nr. 1476/31.03.2015 şi nr. 1859/2017 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, susţinând că este fundamental ca pretinsa stare de incompatibilitate sa aibă la baza exercitarea simultana a doua funcţii diferite care să vizeze interese contrare şi care ar putea afecta/submina în mod real interesul public, în defavoarea unui interes personal/privat. Or, în cazul de faţă, precizează încă o dată că a actionat în calitate de Primar General în mod transparent, în temeiul art. 154 alin. (4) din Codul Administrativ în vederea protejării aceluiaşi interes public local, al locuitorilor Municipiului Bucureşti, prin urmare fiind vorba despre un interes unic, convergent şi nu de interese concurente, cu atât mai puţin un interes public în concurenţă cu interese private.

Curtea Constituţională şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului au reţinut că limitarea unui drept fundamental poate fi făcută în mod proporţional, prin legi previzibile, respectând substanţa dreptului.

Dreptul de a alege şi a fi ales este un drept fundamental, iar raportul propune întreruperea exercitării acestui drept pentru încălcarea prevederilor art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că nu a exercitat funcţia de conducător al serviciilor subordonate. A arătat în subsidiar că prevederile legale prevăd posibilitatea exercitării funcţiei de reprezentant al serviciilor subordonate.

Interdicţia acestei posibilităţi trebuia prevăzuta de lege explicit, cu suficientă precizie.

În acest sens, recurentul a făcut referire la Hotărârea CEDO din 4 mai 2000 pronunţată în cauza Rotam contra României şi la Decizia CCR nr. 642/2016.

I.4.2. Întâmpinarea depusă de recurenta-pârâtă ANI

Recurenta-pârâtă ANI a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului incident formulat de A., în principal ca lipsit de interes, iar în subsidiar ca fiind nefondat.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei interesului intimatului-recurent în declararea prezentului recurs incident, a arătat că, faţă de dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 C. proc. civ., întrucât în cauza de faţă obiectul îl constituie legalitatea raportului de evaluare, iar prin sentinţa recurată a fost admisă acţiunea reclamantului cu consecinţa anulării raportului de evaluare, cu excepţia părţii din raport care se constituia într-o sesizare a organelor de cercetare penală, vădit inadmisibilă, este evident că lipseşte interesul reclamantului de a declara recurs incident.

Interesul intimatului-recurent nu este actual, dat fiind faptul că raportul contestat a fost anulat în prima instanţă. În plus, aspectele criticate de acesta nu sunt apte a conduce per se la nulitatea raportului, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a invocat şi demonstrat existenţa vreunei vătămări, în contextul în care, spre deosebire de alte acte administrative, care sunt executorii, raportul de evaluare nu este executoriu atât timp cât nu este definitiv.

Prin recursul incident, intimatul tinde la schimbarea hotărârii primei instanţe, astfel, având în vedere că, în prezenta speţă, acesta nu a căzut în pretenţii, instanţa anulând raportul de evaluare sub aspectul existenţei incompatiblităţii şi al conflictului de interese, nu subzistă interesul formulării recursului incident.

Acest aspect este întărit şi de faptul că parte din critici sunt, de fapt, critici ale considerentelor sentinţei recurate (punctul 4 şi punctul 5 din recursul incident). Or, nu subzistă un interes al intimatului în promovarea căii de atac împotriva considerentelor, căci acesta nu este prejudiciat de o eventuală autoritate de lucru judecat a acestor considerente, nefiind date dezlegări ale unor probleme de drept care nu au legătură cu prezentul litigiu sau cuprind constatări de fapt care prejudiciază partea, în condiţiile în care dispozitivul îi este favorabil. Respectivele considerente au în vedere chestiuni privind procedura desfăşurată în faza administrativă, iar anularea raportului de evaluare pe fondul acestuia determină lipsa unui interes în a contesta aşa-zisa nereţinere a unor aspecte procedurale care ar precede fondul.

A solicitat admiterea excepţiei lipsei de interes în promovarea recursului incident, ca fiind fondată, şi, pe cale de consecinţă, respingerea recursului incident, ca fiind lipsit de interes.

În subsidiar, pe fondul recursului incident, a solicitat respingerea acestuia, ca fiind nefondat.

În raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cadrul recursului incident se invocă interpretarea şi aplicarea greşită a art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 204 alin. (1) C. proc. civ., în ceea ce priveşte respingerea ca tardivă a cererii completatoare şi se reiterează toate motivele din cererea completatoare pentru a fi analizate de instanţa de recurs "pentru ipoteza în care instanţa de recurs, în rejudecare, respinge excepţia tardivităţii cererii completatoare". Tot în cadrul acestui motiv de casare este criticată sentinţa instanţei de fond din perspectiva prevederilor art. 13 alin. (1) şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, precum şi că instanţa nu s-a pronunţat pe criticile de nelegalitate întemeiate pe art. 8 şi art. 10 lit. e) din Legea nr. 176/2010.

În raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. intimatul nu formulează critici cu privire la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine pricinii, acest motiv de recurs fiind invocat în mod formal.

În prealabil, recurenta-pârâtă arată că reiterarea motivelor de nelegalitate din cererea completatoare pentru a fi analizate de Înalta Curte în eventualitatea respingerii excepţiei tardivităţii cererii completatoare încalcă principiul dublului grad de jurisdicţie, căci acestea ar fi analizate pentru prima dată direct de instanţa de recurs.

Prima instanţa a pronunţat în conformitate cu prevederile legale soluţia privind admiterea excepţiei tardivităţii cererii completatoare depuse de reclamant, raportat la termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010.

Cererea completatoare depusă de către reclamant conţine motive noi de nelegalitate a raportului de evaluare, faţă de cele cuprinse în contestaţia cu care a sesizat instanţa de contencios administrativ. Conform prevederilor art. 22 din Legea nr. 176/2010, raportul de evaluare poate fi contestat la instanţa de judecată în termenul legal de 15 zile de la data comunicării sale. Termenul este evident unul de decădere, depăşirea lui făcând imposibilă valorificarea dreptului la acţiune. Acest termen este stabilit nu doar pentru declararea contestaţiei, ci şi pentru motivarea acesteia în fapt şi în drept, prin prezentarea motivelor de nelegalitate şi netemeinicie ale raportului de evaluare, cu respectarea prevederilor art. 194 din C. proc. civ.

Legea nr. 176/2010 prevede la art. 32 că se completează cu dispoziţiile C. proc. civ., dacă "acestea nu sunt contrare prezentei legi." Or, Legea nr. 176/2010, lege specială, se completează cu prevederile de drept comun, doar în măsura în care acestea nu contravin prevederilor sale, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

În acest context, formularea unor motive noi de nelegalitate ale raportului de evaluare contestat peste termenul legal imperativ de 15 zile prevăzut de art. 22 din Legea nr. 176/2010, cu modificările si completările ulterioare, este evident tardivă.

În plus, a mai susţinut intimatul-recurent că persoanei evaluate i se comunică raportul, iar nu dosarul administrativ, motiv pentru care nu ar fi avut cunoştinţă de presupusele motive de nelegalitate care ar decurge din dosarul administrativ.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 "Dacă, în urma evaluării declaraţiei de interese, precum şi a altor date şi informaţii, inspectorul de integritate identifică elemente în sensul existenţei unui conflict de interese sau a unei incompatibilităţi, informează despre aceasta persoana în cauză si are obligaţia de a o invita pentru a prezenta un punct de vedere."

La data de 08.02.2023, reprezentantul convenţional al persoanei evaluate, acelaşi domn avocat, reprezentant convenţional şi în cadrul prezentului litigiu, domnul avocat F., s-a prezentat la sediul Agenţiei Naţionale de Integritate, având împuternicire avocaţială nr. x din data de 08.02.2023. Cu această ocazie a fost întocmit procesul-verbal înregistrat sub nr. x/G/II/08.02.2023, în care s-a consemnat faptul că domnul avocat F. a luat cunoştinţă de conţinutul lucrării. Aşadar nu subzistă susţinerea cu privire la faptul că persoana evaluată nu a luat cunoştinţă de conţinutul dosarului administrativ decât o dată cu depunerea întâmpinării şi a dosarului administrativ în instanţă, căci reprezentantul convenţional a luat la cunoştinţă tot dosarul administrativ la data de 08.02.2023.

Aşa cum a afirmat şi intimatul-recurent, dosarul administrativ a stat la baza emiterii raportului de evaluare, astfel că el este în concordanţă cu cele menţionate în raportul contestat. Inspectorul de integritate a evidenţiat la capitolul "Evaluarea elementelor de conflict de interese şi de incompatibilitate" toate înscrisurile pe care le-a solicitat de la diversele autorităţi/instituţii publice, acestea regăsindu-se întocmai la dosarul administrativ.

Reprezentantul convenţional a studiat dosarul administrativ, fără a i se impune vreo limită temporală de către inspectorul de integritate, astfel că nu se poate reţine faptul că nu a avut acces efectiv la dosarul administrativ în cadrul procedurii administrative desfăşurate la Agenţia Naţională de Integritate.

În prezenta cauză nu se interpretează prin analogie art. 22 din Legea nr. 176/2010 cu art. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, aşa cum eronat a susţinut intimatul-recurent.

