Applicability of statutory salary caps to judicial compensation awards and enforcement of prior civil judgments against the Ministry of Justice

Şedinţa publică din data de 27 septembrie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 24.08.2022 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a -IX - a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, a formulat plângere împotriva Hotărârii Ministerului Justiţiei nr. 2/26179/2022 pronunţată referitor la contestaţia formulata împotriva Ordinului nr. 953/C/2022 din 02.03.2022, şi revocarea/modificarea parţială a:

1. recalculării şi plăţii drepturilor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016 şi nu cu data de 01.03.2022, data emiterii ordinului contestat.

2. înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a sporurilor urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) şi art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice,

3. recalculării şi plăţii drepturilor salariale rezultate din punerea în executare a sentinţei civile nr. 956/16.06.2021 pronunţată de Tribunalul Galaţi în dosarul cu nr. x/105.2020, şi a deciziei civile 959 din data de 02.11.2021 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în dosarul cu nr. x/105.2020, prin care au fost obligaţi pârâţii la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 DIICOT, începând cu data de 19.03.2017 şi în continuare, pentru viitor şi la calcularea, plata şi alocarea sumelor necesare pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2461 din 20 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă excepţia tardivităţii formulării plângerii împotriva ordinului nr. 953/C/02.03.2022 ca neîntemeiată.

A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei în privinţa capătului de cerere referitor la plata diferenţelor salariale.

A fost respins capătul de cerere referitor la plata diferenţelor salariale în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

Au fost respinse pretenţiile aferente perioadei 01.08.2016-18.03.2017 ca urmare a incidenţei autorităţii de lucru judecat.

A fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte pretenţiile ulterioare datei de 18.03.2017 ca neîntemeiată.

A fost admisă în parte cererea privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI, şi a dispus anularea în parte a ordinului nr. 953/C/2022 din 02.03.2022 în ceea ce priveşte data şi modalitatea de stabilire a drepturilor salariale, în sensul stabilirii acestora începând cu data de 19.03.2017, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00 şi valorii de referinţă sectorială de 602,225 RON, astfel cum au fost stabilite în favoarea reclamantei în dosarul nr. x/2020.

S-a respins cererea de înlăturare a aplicării dispoziţiilor art. 38 alin. (6) C. proc. civ., ca neîntemeiată.

3. Căile de atac exercitate în cauză

3.1. Recursul formulat de reclamanta A.

Recurenta A. a formulat recurs împotriva sentinţei de mai sus, prin care a solicitat admiterea recursului, anularea hotărârii primei instanţe in ceea ce priveşte capătul de cerere privind înlăturarea aplicării dispoziţiilor art. 38 alin. (6) C. proc. civ., urmând a se dispune admiterea cererii astfel cum a fost formulată, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a sporurilor urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) şi art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

În esenţă, în motivare, a arătat că Ordinul nr. 953/C/2022 din 02.03.2022 a fost emis de pârât cu nesocotirea titlului executoriu.

Prevederile art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017 nu pot constitui un temei suficient pentru ca pârâtul să ignore opozabilitatea hotărârilor judecătoreşti emise în dreptul muncii, întrucât aceste norme legale nu pot fi desprinse de contextul în care au fost adoptate, de celelalte prevederi ale art. 38 şi de interpretarea dată de Curtea Constituţională.

În acest sens, art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 cuprinde dispoziţii prin care se determină în mod specific condiţiile de aplicare în timp a legii.

Stabilirea, prin prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, a unei limite a cuantumului salariului de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare care sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, la nivelul prevăzut de lege pentru anul 2022 are un caracter tehnic, fără a dispune cu privire la reducerea salariilor de bază ale personalului plătit din fonduri publice, integrate regulilor privind aplicarea etapizată a legii, prevederile legale criticate vizează reglarea în timp a disfuncţionalităţilor existente în domeniu salarizării personalului plătit din fonduri publice, prin limitarea creşterilor salariale la un nivel stabilit prin lege. O asemenea soluţie legislativă este circumscrisă scopului urmărit de legiuitor, astfel cum acesta este enunţat în expunerea de motive la Legea-cadru nr. 153/2017, şi anume acela de "eliminare a disfuncţionalităţilor salariale existente în sistemul public de salarizare", şi vizează, în ansamblu, toate categoriile de personal plătit din fonduri publice (decizia CCR nr. 700/2019).

Prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 vizează numai drepturile salariale stabilite prin această lege, iar nu şi drepturi care sunt recunoscute în temeiul unor prevederi anterioare.

În acest context, ipoteza de aplicare a normei priveşte situaţia în care, "începând cu I ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate".

O atare situaţie nu poate interveni decât în procesul de aplicare etapizată a legii, care presupune acordarea de creşteri salariale ori de alte majorări salariale, conform art. 38 alin. (35), fără ca legiuitorul să fi urmărit plafonarea la nivelul stabilit pentru anul 2022 a salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare aflate/menţinute în plată la nivelul pentru luna iunie 2017. Dacă legiuitorul ar fi procedat altfel, în sensul stabilirii cu valoare de principiu a plafonului maxim al drepturilor salariale, cum susţine pârâtul, atunci norma de la art. 38 alin. (6) nu ar fi fost limitată la data de 1 ianuarie 2018 şi nu ar fi fost plasată în cadrul art. 38, după norme legale care prevedeau majorări anuale ale drepturilor salariale.

Limita impusă de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 vizează creşterile salariale ce decurg din aplicarea etapizată a legii, conform distincţiilor de la art. 38 alin. (2)-alin. (5), iar nu reducerea drepturilor salariale ori neacordarea în totalitate a unor drepturi salariale, stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive, cum este cazul dedus judecăţii.

Astfel, simpla invocare a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu poate constitui un temei pentru inopozabilitatea titlurilor executorii ale reclamantei.

3.2. Recursul formulat de pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Recurenta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat recurs împotriva sentinţei de mai sus, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii pronunţate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii formulate de către reclamanţi.

În motivarea recursului, s-au arătat următoarele:

În ceea ce priveşte participarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în proces, au fost invocate prevederile art. 142 si 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, arătându-se că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei ce decurg din prezenta cauză.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat casarea în tot a hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei şi subrogarea legală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în drepturile ministerului şi, pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 956/16.06.2021, pronunţată de Tribunalul Galaţi în dosarul nr. x/2020, a fost admisă acţiunea reclamanţilor, în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Prahova şi a fost obligat Tribunalul Prahova la recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi la plata, începând cu 19.03.2017 şi în continuare, până la recunoaşterea dreptului de către Ministerul Justiţiei, prin emiterea ordinului corespunzător şi alocarea fondurilor necesare plăţii, a diferenţelor dintre drepturile salariale efectiv încasate şi salariile majorate cu luarea în considerarea a unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON. Totodată, Tribunalul Prahova a fost obligat la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare şi la plata, începând cu 19.03.2017, a diferenţelor dintre drepturile salariale încasate şi cele cuvenite prin luarea în considerare a unui coeficient de multiplicare de 19,000.

Prin aceeaşi hotărâre, pârâţii au fost obligaţi la plata tuturor acestor diferenţe salariale actualizate cu rata inflaţiei şi a dobânzii legale penalizatoare.

Prin decizia civilă nr. 959/2021, pronunţată în data de 02.11.2021 de către Curtea de Apel Galaţi, în dosarul nr. x/2020, a fost admis apelul Ministerului Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 956/16.06.2021 a Tribunalului Galaţi, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei şi a fost respinsă acţiunea în contradictoriu cu acesta pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

Prin urmare, Ministerul Justiţiei nu are calitate în ceea ce priveşte executarea hotărârilor invocate de reclamantă, acestea urmând a fi executate de către pârâtul obligat, respectiv Tribunalul Prahova.

Instanţele nu au dispus obligarea Ministerului Justiţiei la reîncadrarea reclamanţilor şi emiterea vreunui ordin de salarizare, ci doar la plata diferenţelor de drepturi salariale.

Litigiul a fost unul de dreptul muncii, având ca obiect constatarea stării de discriminare şi plata diferenţelor salariale, hotărârile executându-se de către instanţele angajatoare, care au atribuţii cu privire la operaţiunile de recalculare şi plată a diferenţelor de drepturi salariale.

Totodată, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 pentru indemnizaţiile care au ajuns la maximul prevăzut de această lege, recalcularea şi plata diferenţelor nu se poate face peste acest maxim.