Metoda interpretării prin analogie este uzitată în situaţia în care legea, generală sau specială, nu conţine nicio prevedere cu privire la chestiunea care necesită lămurire, situaţie în care se aplică norme legale privitoare la situaţii asemănătoare, potrivit art. 5 alin. (3) C. proc. civ.. În plus, art. 11 prevede în mod expres "Cererile (...) se pot introduce în termen de 6 luni...", spre deosebire de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, care prevede expres că persoana evaluată "poate contesta raportul de evaluare" aspect care implică nu doar introducerea contestaţiei, ci şi motivarea ei în acelaşi termen legal. Cât priveşte art. 13 din Legea nr. 554/2004 acesta nu prezintă relevanţă, atât timp cât reclamantul a luat la cunoştinţă de dosarul administrativ încă din faza premergătoare emiterii raportului de evaluare. De altfel, art. 13 priveşte instanţa de judecată şi măsurile pe care aceasta le dispune, sens în care prevede comunicarea întregii documentaţii care a stat la baza emiterii actului atacat pentru ca instanţa de judecată să ia cunoştinţă de aceasta. În acest sens, în continuare potrivit tezei ultime a art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 legiuitorul menţionează că instanţa, pe lângă înscrisurile care au stat la baza emiterii actului, poate solicita emitentului orice alte lucrări necesare pentru soluţionarea cauzei.

În concluzie, prima instanţă a pronunţat o soluţie cu aplicarea corectă a prevederilor de drept material, respectiv a art. 22 din Legea nr. 176/2010, admiţând excepţia tardivităţii cererii completatoare.

Referitor la susţinerile potrivit cărora tot dosarul administrativ conţine "acte care nu sunt publice" obţinute înainte de data de 14.02.2023, data formulării punctului de vedere, acestea sunt nefondate.

Legiuitorul foloseşte sintagma "informaţii publice", iar nu "acte care nu sunt publice", astfel că aşa cum rezultă din cuprinsul raportului de evaluare, informaţiile solicitate sunt cu caracter public care privesc demnitatea publică pe care o deţine reclamantul sub toate aspectele acesteia: numire, exercitare, venituri sau care privesc calitatea de asociat/administrator în cadrul unei societăţi comerciale.

Aşa fiind, instanţa reţine că "în ceea ce priveşte adresa nr. x/11.05.2022 instanţa apreciază inutil a analiza caracterul public sau nepublic al informaţiilor solicitate prin această adresă cât timp acestea nu au avut nicio înrâurire asupra aspectelor care au condus pârâta ANI la concluzia că au fost încălcate regimurile juridice ale incompatibilităţii şi conflictului de interese.

Altfel spus, chiar dacă ar dispune anularea adresei de răspuns care a conţinut informaţiile potenţial nepublice, acest aspect nu ar produce consecinţe asupra raportului de evaluare din moment ce constatările au fost realizate pe baza unor informaţii publice, de altfel nici reclamantul în afara de adresa menţionată nu a mai invocat existenţa unor alte informaţii nepublice obţinute în mod nelegal."

În raport de criticile intimatului-recurent, recurenta ANI a arătat că instanţa a anulat raportul de evaluare contestat sub aspectul constatării existenţei incompatibilităţii şi a conflictului de interese. Partea care nu a fost anulată nu privea incompatibilitatea şi conflictul de interese administrativ constatat de inspectorul de integritate, ci inadmisibilitatea contestării părţii din raport care constituie o sesizare.

Instanţa de fond a preluat exclusiv argumentele arătate de reclamant prin cererea de chemare in judecată, pe care le-a grupat în cadrul motivului privind nelegalitatea raportului de evaluare contestat şi, pe cale de consecinţă, a anulat raportul de evaluare. Faptul că nu ar fi fost analizate toate argumentele invocate de reclamant în susţinerea motivului de nelegalitate a raportului de evaluare nu justifică un interes pentru intimatul recurent, atât timp raportul de evaluare a fost anulat.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursurilor

II.1. Elemente de fapt şi de drept reţinute de prima instanţă

La data de 16.09.2020, o persoană fizică a formulat o sesizare către pârâta ANI, prin care a solicitat verificarea averii şi posibilitatea existenţei conflictului de interese cu privire la reclamant care deţinea funcţia de demnitate publică, respectiv de deputat.

Prin adresa nr. x/17.09.2020, reclamantul a fost informat cu privire la înregistrarea sesizării mai sus menţionate şi declanşarea evaluării averii precum şi respectarea regimului juridic al conflictului de interese. Adresa a fost comunicată reclamantului prin poştă, neexistând o confirmare de primire din partea reclamantului, fiind expirat termenul de păstrare.

La data de 01.09.2021, mai mulţi consilieri generali din cadrul Consiliului General al Municipiului Bucureşti au formulat o sesizare către pârâta ANI, prin care au invocat existenţa unei stări de incompatibilitate a reclamantului, în calitatea sa de Primar General al Municipiului Bucureşti.

Prin adresa nr. x/01.10.2021, reclamantul a fost informat cu privire la extinderea activităţii de evaluare şi cu privire la respectarea regimului juridic al incompatibilităţilor. Adresa a fost comunicată reclamantului prin poştă, neexistând o confirmare de primire din partea reclamantului, fiind expirat termenul de păstrare.

Prin adresa nr. x/02.11.2021, pârâta a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti comunicarea informaţiilor dacă reclamantul, în perioada exercitării funcţiei, a îndeplinit şi atribuţiile funcţiei de director general pentru mai multe instituţii publice, dacă a fost retribuit şi actele administrative prin care reclamantul a preluat aceste atribuţii.

Prin adresa nr. x/06.12.2021, Primăria Municipiului Bucureşti a informat pârâta că reclamantul nu a ocupat asemenea funcţii şi nici nu a fost retribuit.

Prin cererea din data de 07.12.2021 reclamantul a solicitat comunicarea tuturor actelor efectuate sau care se vor efectua de către pârâtă la sediul procesual ales de acesta iar prin cererea din data de 08.12.2021 acesta a solicitat comunicarea la adresa de poştă electronică.

Prin adresa nr. x/16.12.2021, pârâta a informat reclamantul cu privire la sesizările efectuate împotriva sa, precum şi că va realiza comunicarea cu acesta în modalitatea solicitată de reclamant.

Prin adresa nr. x/21.01.2022, pârâta a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti toate documentele semnate de reclamant în perioada în care a asigurat reprezentarea Administraţiei Municipale pentru Consolidarea Clădirilor cu Risc Seismic, Administraţia Străzilor Bucureşti şi Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti. Prin adresa nr. x/25.02.2022, Primăria Municipiului Bucureşti a comunicat documentele solicitate.

Pe parcursul procedurii desfăşurate de pârâtă au avut loc mai multe comunicări de solicitări şi furnizări de documente.

Prin adresa nr. x/11.05.2022, pârâta ANI a solicitat Administraţiei Sector 6 a Finanţelor Publice Bucureşti situaţia veniturilor nete şi conturile deschise sau închise la bănci informaţii care au fost comunicate la filele.

La data de 14.11.2022, G. a sesizat pârâta ANI cu privire la existenţa stării de incompatibilitate a reclamantului întrucât, potrivit informaţiilor apărute în presă, reclamantul s-ar fi numit pe sine Director General Interimar al ALPAB, Director în cadrul B. şi Director în Administraţia Străzilor.

Prin adresa nr. x/09.11.2022, pârâta a informat reclamantul că din activitatea de evaluare au rezultat elemente privind încălcarea regimului juridic al incompatibilităţilor, elemente privind nerespectarea regimului juridic al conflictului de interese şi a fost invitat să prezinte un punct de vedere, orice probe sau date sau informaţii pe care le consideră necesare.

La data de 18.11.2022, H. a formulat către pârâta ANI o sesizare cu privire la existenţa unui conflict de interese în care se află reclamantul consecinţă a faptului că a fost amendat de ISC în calitate de persoană fizică iar amenda a fost plătită din bugetul Municipiului Bucureşti.

Prin adresa nr. x/13.01.2023, s-a revenit la adresa mai sus menţionată, aceasta fiind comunicată reclamantului prin poştă la data de 17.01.2023.

La data de 15.02.2023, a fost emis raportul de evaluare nr. x/15.02.2023 prin care s-a reţinut că, în urma finalizării activităţii de evaluare în lucrarea nr. x/17.09.2020 privind pe A., primar general al Municipiului Bucureşti, informaţiile şi documentele aflate la dosarul lucrării s-au constatat următoarele:

Au fost identificate elemente de încălcare a regimului juridic al incompatibilităţilor, respectiv a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparentei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare prin exercitarea simultană a funcţiei de primar general al Municipiului Bucureşti şi a celor de conducere în cadrul următoarelor instituţii publice: Administraţiei Municipale pentru Consolidarea Clădirilor cu Risc Seismic, în perioada 23.11.2020 - 12.04.2021, Administraţiei Străzilor Bucureşti, în perioada 23.06.2021- 06.08.2021, Administraţiei Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, în perioada 07.08.2021- 07.09.2021, B., în perioada 16.07.2021 - 25.08.2021.

Au fost identificate elemente de încălcare a regimului juridic al conflictelor de interese conform dispoziţiilor art. 70, art. 71 şi 76 alin. (1) Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparentei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediu de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei cu modificările şi completările ulterioare, - întrucât a semnat documente care impun luarea unei decizii atât din funcţia de primar general al Municipiului Bucureşti, cât şi de reprezentant/conducător al Administraţiei Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, respectiv a semnat bugetul Administraţiei Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, prin care se acordă o majorare de 3.000 mii RON (3.000.000 RON), ca urmare a solicitării acestei majorări bugetare, făcută tot de către A., în calitate de reprezentant/conducător al A.L.P.A.B.

Există indicii cu privire la săvârşirea de către A. a infracţiunii de folosire a funcţiei pentru favorizarea unor persoane, prevăzută de art. 301 şi a infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din C. pen. întrucât persoana fizică A. a fost amendată de către Inspectoratul de Stat în Construcţii, cu amendă de 6.000 RON, conform procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, încheiat în data de 1.02.2022, nr. x, iar această amendă a fost achitată de către de instituţia pe care o reprezintă, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti şi nu de A., astfel cum reiese din Ordinul de plată nr. x din data de 28.02.2022.

II.2. Asupra cererii de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională (unanimitate)

Înalta Curte constată că prin încheierea de şedinţă publică din data de 22 octombrie 2024 pronunţată de ICCJ-SCAF în dosar nr. x/2023, Înalta Curte a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulate de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate şi a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. d) ultima teză din Legea nr. 161/2003, în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 120 alin. (1) şi art. 121 alin. (1) din Constituţia României.

În cadrul dezbaterilor pe fondul recursului de la aceeaşi dată, reprezentantul recurentei-pârâte, având cuvântul în completarea argumentelor expuse cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, a solicitat ca, în ipoteza admiterii acesteia, să se dispună suspendarea judecării cauzei până la pronunţarea deciziei de către Curtea Constituţională.

Având în vedere dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., Înalta Curte constată, pe de o parte, că suspendarea este facultativă, iar pe de altă parte, că nu se impune în prezenta cauză o asemenea suspendare, cât timp partea interesată, în caz de admitere ulterioară a excepţiei de neconstituţionalitate de către instanţa constituţională, are la dispoziţie remedii procesuale pentru reformarea unei soluţii defavorabile.

Ca urmare, Înalta Curte va respinge cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională, ca nefondată.

II.3. Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-pârâtă în recursul principal şi a apărărilor intimatului-reclamant (majoritate)

II.3.1. Analiza motivului de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În cadrul acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă a invocat încălcarea principiilor legalităţii, al principiului rolului activ al instanţei şi al principiului prvind asigurarea unui proces echitabil.

În ceea ce priveşte încălcarea principiului legalităţii, s-a susţinut că instanţa ar fi trebuit să îşi întemeieze soluţia pronunţată cu privire la existenţa incompatibilităţii şi a conflictului de interese, prin raportare exclusiv la lege, prin dezvoltarea propriilor raţionamente logico-juridice şi prin identificarea corectă a situaţiei factuale; practic, recurenta-pârâtă a criticat anumite formulări din considerentele sentinţei, invocând un anumit subiectivism în modalitatea de acceptare/respingere a argumentelor părţilor şi neraportarea la textul de lege aplicabil, respectiv art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003.

Cu privire la principiul rolului activ al instanţei prevăzut de art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că nu a fost respectat în soluţionarea cauzei, deşi judecătorul are îndatorirea să stăruie pentru aflarea adevărului prin aplicarea corectă a legii; deşi prin raportul de evaluare şi întâmpinare au fost evidenţiate înscrisurile care atestă că intimatul a exercitat funcţia prohibită de lege, a citat şi a aplicat texte de lege care nu au relevanţă în prezenta cauză, referitoare la principiul autonomiei locale, al descentralizării, la atribuţiile primarului, regăsite în Codul Administrativ.

De asemenea, nu a fost respectat principiul unui proces echitabil, prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece procesul a fost soluţionat cu o celeritate sporită, în măsura în care cercetarea, dezbaterea, pronunţarea şi redactarea sentinţei s-au realizat în mai puţin de 24 de ore, neexistând o ascultare efectivă a părţilor.

S-a mai invocat faptul că judecătorul nu a analizat efectiv raportul de evaluare contestat, dat fiind că în cuprinsul sentinţei nu face nicio referire la conţinutul acestuia, preluând inclusiv o eroare privind numărul raportului de evaluare din acţiunea reclamantului şi o altă eroare în dispozitivul sentinţei.

Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural şi care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 din C. proc. civ.

Nulitatea reprezintă principala sancţiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispoziţiilor legale.

Dispoziţiile art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură, iar textul vizează o singură ipoteza de nulitate: încălcarea formelor procedurale. Nulitatea prevăzută în art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. este condiţionată de producerea unei vătămări.

Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., se pot include mai multe neregularităţi de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părţi, nesemnarea cererii reconvenţionale, nesocotirea principiilor publicităţii, oralităţii, contradictorialităţii etc.

Înalta Curte constată că ceea ce invocă recurenta-pârâtă din perspectiva principiului legalităţii reprezintă de fapt susţineri ce pot fi subsumate motivului de casare de la pct. 6 sau pct. 8 al art. 488 din C. proc. civ. (faptul că nu s-au invocat temeiurile legale ale soluţiei pronunţate sau că nu a fost explicat suficient raţionamentul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei, folosindu-se, în opinia recurentei, formulări subiective), care vor fi analizate punctual în cadrul motivelor de casare respective. Pe de altă parte, criticile privind neidentificarea corectă a situaţiei factuale pot fi avute în vedere doar în cadrul modalităţii de aplicare a legii de către prima instanţă, ocazie cu care, pentru a statua asupra acesteia, trebuie avute în vedere aspectele de fapt stabilite de prima instanţă şi încadrarea acestora în drept.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la nerespectarea principiului rolului activ al instanţei prevăzut de art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea se circumscriu mai degrabă motivului de casare de la pct. 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., criticându-se neraportarea primei instanţe la textele legale aplicabile cauzei; aspectele legate de neluarea în considerare a înscrisurilor depuse de recurentă la dosar antamează modalitatea de apreciere a probatoriului de către prima instanţă şi nu pot fi invocate pe calea recursului. Înalta Curte mai reţine şi prevederile art. 254 alin. (6) din C. proc. civ., potrivit cărora părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

În ceea ce priveşte nerespectarea principiului unui proces echitabil, prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale, Înalta Curte constată că reproşarea judecării cauzei cu celeritate, în lipsa invocării unor alte vicii de natură procedurală, este lipsită de valenţe juridice; cât timp nu s-a demonstrat/invocat încălcarea unor reguli imperative de procedură civilă, care să conducă la violarea unor drepturi sau libertăţi procesuale, simpla afirmaţie legată de durata prea scurtă a procesului civile este lipsită de consecinţe juridice.

Similar celor de mai sus, invocarea împrejurării că prima instanţă nu ar fi analizat efectiv raportul de evaluare contestat reprezintă o critică de netemeinicie, subsumată modalităţii de apreciere a probatoriului, ce nu poate face obiectul căii de atac a recursului, rezervată exclusiv criticilor de nelegalitate,

În fine, erorile referitoare la numărul raportului contestat, strecurate în considerentele şi în dispozitivul sentinţei recurate (îndreptate, de altfel prin încheierea din şedinţa din camera de consiliu din data de 19.10.2023, nerecurată) nu pot conduce la constatarea unui viciu procedural, fiind simple erori de menţionare a raportului de evaluare, cu privire la identificarea în concret a acestuia neexistând dubii din partea niciunuia dintre litiganţi.

Prin urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. este nefondat.

II.3.2. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a invocat faptul că motivarea instanţei se rezumă la preluarea unor apărări din întâmpinare, la care se răspunde cu o serie de preluări din acţiunea reclamantului, iar judecătorul fondului "motivează" exclusiv prin intermediul argumentelor părţilor, nefiind relevat raţionamentul logico-juridic propriu al instanţei; din considerentele sentinţei recurate nu rezultă în mod logic silogismul juridic ce a stat la baza pronunţării soluţiei.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia adoptată; Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.

Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

Faptul că acest silogism a fost construit prin folosirea argumentelor părţilor, nefiind unul "original", propriu al instanţei, denotă tocmai faptul că prima instanţă a procedat conform legii, analizând argumentele părţilor; nici nu ar fi fost permisă o inovare totală a argumentelor, cât timp instanţa trebuie să răspundă aspectelor invocate de părţi cu respectarea principiului disponibilităţii procesului civil.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse pe această cale se invocă în esenţă o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată.

În ceea ce priveşte critica în sensul că argumentele folosite de instanţă sunt străine pricinii dat fiind că raportul de evaluare este întemeiat pe prevederile Legii nr. 161/2003, lege organică specială la care Codul Administrativ face trimitere, iar instanţa de fond a dezvoltat teoria administraţiei publice locale, a principiului descentralizării, a răspunderii primarului în faţa electoratului, citând articole de lege inaplicabile şi decizii de interpretare şi de speţă ale Înaltei Curţi, care nu au legătură cu situaţia de incompatibilitate reţinută prin raportul de evaluare contestat, Înalta Curte constată că implicit se critică raţionamentul ce a stat la baza soluţiei; or, evident, aceste critici se încadrează la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Constatând că instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea, Înalta Curte reţine că prima instanţă s-a conformat acestei obligaţii; astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei.

Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat.

II.3.3. Motivele de recurs referitoare la greşita aplicare a legii cu privire la starea de incompatibilitate (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.)

În fapt, prin actul atacat, s-a reţinut de către recurenta-pârâtă că au fost identificate elemente de nerespectare a regimului juridic al incompatibilităţilor de către recurentul-reclamant, întrucât acesta a încălcat dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 prin exercitarea simultană a funcţiei de primar general al Municipiului Bucureşti şi a celor de conducere în cadrul următoarelor instituţii publice: Administraţiei Municipale pentru Consolidarea Clădirilor cu Risc Seismic, în perioada 23.11.2020 - 12.04.2021, Administraţiei Străzilor Bucureşti, în perioada 23.06.2021- 06.08.2021, Administraţiei Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, în perioada 07.08.2021- 07.09.2021, B., în perioada 16.07.2021 - 25.08.2021.