Legea-cadru nr. 153/2017 dispune în art. 1 alin. (3) că "începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege." iar art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017 instituie plafonarea salariului la nivelul maxim, neputând fi depăşită această valoare.

Astfel, în nicio situaţie nu ar putea fi depăşite salariile de bază stabilite potrivit Legii-cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, acesta fiind nivelul maxim pe care îl pot atinge drepturile salariale îl pot atinge potrivit legii.

Maximul la care se opreşte indemnizaţia lunară este cel stabilit de lege pentru funcţia de judecător (anexa A), nu procuror, coeficientul 19, ca şi valoarea de referinţă sectorială (VRS) reprezintă elemente care se utilizează în prima etapa a calculului indemnizaţiei, însă ori de câte ori valoarea acesteia depăşeşte maximul din anexă, indemnizaţia se reduce, în mod corespunzător, la acest maxim.

După intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, cuantumul drepturilor salariale se stabileşte în funcţie de coordonatele carierei profesionale a reclamantelor (grad, vechime în munca şi în funcţie), iar nu ale unui procuror cu grad pe P.I. C. civ..J., întrucât cele două sentinţe nu au atribuit grade profesionale noi, care să conducă la încadrarea pe alte coordonate ale acestora, ci au acordat drepturi salariale, intervenind, fiecare, asupra unui element de calcul, însă de la data atingerii nivelului maxim nu mai au relevanţă nici coeficientul de multiplicare, şi nici valoarea de referinţă sectorială (VRS), reglementate de actele normative anterioare.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate şi în rejudecare, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei şi subrogarea legală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în drepturile ministerului, şi, pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

3.2. Recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei

Pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii pronunţate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii formulate de către reclamanţi.

În motivarea recursului, s-au arătat următoarele:

În primul rând, în ceea ce priveşte participarea Ministerului Justiţiei în proces, au fost invocate prevederile art. 142, 148 şi 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciara publicată în Monitorul Oficial nr. 1104 din 16.11.2022; prin aceste dispoziţii a avut loc transmiterea în temeiul legii a atribuţiilor privind gestionarea bugetului aprobat pentru cheltuielile de personal al curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor, precum şi cel pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal al acestor instanţe de judecată, transmiterea calităţii de ordonator principal de credite pentru aceste bugete şi transmiterea competenţelor privind emiterea actelor de stabilire a salarizării judecătorilor, respectiv de aprobare a statelor de funcţii şi personal pentru aceleaşi instanţe.

Totodată, legiuitorul a prevăzut în mod expres subrogarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei în toate drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei, respectiv inclusiv cele procesuale, cu privire la litigiile aflate încă pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de starea pricinii, fără distincţie, cât şi în drepturile şi obligaţiile care decurg din hotărâri judecătoreşti, pronunţate în litigii finalizate la acest moment, respectiv din alte titluri executorii.

În conformitate cu art. 38 din C. proc. civ., "Calitatea de parte se poate transmite legal sau convenţional, ca urmare a transmisiunii, în condiţiile legii, a drepturilor ori situaţiilor juridice deduse judecăţii."

Aşadar, văzând atât prevederile generale din C. proc. civ. cât şi dispoziţiile exprese ale art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, a avut loc transmiterea calităţii procesuale a Ministerului Justiţiei către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În speţă, deşi hotărârea atacată a fost pronunţată câtă vreme erau încă în vigoare prevederile care puteau justifica participarea în proces a Ministerului Justiţiei, ţinând cont de intrarea în vigoare la data de 22.12.2022 a Legii bugetului de stat pe anul 2023 nr. 368/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 1214 din 19.12.2022, rezultă că Ministerul Justiţiei nu mai justifică la acest moment calitatea procesuală în prezenta cauză, dar justifică, în continuare, interesul în formularea căii de atac.

În ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile sale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, după caz, preşedintele acesteia, trebuie să se bucure de independenţă procesuală, respectiv să aibă deplina posibilitate de a face acte procesuale de dispoziţie şi de a ataca hotărârea judecătorească formulând propriile critici, inclusiv pe fondul cauzei.