În drept, conform art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003:

"Funcţia de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti, preşedinte şi vicepreşedinte al consiliului judeţean este incompatibilă cu exercitarea următoarelor funcţii sau calităţi:

d)funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, manager, administrator, membru al consiliului de administraţie ori cenzor sau orice funcţie de conducere ori de execuţie la societăţile reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare, la regiile autonome de interes naţional, la companiile şi societăţile naţionale, precum şi la instituţiile publice, cu excepţia reprezentanţilor în adunarea generală a acţionarilor la societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a membrilor în consiliile de administraţie ale unităţilor şi instituţiilor de învăţământ de stat sau confesionale şi ale spitalelor publice din reţeaua autorităţilor administraţiei publice locale sau a altor reprezentanţi ai instituţiilor publice din subordinea unităţilor administrativ-teritoriale sau la care unitatea administrativ-teritorială pe care o conduce deţine participaţie."

Instanţa de fond a reţinut că în cauză este incidentă situaţia de excludere a stării de incompatibilitate, în situaţia în care primarul exercită calitatea de reprezentant al instituţiilor publice din subordinea unităţilor administrativ teritoriale.

Recurenta-pârâtă a criticat acest aspect, reţinând că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit legea, atâta timp cât legiuitorul a prevăzut pentru primar o excepţie de la existenţa incompatibilităţii. Calităţile sau funcţiile a căror exercitare este permisă simultan cu funcţia de primar, sunt următoarele: reprezentanţii în adunarea generală a acţionarilor, membrii în consiliul de administraţie al instituţiilor de învăţământ de stat sau confesionale, membrii în consiliile de administraţie ale spitalelor publice din reţeaua administraţiei publice locale sau alţi reprezentanţi ai instituţiilor publice aflate în subordinea unităţii administrativ teritoriale.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă a invocat faptul că, instanţa de fond, deşi reţine ca reclamantul este reprezentant al instituţiilor publice din subordinea unităţii administrativ teritoriale, reţine şi că acesta conduce în mod direct instituţiile publice, realizând astfel o confuzie între cele două calităţi: fie conduce direct, fie doar reprezintă.

Înalta Curte constată că prima instanţă a realizat o corectă aplicare a legii prin înlăturarea stării de incompatibilitate, pentru considerentele ce vor fi expuse pe larg în cele ce urmează.

Ca şi situaţie-premisă, se reţine ca nefiind contestate împrejurarea că strict formal, reclamantul nu a fost numit prin act expres în orice altă funcţie în afară de cea de Primar General al Municipiului Bucureşti (simultan) şi împrejurarea că nu există nicio dovadă a existenţei vreunei remuneraţii pentru vreo activitate desfăşurată la nivelul instituţiilor Municipiului Bucureşti.

Astfel, pârâta nu a reţinut existenţa unei numiri formale la conducerea şi a unei instituţii din cele subordonate Municipiului Bucureşti şi nici încasarea vreunei remuneraţii, aceste aspecte nefiind acuzaţii în cadrul reţinerii stării de incompatibilitate.

În fine, se constată că în mod corect a reţinut prima instanţă că Consiliul General al Municipiului Bucureşti este autoritatea deliberativă a unităţii administrativ teritoriale Municipiul Bucureşti, iar o instituţie publică aflată în subordonarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti este o instituţie publică în subordinea unităţii administrativ-teritoriale. Administraţia Municipală pentru Consolidarea Clădirilor cu Risc Seismic, Administraţia Străzilor şi B. sunt, după cum citează chiar pârâta, servicii de interes local ale Municipiului Bucureşti.

Din perspectiva lămuririi naturii juridice a statutului în care, reclamantul, în calitate de primar general, a emis acte juridice cu privire la instituţii aflate în subordonarea Municipiului Bucureşti, se relevă contradicţia de esenţă dintre părţile litigiului; pe de o parte, recurenta-pârâtă a considerat că acesta a condus efectiv şi aceste instituţii (a exercitat funcţia de conducere); pe de altă parte, prima instanţă a reţinut că acesta a exercitat calitatea de reprezentant al instituţiilor publice din subordinea unităţilor administrativ-teritoriale; reclamantul a invocat faptul că nu s-a făcut dovada vreunei conduceri directe de către reclamant a serviciilor subordonate, deoarece funcţia de director general/director executiv/director presupune activităţi de administrare curenta a activităţii instituţiei, care diferă de activitatea de reprezentare exercitata de reclamant din poziţia de Primar al Municipiului Bucureşti.

Înalta Curte constată că, în cuprinsul reglementării stării de incompatibilitate, nu este definită noţiunea de funcţie de conducere, astfel că noţiunea trebuie înţeleasă în sensul ei comun juridic, în lipsa unei definiţii speciale.

Or, în mod corect, prima instanţă a făcut trimitere la normele generale cuprinse în Codul administrativ, pentru a defini sfera atribuţiilor de conducere.

Astfel, conform disp. art. 154 alin. (4) din Codul administrativ, "Primarul conduce instituţiile publice de interes local, precum şi serviciile publice de interes local."

Conform disp. art. 155 alin. (1) lit. d) şi alin. (5) lit. c) din Codul administrativ, primarul îndeplineşte următoarele categorii principale de atribuţii: "atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor, de interes local"; "în exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1) lit. d), primarul: ia măsuri pentru organizarea executării şi executarea în concret a activităţilor din domeniile prevăzute la art. 129 alin. (6) şi (7)."

Astfel, în temeiul art. 155 alin. (5) lit. c) din Codul administrativ, primarul are atribuţia de organizare a executării şi de executare în concret a activităţilor prestate de serviciile publice de interes local, atribuţie care nu poate fi limitată în mod formalist la numirea şi revocarea directorilor serviciilor publice ale unităţii administrativ-teritoriale.

Pe de altă parte, din descrierea situaţiei de fapt, durata limitată în timp a situaţiei de efectuare a unor acte juridice în numele instituţiilor în discuţie denotă lipsa unei intenţii de conducere a acestora cu caracter definitiv.

Deşi nu există nicio dispoziţie de text legal care să împiedice conducerea directă a unui serviciu public, fie prin numirea directorilor, fie prin dispoziţii directe acordate acestora, fie chiar prin preluarea în mod direct a activităţii serviciului public de către primar pentru o perioadă limitată de timp, ceea ce este esenţial este să se producă la un moment dat finalitatea urmărită de legiuitor, respectiv aceea de numire a directorilor serviciilor publice respective.

Or, pârâta nu a invocat şi nici nu a dovedit că reclamantul a urmărit, prin întârzierea pe o anumită perioadă de timp a acestor numiri, să preia efectiv conducerea acestor servicii publice pentru sine.

Analizând în concret actele efectiv îndeplinite de reclamant în numele conducerii acestor instituţii, Înalta Curte observă următoarele:

1. Administraţia Municipală pentru Consolidarea Clădirilor cu Risc Seismic, în perioada 23.11.2020 - 12.04.2021

- in perioada 23.11.2020-12.04.2021, funcţia publică de conducere de director executiv a fost vacantă;

- se invocă mai multe dispoziţii emise de reclamant (976/5.10.2021, 07/06.01.2022, 8745/04.1.2022 referitoare la numiri/detaşări in funcţia de director executiv al acestei instituţii) care nu au însă relevanţă din perspectiva perioadei imputate prin raportul de evaluare.

În fapt, reţinându-se ca situaţie premisă vacanţa funcţiei de director executiv, se invocă exercitarea de către reclamant a acestei funcţii pe perioada 23.11.2020 - 12.04.2021.

Înalta Curte constată că în concret, nu se arată care sunt actele de conducere exercitate de reclamant în perioada imputată.

2. Administraţia Străzilor Bucureşti, în perioada 23.06.2021- 06.08.2021

Se invocă mai multe dispoziţii care depăşesc perioada critică, iar cu privire la perioada critică, se arată că este perioada de vacanţă a funcţiei de director general al instituţiei. În mod similar, Înalta Curte constată că în concret, nu se arată care sunt actele de conducere exercitate de reclamant în perioada imputată.

3. Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, în perioada 07.08.2021- 07.09.2021

Se invocă faptul că reclamantul a semnat în calitate de reprezentant legal al acestei instituţii o serie de documente, printre care împuterniciri/delegaţii pentru reprezentarea instituţiei de către consilierii juridici ai instituţiei şi care au fost depuse în original la instanţele de judecată, precum şi întâmpinări.

4. B., în perioada 16.07.2021 - 25.08.2021

Se invocă mai multe acte juridice semnate de reclamant:

- adresa nr. x/19.07.2021 în calitate de reprezentant al CCEA, prin care a solicitat AMCCRS detaşarea unei persoane pentru postul vacant de inspector, începând cu data de 26.07.2021;

- adresa nr. x/21.07.2021 în calitate de reprezentant al CCEA, prin care a solicitat PMB acordul privind organizarea examenului de promovare a personalului;

- adresele nr. x/26.07.2021, y/29.07.2021, prin care CCEA comunică primarului general anumite informaţii;

- decizia 33/29.07.2021 privind detaşarea în funcţia de inspector a unei persoane;

- dispoziţia PG nr. 798/3.08.2021 privind desemnarea doamnei C.A., contabil şewf în cadrul CCEA, să exercite atribuţiile de ordonator de credite ale acestei instituţii începând cu 2.08.2021;

- cererea de efectuare a concediului de odihnă a unui angajat CCEA, aprobată de reclamant;

- dispoziţia PG 859/25.08.2021 de detaşare a unei persoane în funcţia de director al CCEA începând cu data de 26.08.2021.

Înalta Curte reţine că, în fapt, exercitarea unor atribuţii şi semnarea unor acte juridice cu caracter disparat, care corespundeau unor nevoi punctuale pentru funcţionarea unor instituţii aflate în subordinea Municipiului Bucureşti şi care nu aveau asigurată o conducere definitivă, nu poate acoperi noţiunea de exercitare efectivă a funcţiei de conducere a acestor instituţii, astfel cum i s-a reproşat reclamantului.

De altfel, chiar pârâta prin raportul de evaluare contestat subliniată faptul că nu au existat acte oficiale de numire a acestuia şi în conducerea acestor instituţii.

Or, exercitarea disparată a unora dintre atribuţiile ce ar putea intra în conţinutul funcţiei de conducere a acestor instituţii nu poate conduce la asimilarea acestei situaţii de fapt cu aceea a exercitării efective a funcţiei de conducere, această prezumţie simplă invocată de pârâtă neavând nici suport faptic, nici legal.

Ca urmare, Înalta Curte constată că nu se poate reţine ca fiind îndeplinită situaţia premisă de la art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, în sensul că reclamantul ar fi exercitat şi funcţia de conducere a acestor instituţii.

Referitor la argumentul intimatului, îmbrăţişat de instanţa de fond, potrivit căruia primarul conduce direct toate instituţiile sau serviciile publice din cadrul unităţii administrativ teritoriale, iar nu prin intermediul directorilor, pe care are obligaţia să îi numească, potrivit art. 130 alin. (3) din Codul Administrativ, coroborat cu art. 155 alin. (5) lit. e), Înalta Curte constată că nu poate fi reţinut, fără ca prin aceasta să se modifice raţionamentul mai sus expus; emiterea unor acte în cadrul atribuţiei de coordonare a serviciilor publice de interes local, prin intermediul aparatului de specialitate nu înseamnă însă conducerea acestora în mod direct.

Nu se poate reţine critica recurentei-pârâte, în sensul că prima instanţă a creat o excepţie neprevăzută de lege prin interpretarea şi aplicarea unor norme privitoare la atribuţiile primarului conţinute de o ordonanţă de urgenţă, respectiv O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul Administrativ act normativ de o forţa inferioară Legii nr. 161/2003, lege organică specială; aşa cum s-a arătat mai sus, verificarea încadraării în noţiunea de "conducere" a acestor instituţii nu reprezintă crearea unei excepţii, ci procesul de lămurire a conţinutului normativ al actului.

Ca urmare, nu se mai ajunge la verificarea ipotezei de excepţie reglementate de text, cea referitoare la categoria reprezentanţilor, nemaifiind utilă soluţionării recursului o asemenea analiză.

În subsidiar, faţă de criticile de neconstituţionalitate invocate de recurenta-pârâtă cu privire la textul art. 87 alin. (1) lit. d) ultima teză, în interpretarea în care primarul exercită efectiv funcţia de director al unor instituţii şi servicii publice prin semnarea unor acte juridice specifice acestei funcţii, se naşte un dubiu privind claritatea de consacrare a interdicţiei legale.

Recurenta-pârâtă a invocat faptul că dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. d) ultima teză în interpretarea în care primarul exercită efectiv funcţia de director al unor instituţii şi servicii publice prin semnarea unor acte juridice specifice acestei funcţii sunt contrare dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin prisma exigentelor de claritate şi previzibilitate, aşa cum sunt ele reglementate de prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

Or, tocmai aceste dispoziţii au fost reţinute ca fiind încălcate pentru constatarea stării de incompatibilitate în sarcina reclamantului.

Dacă formularea inadecvată a sintagmei a cărei neconstitutionalitate o invocă recurenta-pârâtă încalcă prevederile Legii nr. 24/2000 care statuează la art. 36 alin. (1) că "Actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie.", atunci neclaritatea textului nu poate, raportat la caracterul limitativ al interdicţiilor, să conducă la reţinerea unei incompatibilităţi.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a legii, înlăturând reţinerile privind starea de incompatibilitate a reclamantului.

II.3.4. Motivul de recurs referitor la greşita aplicare a normelor de drept material prevăzute de art. 70, art. 71 şi art. 76 din Legea nr. 161/2003 cu privire la existenţa conflictului de interese (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.).

Prin raportul de evaluare s-a reţinut că sunt întrunite elemente de încălcare a regimul juridic al conflictelor de interese conform dispoziţiilor art. 70, art. 71 şi 76 alin. (1) Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparentei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediu de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei cu modificările şi completările ulterioare, întrucât reclamantul a semnat documente care impun luarea unei decizii atât din funcţia de primar general al Municipiului Bucureşti, cât şi de reprezentant/conducător al Administraţiei Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, respectiv a semnat bugetul Administraţiei Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, prin care se acordă o majorare de 3.000 mii RON (3.000.000 RON), ca urmare a solicitării acestei majorări bugetare, făcută tot de către A., în calitate de reprezentant/conducător al A.L.P.A.B.

Conform prevederilor art. 70 din Legea nr. 161/2003:

"Prin conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative."

Potrivit prevederilor art. 76 din Legea nr. 161/2003:

"Primarii şi viceprimarii, primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti sunt obligaţi să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu emită o dispoziţie, în exercitarea funcţiei, care produce un folos material pentru sine, pentru soţul său ori rudele sale de gradul I."

Potrivit art. 155 alin. (4) Cod administrativ, "În exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1) lit. c), primarul: a) exercită funcţia de ordonator principal de credite;"

Art. 21 alin. (4) din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale prevede următoarele:

"(4) Conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică, cărora li se alocă fonduri din bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2), sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz."

Or, directorul A.L.P.A.B este ordonator terţiar de credite, iar primarul general al Capitalei este ordonator principal de credite, ceea ce înseamnă -se susţine prin raport-că intimatul-reclamant a semnat documente atât în calitate de ordonator principal de credite, cât şi în calitate de ordonator terţiar de credite.

Înalta Curte constată că soluţia instanţei de fond prin care a fost înlăturată existenţa conflictului de interese este în acord cu spiritul şi litera Legii nr. 161/2003.

Astfel, tocmai pornind de la interpretarea din punct de vedere teleologic, scopul reglementărilor, a fost "acela de prevenire a corupţiei", urmărindu-se ca persoana care deţine o demnitate/funcţie publică să adopte o conduită preventivă, raţiunea, fiind aceea de a garanta principiile imparţialităţii, integrităţii, transparenţei decizionale şi supremaţiei interesului public în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice, prin sancţionarea situaţiilor în care interesul privat ar putea prevala asupra interesului public, în exercitarea acestora.

În cauză, în mod evident nu subzistă niciun conflict de interese, întrucât dispoziţiile legale citate sunt deosebit de clare, în sensul în care trebuie să subziste un interes personal de natură patrimonială. Interesul personal de natură patrimonială este un element constitutiv esenţial al existenţei conflictului de interese, în mod legal statuând prima instanţă în sensul că nu reţine existenţa conflictului de interese în raport de situaţia de fapt descrisă, în care nu s-a făcut niciun fel de apreciere cu privire la existenţa unui interes personal de natură patrimonială.

Ceea ce se realizează prin interpretarea propusă de recurenta-pârâtă este extinderea textului art. 70 la o ipoteză neavută în vedere de legiuitor, nici explicit, dar nici implicit.

Afirmaţiile pârâtei potrivit cărora interesele patrimoniale nu trebuie dovedite în concret, raţiunea instituirii conflictului de interese fiind aceea de a înlătura orice dubiu cu privire la modalitatea de aducere la îndeplinire a atribuţiilor şi competenţelor legale, nu au legătură cu chestiunea de dezbătut, cât timp concreteţea existenţei unui folos material trebuie avută în vedere în legătură cu subiectul activ din ipoteza legală (folosul să fie imputat patrimoniului reclamantului, ca persoană fizică).

Or, recurenta "impută" existenţa unui folos material în favoarea unei instituţii publice, deşi această ipoteză nu se încadrează în prevederile art. 70 coroborat cu art. 76 din lege ("pentru sine, pentru soţul său ori rudele sale de gradul I").

Ca urmare, niciunul din argumentele aduse în recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea soluţiei date de prim instanţă cu privire la conflictul de interese.

II.4. Analiza motivelor de recurs formulate de recurentul-reclamant pe calea recursului incident şi a apărărilor recurentei-pârâte (unanimitate)

II.4.1. Asupra excepţiei lipsei interesului recursului incident, excepţie invocată de recurenta-pârâtă

Recurenta-pârâtă a invocat faptul că, faţă de dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 C. proc. civ., întrucât în cauza de faţă obiectul îl constituie legalitatea raportului de evaluare, iar prin sentinţa recurată a fost admisă acţiunea reclamantului cu consecinţa anulării raportului de evaluare, cu excepţia părţii din raport care se constituia într-o sesizare a organelor de cercetare penală, vădit inadmisibilă, este evident că lipseşte interesul reclamantului de a declara recurs incident. Prin recursul incident, intimatul tinde la schimbarea hotărârii primei instanţe, astfel, având în vedere că, în prezenta speţă, acesta nu a căzut în pretenţii, instanţa anulând raportul de evaluare sub aspectul existenţei incompatibilităţii şi al conflictului de interese, nu subzistă interesul formulării recursului incident.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al excepţiei invocate, recurentul-reclamant justificând interes în formularea recursului incident.