Pentru aceste motive, a solicitat scoaterea din cauză a Ministerului Justiţiei şi introducerea în cauză a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile dezvoltate sunt identice cu cele formulate de recurenta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Întâmpinare în cauză a formulat recurentul – pârât Ministerul Justiţiei, solicitând respingerea cererii de recurs formulate de recurenta – reclamantă A., ca nefondată.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Reclamanta are calitatea de judecător în cadrul Judecătoriei Ploieşti, iar prin Ordinul nr. 953/C/02.03.2022, s-a dispus stabilirea drepturilor salariale ale acesteia, prin raportare la un coeficient de 5,48, respectiv o indemnizaţie brută de încadrare lunară 13690 lei, spor pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 2054lei, spor de risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru păstrarea confidenţialităţii de 2172lei.

Reclamanta a parcurs procedura prealabilă obligatorie prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, adresând contestaţia nr. 26179/2022 Ministerului Justiţiei împotriva ordinului contestat, soluţia acestei proceduri fiind nefavorabilă acesteia, aşa cum rezultă din cuprinsul adresei nr. x/2022.

Prin acţiunea de la fond, reclamanta a avut următoarele pretenţii:

1. recalculării şi plăţii drepturilor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016 şi nu cu data de 01.03.2022, data emiterii ordinului contestat.

2. înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a sporurilor urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) şi art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice,

3. recalculării şi plăţii drepturilor salariale rezultate din punerea în executare a sentinţei civile nr. 956/16.06.2021 pronunţată de Tribunalul Galaţi în dosarul cu nr. x/105.2020, şi a deciziei civile 959 din data de 02.11.2021 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în dosarul cu nr. x/105.2020, prin care au fost obligaţi pârâţii la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 DIICOT, începând cu data de 19.03.2017 şi în continuare, pentru viitor şi la calcularea, plata şi alocarea sumelor necesare pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţiiefective.

Reclamanta a recurat soluţia primei instanţe de judecată formulând critici strict din perspectiva înlăturării plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

De cealaltă parte, motivele de recurs invocate de către recurenţii-pârâţi se referă exclusiv la pretenţiile pentru care a fost admisă acţiunea de prima instanţă, opinia pârâţilor fiind în sensul că acţiunea este neîntemeiată.

A. Analiza recursului pârâţilor

Precizări prealabile din punct de vedere al legitimării procesuale active în cadrul recursului

Astfel cum a fost invocat prin ambele cereri de recurs ale pârâţilor, prin dispoziţiile art. 142 şi 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciara publicată în Monitorul Oficial nr. 1104 din 16.11.2022, a avut loc transmiterea în temeiul legii a atribuţiilor privind gestionarea bugetului aprobat pentru cheltuielile de personal al curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor, precum şi cel pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal al acestor instanţe de judecată, transmiterea calităţii de ordonator principal de credite pentru aceste bugete şi transmiterea competenţelor privind emiterea actelor de stabilire a salarizării judecătorilor, respectiv de aprobare a statelor de funcţii şi personal pentru aceleaşi instanţe.

Totodată, legiuitorul a prevăzut în mod expres subrogarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în toate drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei, respectiv inclusiv cele procesuale, cu privire la litigiile aflate încă pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de starea pricinii, fără distincţie, cât şi în drepturile şi obligaţiile care decurg din hotărâri judecătoreşti, pronunţate în litigii finalizate la acest moment, respectiv din alte titluri executorii.

În conformitate cu art. 38 din C. proc. civ., "Calitatea de parte se poate transmite legal sau convenţional, ca urmare a transmisiunii, în condiţiile legii, a drepturilor ori situaţiilor juridice deduse judecăţii."

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are legitimare procesuală activă în cadrul recursului, atât faţă de prevederile generale din C. proc. civ., cât şi faţă de dispoziţiile exprese ale art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022.

Din perspectiva Ministerului Justiţiei, sentinţa atacată a fost pronunţată câtă vreme erau încă în vigoare prevederile care puteau justifica participarea în proces a Ministerului Justiţiei, ţinând cont de intrarea în vigoare la data de 22.12.2022 a Legii bugetului de stat pe anul 2023 nr. 368/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 1214 din 19.12.2022, iar acesta a avut calitatea de emitent al actului atacat cu acţiunea din prezenta cauză, astfel că acesta justifică în continuare legitimare procesuală activă în cadrul recursului.