Astfel, pornind de la cele clarificate prin Decizia nr. 14 din 25 septembrie 2020 pronunţată de ICCJ-Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 875 din 25 septembrie 2020), dispoziţiile art. 472 alin. (2) şi art. 491 alin. (1) din C. proc. civ. nu condiţionează formularea apelului/recursului incident de invocarea unor motive de apel/recurs care să vizeze doar dispoziţiile hotărârii care au fost criticate prin cererea de apel/recurs principal, putându-se considera că motivele apelului/recursului incident pot tinde la anularea/schimbarea, respectiv casarea hotărârii atacate sub orice aspect care prezintă interes pentru intimatul care declară apel/recurs incident.

Conform considerentelor deciziei mai sus amintite:

"130. Scopul apelului incident fiind acela de a obţine reformarea hotărârii, intimatul trebuie să justifice un interes pentru a-l exercita. Aprecierea interesului se va face în raport cu dispozitivul şi considerentele hotărârii atacate, prin care intimatului nu i s-a dat satisfacţie deplină, rămânând însă în cadrul substanţial obiectiv al judecăţii în primă instanţă, motivele sale de apel neputând să conţină cereri noi, întrucât se opun dispoziţiile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.

131. Astfel, de esenţa acestei varietăţi de apel sunt existenţa unor interese contrarii în proces şi faptul că apelul incident depinde de introducerea şi validitatea apelului principal, iar nu de caracterul fondat sau nu al acestuia, întrucât intimatul contestă hotărârea pronunţată, din perspectiva propriilor interese, ceea ce determină concluzia imposibilităţii limitării apelului incident doar la ceea ce s-a apelat prin apelul principal.

132. În consecinţă, relaţia de dependenţă dintre apelul incident şi calea de atac principală nu poate fi extinsă dincolo de cazurile limitativ prevăzute la art. 472 alin. (2) din C. proc. civ., deoarece s-ar aduce atingere scopului apelului incident, menţionat expres la art. 472 alin. (1) din C. proc. civ. - acela de a tinde la schimbarea hotărârii atacate -, şi ar lăsa fără substanţă această formă de apel."

Conform paragrafului 143, "apelul incident nu poate fi limitat doar la partea din hotărâre ce face obiectul apelului principal, intimatul având la dispoziţie această cale de atac pentru a obţine schimbarea hotărârii primei instanţe, în oricare dintre soluţiile care îl nemulţumesc, exercitarea dreptului său neputând fi îngrădită doar la situaţiile în care obiectul celor două forme de apel este acelaşi."

Prin urmare, reclamantul a justificat un interes în formularea recursului incident, excepţia urmând a fi respinsă ca nefondată.

II.4.2. Analiza concretă a motivelor de recurs

II.4.2.1. Pe calea recursului incident, recurentul – reclamant a susţinut faptul că excepţia tardivităţii cererii completatoare a fost admisă în mod eronat de instanţa de fond, faţă de greşita aplicare a prev. art. 17 alin. (4) şi art. 22 din Legea nr. 176/2010, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 176/2010, raportul de evaluare poate fi contestat la instanţa de judecată în termen de 15 zile de la data comunicării sale.

Or, în mod corect a reţinut prima instanţă că actul de procedură prin care se invocă motive de nelegalitate ale raportului de evaluare trebuie să fie îndeplinit în intervalul de timp antereferit, sub sancţiunea decăderii.

Astfel, deducerea unor noi motive de nelegalitate, prin intermediul unei cereri adiţionale, are, din perspectiva termenului în care aceasta trebuie realizată, o dublă condiţionalitate: aceea a termenului de 15 zile de mai sus, respectiv aceea a primului termen de judecată, prevăzută de art. 204 din C. proc. civ.

Termenul prevăzut de art. 204 din C. proc. civ. nu prelungeşte şi nu se adaugă termenului de decădere prevăzut de art. 22 din Legea nr. 176/2010.

Pe de altă parte, prevederile legale condiţionează curgerea termenului de data comunicării raportului, iar nu de data luării la cunoştinţă a motivelor de nelegalitate, tocmai pentru că procedura de emitere a raportului de evaluare cuprinde garanţii cu privire la dreptul de apărare şi luarea la cunoştinţă de posibilele motive de nelegalitate.

Faptul că persoana care a făcut obiectul activităţii de evaluare are acces la dosarul administrativ care a stat la baza raportului abia împreuna cu întâmpinarea formulata în cauză nu poate conduce la concluzia automată a naşterii posibilităţii de completare a contestaţiei în faţa instanţei cu depăşirea termenului de decădere; o asemenea împrejurare, în care partea ar lua cunoştinţă de un aspect din conţinutul dosarului administrativ care ar putea constitui un temei distinct de nulitate a raportului de evaluare, poate fi exploatată pe altă cale procedurală, dar nu prin extinderea aplicării unui text legal care nu a avut în vedere o asemenea ipoteză.

Prin urmare, acest motiv de casare invocat în cadrul recursului incident, este nefondat.

II.4.2.2. Al doilea motiv invocat de recurentul-reclamant se referă la greşita aplicare a legii cu privire la refuzul de anulare a actului atacat, deşi întreaga activitate de evaluare s-a bazat pe informaţii care nu erau publice, colectate de inspectorul de integritate înainte de a solicita un punct de vedere reclamantului.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 20 din Legea nr. 176/2010:

"(1) Dacă, în urma evaluării declaraţiei de interese, precum şi a altor date şi informaţii, inspectorul de integritate identifică elemente în sensul existenţei unui conflict de interese sau a unei incompatibilităţi, informează despre aceasta persoana în cauză şi are obligaţia de a o invita pentru a prezenta un punct de vedere. [...] (5) Prevederile art. 13 şi 15 se aplică în mod corespunzător."

Art. 13 din Legea nr. 176/2010 prevede:

"(1) După repartizarea aleatorie o lucrării, inspectorul de integritate procedează la activitatea de evaluare a declaraţiilor de avere, a datelor, a informaţiilor şi a modificărilor patrimoniale existente, în sensul prezentei legi, după cum urmează:

a) până la informarea persoanei care face obiectul evaluării şi invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, desfăşoară proceduri administrative, prin raportare exclusivă la informaţii publice;

b) după informarea persoanei care face obiectul evaluării şi invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, solicită persoanelor fizice sau juridice şi date ori informaţii care nu sunt publice.

(2) Actele întocmite de inspectorul de integritate pe baza datelor sau informaţiilor care nu sunt publice, solicitate persoanelor fizice sau juridice, după începerea activităţii de evaluare, fără ca persoana să fie invitată şi informată potrivit dispoziţiilor art. 14, sunt lovite de nulitate absolută."

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că inspectorul de integritate nu poate analiza decât informaţii publice înainte de solicitarea unui punct de vedere de la persoana evaluată, sub sancţiunea nulităţii absolute a raportului.

Ceea ce invocă reclamantul este faptul că, faţă de toate faptele imputate, recurentul-reclamant a formulat unicul punctul de vedere nr. 6757/G/II la data de 14.02.2023, iar raportul a fost întocmit în 15.02.2023; tot dosarul administrativ a fost întocmit înainte de 14.02.2023 şi a cuprins acte care nu sunt publice; în mod evident, sintagma informaţii publice la care se referă norma legală se referă la informaţii din surse deschise la care are acces inspectorul de integritate, fără a solicita acte interne ale altor autorităţi publice.

Înalta Curte constată că procedura de evaluare ce vizează stabilirea existenţei conflictului de interese sau stării de incompatibilitate este subordonată aceloraşi garanţii ca şi procedura de evaluare a averii.

Mai departe, se constată că, prin adresa nr. x/17.09.2020, i s-a comunicat reclamantului atât declanşarea procedurii de verificare a averii, cât şi a procedurii vizând respectarea regimului conflictului de interese.

Mai reţine instanţa că prin adresa nr. x/01.10.2021, reclamantul a fost informat cu privire la extinderea activităţii de evaluare şi cu privire la respectarea regimului juridic al incompatibilităţilor; de asemenea, prin adresa nr. x/16.12.2021, reclamantului i s-a comunicat faptul că activitatea desfăşurată vizează atât regimul incompatibilităţilor, cât şi al conflictului de interese.

Înalta Curte constată că în mod corect a stabilit prima instanţă că pârâta poate analiza, pe lângă declaraţiile de interese, şi orice date şi informaţii, doar că aceste date şi informaţii trebuie să aibă exclusiv caracter public, informaţiile lipsite de acest caracter vor putea fi solicitate doar ulterior informării persoanei vizate şi solicitării acesteia a unui punct de vedere.

Or, Înalta Curte reţine că pârâta ANI putea desfăşura activitatea de evaluare pe baza unor date şi informaţii publice fără a fi necesară solicitarea unui punct de vedere, cât timp constatările au fost realizate pe baza unor informaţii publice ce îi fuseseră puse la dispoziţie. Astfel, şi acest motiv de casare este nefondat.

II.4.2.3. Recurentul a mai invocat faptul că instanţa de fond nu a cercetat motivul de nelegalitate din secţiunea VI a cererii principale, în care a arătat că principiul imparţialităţii instituit de art. 8 din Legea nr. 176/2010 şi art. 10 lit. e) din Legea nr. 176/2010 obliga inspectorul de integritate să realizeze propria evaluare cu privire la situaţia de fapt, pe care să o motiveze în Raport.

Or, Înalta Curte constată că această omisiune, încadrabilă în punctul 6 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., nu este una esenţială, deoarece nu privea un argument esenţial de nulitate; pe de altă parte, nu se poate reţine absenţa unei proprii evaluări a inspectorului de integritate, cât timp raportul de evaluare este motivat corespunzător.

II.4.2.4. În finalul recursului incident, recurentul-reclamant a reiterat motivele de nelegalitate din cererea completatoare, pentru ipoteza în care instanţa de recurs, în rejudecare, ar fi respins excepţia tardivităţii cererii completatoare. Or, ţinând cont de respingerea acestui motiv de casare prin cele de mai sus, nu se mai impune analiza acestor critici, soluţia dată cererii completatoare fiind definitiv confirmată.

II.5. Temeiul procesual al soluţiei date recursurilor

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, cu unanimitate, va respinge cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională, ca nefondată.

Cu majoritate, va respinge recursul principal declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate împotriva sentinţei civile nr. 1414 din data de 21 septembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Cu unanimitate, va respinge excepţia lipsei de interes a recursului incident, ca nefondată; va respinge recursul incident declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1414 din data de 21 septembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu unanimitate:

Respinge cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională, ca nefondată.

Respinge excepţia lipsei de interes a recursului incident, ca nefondată.

Cu majoritate:

Respinge recursul principal declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate împotriva sentinţei civile nr. 1414 din data de 21 septembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Cu unanimitate:

Respinge recursul incident declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1414 din data de 21 septembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 22 octombrie 2024.

Cu opinia separată a doamnei judecător I., în sensul admiterii recursului principal declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate împotriva sentinţei civile nr. 1414 din data de 21 septembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, casării în parte a sentinţei recurate şi respingerii cererii de chemare în judecată formulate iniţial, ca nefondată.

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu opinia majoritară, apreciez că în cauză recursul principal formulat de Agenţia Naţională de Integritate este fondat şi ar fi trebuit admis, pentru următoarele considerente:

Consider că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care sancţionează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiaza sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În acest sens consider că întreaga motivare cu privire la existenţa incompatibilităţii şi a conflictului de interese se realizează prin preluarea susţinerilor recurentului, singura intervenţie a judecătorului fondului reprezentând-o introducerea expresiei "în acord cu susţinerile reclamantului".

În schimb, lipseşte o analiză a îndeplinirii/neîndeplinirii condiţiilor legale pentru existenţa/inexistenţa incompatibilităţii şi conflictului de interese, fiind ignorate apărările recurentului-pârât.

Instanţa de fond nu a arătat care sunt motivele pentru care nu ar fi îndeplinită ipoteza din art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 şi nici nu a indicat argumentele privind reţinerea excepţiei prevăzută de ultima teză a textului de lege.

Tot astfel, instanţa de fond a constatat că la dosarul cauzei nu a fost administrată nicio probă din care să rezulte că reclamantul ar fi ocupat orice altă funcţie în afară de cea de Primar General al Municipiului Bucureşti, deşi prin raportul de evaluare şi întâmpinare recurenta-pârâtă ANI a evidenţiat înscrisurile care atestă că intimatul a exercitat funcţia prohibită de lege.

Cu privire la motivele contradictorii pe care le conţine sentinţa recurată, judecătorul fondului, referindu-se la incompatibilitate, citează art. 87 alin. (1) d din Legea nr. 161/2003, pentru ca în cele ce urmează să se refere exclusiv la noţiunea de conflict de interese, susţinând că există conflict de interese atunci când o persoană exercită două funcţii cu interese contrare.

Remarc, aşadar, o confuzie a celor două noţiuni, ţinând cont că în speţă este contestat un raport de evaluare care constată existenţa ambelor incidente de integritate, atât incompatibilitatea, cât şi conflictul de interese.

În opinia mea, este întemeiat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de fond pronunţând o hotărâre cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, referitoare la regimul juridic al incompatibilităţilor, precum şi a celor prevăzute la art. art. 70, art. 71 şi 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, referitoare la conflictul de interese.

Prin raportul de evaluare s-au reţinut cu privire la intimatul A.:

a. elemente de nesocotire a regimului juridic al incompatibilităţilor întrucât a încălcat dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 prin exercitarea simultană a funcţiei de primar general al Municipiului Bucureşti şi a celor de conducere în cadrul următoarelor instituţii publice:

- Administraţiei Municipale pentru Consolidarea Clădirilor cu Risc Seismic, în perioada 23.11.2020 — 12.04.2021,

- Administraţiei Străzilor Bucureşti, în perioada 23.06.2021 — 06.08.2021,

- Administraţiei Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, în perioada 07.08.2021 — 07.09.2021,

- B., în perioada 16.07.2021 - 25.08.2021.

b. elemente de încălcare a regimul juridic al conflictelor de interese conform dispoziţiilor art. 70, art. 71 şi 76 alin. (1) Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparentei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediu de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei cu modificările şi completările ulterioare, întrucât a semnat documente care impun luarea unei decizii atât din funcţia de primar general al Municipiului Bucureşti, cât şi de conducător al Administraţiei Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, respectiv a semnat bugetul Administraţiei Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, prin care se acordă o majorare de 3.000 mii RON (3.000.000 RON), ca urmare a solicitării acestei majorări bugetare, făcută tot de către A., în calitate de reprezentant/conducător al A.L.P.A.B.

În ceea ce priveşte încălcarea regimului juridic al incompatibilităţii:

Prin raportul de evaluare s-a reţinut existenţa stării de incompatibilitate prevăzută de art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea 161/2003, text legal conform căruia: "Funcţia de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti, preşedinte şi vicepreşedinte al consiliului judeţean este incompatibilă cu exercitarea următoarelor funcţii sau calităţi:

- funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, manager, administrator,

- membru al consiliului de administraţie ori cenzor sau orice funcţie de conducere ori de execuţie la societăţile reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare, la regiile autonome de interes naţional, la companiile şi societăţile naţionale, precum şi la instituţiile publice, cu excepţia

- reprezentanţilor în adunarea generală a acţionarilor la societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

- a membrilor în consiliile de administraţie ale unităţilor şi instituţiilor de învăţământ de stat sau confesionale şi ale spitalelor publice din reţeaua autorităţilor administraţiei publice locale

- sau a altor reprezentanţi ai instituţiilor publice din subordinea unităţilor administrativ-teritoriale sau la care unitatea administrativ-teritorială pe care o conduce deţine participaţie.

Din aceste prevederi legale rezultă clar că pentru a fi în prezenţa incompatibilităţii reglementate de art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea 161/2003 trebuie ca persoana care ocupă funcţia de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti, preşedinte şi vicepreşedinte al consiliului judeţean să îndeplimească în acelaşi timp şi funcţiile anume arătate la societăţile reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, la regiile autonome de interes naţional, la companiile şi societăţile naţionale, precum şi la instituţiile publice,

Textul legal interzice, prin urmare, exercitarea concomitentă a funcţiei de primar general, pe de o parte, şi a oricărei funcţii de conducere ori execuţie la alte instituţii publice, pe de altă parte.

În cauză, intimatul-reclamant a exercitat concomitent atât funcţia de primar general al Municipiului Bucureşti, cât şi cele de conducere în cadrul următoarelor instituţii publice: Administraţia Municipale pentru Consolidarea Clădirilor cu Risc Seismic, în perioada 23.11.2020 — 12.04.2021, Administraţia Străzilor Bucureşti, în perioada 23.06.2021 — 06.08.2021, Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, în perioada 07.08.2021 — 07.09.2021 şi B., în perioada 16.07.2021 - 25.08.2021.

În dovedrea acestui aspect, la dosar sunt adresele instituţiilor menţionate, din care rezultă că intimatul a exercitat conducerea lor în diferite perioade.

A exercita o funcţie înseamnă, potrivit dicţionarului limbii române, a practica, a profesa, a îndeplini atribuţiile specifice funcţiei, aspect dovedit în cauză cu adresele în precedent arătate.

Aşa fiind, nu se poate conchide decât că intimatul, care deţinea funcţia de primar general, a îndeplinit şi atribuţii care reveneau conducătorilor instituţiilor publice mai sus menţionate, semnând înscrisuri în locul acestora şi exercitând astfel funcţia de conducător al instituţiilor publice în discuţie.

Faptul că nu a existat o decizie de numire a intimatului ca director general, şi, pe cale de consecinţă, nu a fost retribuit, nu înlătură evidenţa exercitării de către primarul general şi a funcţiei de director general al celor patru instituţii publice în discuţie.

Din materialul probator aflat la dosarul cauzei rezultă fără dubiu că reclamantul a exercitat atribuţiile de director, sens în care a semnat numeroase înscrisuri în calitate de director general.

Mai mult, în calitate de primar general a semnat bugetul Administraţiei Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, prin care se acordă o majorare de 3.000 mii RON, ca urmare a solicitării acestei majorări bugetare făcute tot de către intimat, de această data în calitate de conducător al A.L.P.A.B.

Pentru a decide că nu există incompatibilitatea analizată, instanţa de fond a reţinut că în cauză este incidentă ipoteza expresă de excludere a stării de incompatibilitate prevăzută de ultima teză a articolului 87 alin. (1) lit. d) din Legea 161/2003, referitoare la situaţia în care primarul exercită calitatea de reprezentant al instituţiilor publice din subordinea unităţilor administrativ-teritoriale.

Aşa fiind, din punctul meu de vedere, o primă problemă care trebuie lămurită în cauză este dacă Administraţia Municipală pentru Consolidarea Clădirilor cu Risc Seismic, Administraţia Străzilor Bucureşti, Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, şi B., a căror conducere a exercitat-o intimatul, concomitant cu funcţia de primar general, sunt instituţii publice în subordinea UAT municipiul Bucureşti, iar intimatul a acţionat în calitate de reprezentant al acestor ultime instituţii publice.

Consider că, după cum a reţinut recurenta ANI prin actele contestate, Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, Administraţia Municipală pentru Consolidarea Clădirilor cu Risc Seismic, Administraţia Străzilor şi B. nu sunt instituţii publice din subordinea UAT mun. Bucureşti, ci sunt servicii publice de interes local, cu personalitate juridică şi cu propria organigramă şi conducere.

Astfel, Administratia Lacuri Parcuri si Agrement Bucuresti a fost înfiinţată prin HOTARAREA Consiliului General al mun Bucureşti nr. 87 din 27.04.2004 ca serviciu public de specialitate şi institutie publica cu personalitate juridica, in subordinea C.G.M.B.

Tot astfel, Administraţia Municipală pentru Consolidarea Clădirilor cu Risc Seismic a fost înfiinţată ca serviciu public de interes local, cu personalitate juridică, prin HCGMB nr. 366/2016.

Administratia Strazilor Bucuresti este serviciu public de interes local al Municipiului Bucuresti, organizat ca institutie publica cu personalitate juridica, infiintat prin HCLMB nr. 72/1992, 66/1993, 83/1993 si HCGMB nr. 143/2000.

De asemenea, conform Regulamentului de organizare şi funcţionare aprobat prin Hotararea Consiliului General al mun Bucureşti nr. 327/2018, B. este serviciu public de interes local, persoană juridică de drept public, finanţată din subvenţii de la bugetul local al Municipiului Bucureşti şi din venituri proprii.

Aşadar, toate instituţiile publice menţionate în raportul de evaluare sunt persoane juridice, iar la momentul înfiinţării lor ca instituţii publice cu personalitate juridică au fost desfiinţate serviciile corespunzătoare, existente în cadrul aparatului de specialitate al primarului general.

În al doilea rând, trebuie stabilit dacă prevederile legale dau primarului general atribuţia de a conduce serviciile publice de interes local.

În acest sens, trebuie pornit de la faptul că rolul şi atribuţiile primarului sunt prevăzute în Codul administrativ prin art. 154 şi 155, iar rolul Primarului privind serviciile publice de interes local este reglementat prin alin. (4) al art. 154.

Conform textului de lege menţionat, Primarul conduce instituţiile publice de interes local, precum şi serviciile publice de interes local.

Atribuţiile punctuale ale primarului sunt reglementate prin art. 155, conform căruia (1) Primarul îndeplineşte următoarele categorii principale de atribuţii:

a) atribuţii exercitate în calitate de reprezentant al statului, în condiţiile legii;

b) atribuţii referitoare la relaţia cu consiliul local;

c) atribuţii referitoare la bugetul local al unităţii administrativ- teritoriale;

d) atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor, de interes local;

e) alte atribuţii stabilite prin lege.

Atribuţiile care interesează în speţă sunt aşadar cele de la lit. d), respectiv atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor, de interes local.

Art. 155 alin. (5) arată că, în exercitarea atribuţiilor analizate, primarul: a) coordonează realizarea serviciilor publice de interes local, prin intermediul aparatului de specialitate sau prin intermediul organismelor prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes local.

Apreciez că această coordonare la care se referă legea nu înseamnă efectuarea respectivelor activităţi de către primar personal.

Acest aspect rezultă clar şi din faptul că art. 155 alin. (5) precizează că primarul efectuează acestă activitate de coordonare prin intermediul aparatului de specialitate sau prin intermediul organismelor prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes local.

Acelaşi text de lege mai arată, la lit. c), că primarul ia măsuri pentru orgaanizarea executării şi executarea în concret a activităţilor din domeniile prevăzute la art. 129 alin. (6) şi (7),

Art. 129 alin. (6) se referă la atribuţia de a propune înfiinţarea, organizarea şi statul de funcţii ale aparatului de specialitate al primarului, ale instituţiilor publice de interes local, reorganizarea şi statul de funcţii ale regiilor autonome de interes local, precum şi înfiinţarea, reorganizarea sau desfiinţarea de societăţi de interes local şi statul de funcţii al acestora.

Şi de această dată este prevăzută doar atribuţia de a propune înfiinţarea instituţiilor publice de interes local, nicidecum posibilitatea de a le conduce efectiv.

Cât despre alin. (7) al art. 129, acesta se referă la atribuţia de a asigura, potrivit competenţei şi în condiţiile legii, cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes local.

Din toate aceste prevederi legale rezultă că primarul mun. Bucureşti are doar atribuţii administrative privind serviciile/instituţiile publice de interes local, putând asigura doar coordonarea realizării serviciilor publice de interes local, asigurarea, potrivit competenţei şi în condiţiile legii, a cadrului necesar pentru furnizarea acestor servicii, având totodată atribuţia legală de a numi, în condiţiile legii, conducătorii serviciilor publice.

Aşadar, cum susţine şi recurenta, nici dispoziţiile art. 154 alin. (4) din O.U.G. nr. 57/2019 şi nici altă dispoziţie legală nu prevăd posibilitatea Primarului de a conduce în mod direct instituţiile publice/serviciile publice de interes local.

Faţă de acestea, consider că instanţa de fond a reţinut greşit că în cauză este incidentă situaţia de excludere a stării de incompatibilitate prevăzută de ultima teză a articolului 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, referitoare la exercitarea calităţii de reprezentant al instituţiilor publice din subordinea unităţilor administrativ teritoriale

Privind existenţa conflictului de interse

Apreciez că incompatibilităţile enumerate de legiuitor, respectiv interzicerea exercitării simultane a două funcţii, au drept scop evitarea posibilelor situaţii de conflict de interese care pot interveni în perioada exercitării funcţiilor incompatibile

Astfel, textul normei juridice trebuie interpretat din punct de vedere teleologic, fiind evident, încă din titlul Legii nr. 161/2003, că scopul legiuitorului a fost acela de prevenire a corupţiei, urmărindu-se ca persoana care deţine o demnitate/funcţie publică să a adopte o conduită preventivă, raţiunea fiind aceea de a garanta principiile imparţialităţii, integrităţii, transparenţei decizionale şi supremaţiei interesului public în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice, prin sancţionarea situaţiilor în care interesul privat ar putea prevala asupra interesului public, în exercitarea acestora.

Instanţa de fond a înlăturat în mod greşit constatările din raportul de evaluare referitoare la existenţa conflictului de interese raportat la faptul că trebuie cuantificat şi dovedit un interes patrimonial.

Raţiunea instituirii conflictului de interese care intră sub incidenţa Legii nr. 161/2003 este aceea de a asigura eliminarea subiectivismului şi interesului particular ori de grup în cadrul forurilor decizionale ale autorităţilor publice.

Or, intimatul-reclamant a semnat documente care impun luarea unei decizii din perspectiva ambelor funcţii (funcţia de primar general al Municipiului Bucureşti şi conducător al Administraţiei Municipale pentru Consolidarea Clădirilor cu Risc Seismic, Administraţiei Străzilor Bucureşti, Administraţiei Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti şi B.).

Mai mult, a semnat bugetul Administraţiei Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, prin care se acordă o majorare de 3.000 mii RON, ca urmare a solicitării acestei majorări bugetare făcute tot de către intimat, în calitate de conducător al A.L.P.A.B.

Aşadar, intimatul a luat o decizie din perspectiva ambelor funcţii.

Potrivit art. 155 alin. (4) Cod administrativ, "în exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1) lit. c), primarul: a) exercită funcţia de ordonator principal de credite;"

Art. 21 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale prevede că "(4) Conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică, cărora li se alocă fonduri din bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2), sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz."

Or, directorul A.L.P.A.B. este ordonator terţiar de credite, iar primarul general al Capitalei este ordonator principal de credite, ceea ce înseamnă că intimatul-reclamant a semnat documente atât în calitate de ordonator principal de credite, cât si în calitate de ordonator terţiar de credite.

Conflictul de interese nu este condiţionat de dobândirea unor câştiguri patrimoniale, cuantificabile în bani, raţiunea edictării în acest fel a conflictului de interese fiind aceea de a elimina orice dubiu ori suspiciune rezonabilă cu privire la modul de îndeplinire a atribuţiilor legale ale aleşilor locali.

Din perspectiva legiuitorului, simpla posibilitate ca actul să fie încheiat fără existenţa unor garanţii de obiectivitate generează conflictul de interese, fiind suficient ca beneficiul să aibă caracter potenţial, nu şi efectiv.

Aşadar, noţiunea de "interes" avută în vedere de legiuitor nu se referă strict la un avantaj/beneficiu material cuantificabil în bani, pe care primarii şi viceprimarii, primarul general şi viceprimarul municipiului Bucureşti, l-ar putea obţine pentru sine, pentru soţul său ori rudele sale de gradul I.

Rezultă că, în perioada exercitării celor două funcţii de către intimatul-reclamant, acesta a încălcat regimul juridic al conflictului de interese prevăzut de dispoziţiilor art. 70, art. 71 şi 76 alin. (1) Legea nr. 161/2003, întrucât a semnat documente care impun luarea unei decizii atât din funcţia de primar general al Municipiului Bucureşti cât şi de conducător al Administraţiei Municipale pentru Consolidarea Clădirilor cu Risc Seismic, Administraţiei Străzilor Bucureşti, Administraţiei Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti şi B. şi inclusiv a semnat bugetul Administraţiei Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, prin care a acordat acesteia o majorare de 3.000 mii RON, ca urmare a solicitării făcută tot de intimat, dar în calitate de reprezentant/conducător al A.L.P.A.B

În consecinţă, intimatul s-a aflat în conflict de interese, astfel că acţiunea trebuia respinsă şi cu privire la acest aspect din Raportul contestat, contrar celor reţinute de prima instanţă.