Pentru aceste motive, instanţa de recurs s-a considerat învestită cu două cereri de recurs, fiind depuse la dosar în mod distinct de către cele două entităţi mai sus menţionate şi le-a recunoscut amândurora calitatea de recurent.

Analiza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

a. În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la soluţionarea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de salarizare prin raportare la coefici­entul de multiplicare 19,00

Pentru a pronunţa hotărârea recurată, prima instanţă a reţinut că reclamanta contestă stabilirea drepturilor lor începând cu data de 01.03.2022, făcând referire la existenţa unei decizii judecătoreşti anterioare care o privesc, dar şi prin raportare la situaţia altor colegi magistraţi, respectiv procurori DIICOT şi DNA sau judecători beneficiari ai unor hotărâri judecătoreşti în acest sens, faţă de care ordonatorul de credite a acceptat aplicarea măsurii cu o altă dată. În privinţa coeficientului de multiplicare 19,00, prima instanţă a reţinut că nu poate proceda în prezenta cauză la o nouă analiză a îndreptăţirii reclamantei de a beneficia de drepturile salariale prin luarea în considerare a celor două repere (coeficientului de multiplicare 19,00 şi valoarea de referinţă sectorială de 602,225 RON, începând cu data de 19.03.2017) aceste aspecte fiind lămurite cu autoritate de lucru judecat.

Înalta Curte constată următoarele:

- prin decizia nr. 959 din 02.11.2021 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, a fost modificată sentinţa civilă nr. 956/16.06.2021 pronunţată de Tribunalul Galaţi în sensul că a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei şi a fost respinsă acţiunea faţă de acesta pentru lipsa calităţii sale procesuale pasive; fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei atacate (acţiunea a fost respinsă ca prescrisă pentru perioada 01.08.2016-18.03.2017 şi admisă în rest, cu obligarea Tribunalului Prahova la recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi la plata pentru perioada cuprinsă între 19.03.2017 şi până la data pronunţării sentinţei definitive, dar şi în continuare, până la recunoaşterea de către pârâtul Ministerul Justiţiei, prin emiterea ordinului corespunzător şi alocarea fondurilor necesare plăţii, a diferenţelor băneşti dintre drepturile salariale efectiv încasate şi salariile majorate în acord cu nivelul maxim al indemnizaţiei de încadrare pentru fiecare funcţie şi gradaţie/prin raportare la nivelul maxim de salarizare de care au beneficiat alţi judecători în situaţii similare de vechime, cu luarea în considerare a unei VRS 605,225 RON şi a coeficientului de multiplicare 19,00).

În cadrul primului palier de argumentaţie, Înalta Curte constată că primul argument invocat de către recurenţii-pârâţi, în privinţa reclamantei A., este fondat. Cât timp a fost admisă definitiv excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei în dosarul nr. x/2020 al Curţii de Apel Galaţi – secţia de conflicte de muncă şi asigurări sociale, titlul obţinut de către reclamant nu este opozabil Ministerului Justiţiei, care nu a fost parte în acel dosar. Din această perspectivă, se constată o greşită aplicare a efectului pozitiv al hotărârii judecătoreşti definitive din cauza respectivă, cât timp Ministerul Justiţiei nu a fost parte, iar faţă de acesta se poate invoca exclusiv opozabilitatea hotărârii din perspectiva prevederilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ.

Pe un al doilea palier de argumentaţie, din perspectiva invocării existenţei unui drept "câştigat" prin obţinerea hotărârii judecătoreşti definitive de mai sus, chiar şi doar opozabile conform art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondată critica recurenţilor-pârâţi, în sensul că prin această decizie din dreptul muncii, drepturile câştigate de reclamant au avut caracterul unor despăgubiri şi nu caracterul unor drepturi salariale, iar menţiunea privind acordarea pentru viitor nu poate schimba natura acestora.

Din considerentele deciziilor definitive anterior menţionate, rezultă că acei coeficienţi de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 au fost avuţi în vedere ca repere pentru cuantificarea despăgubirilor, individualizate în raport de fiecare din reclamanţii din litigiile respective, elementele de cuantificare constând în indicarea acestor coeficienţi de multiplicare sunt indicate în funcţie de situaţia particulară a fiecăruia dintre reclamanţi.

Aşadar, despăgubirile echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., acordate prin hotărâri judecătoreşti, nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de aceştia.

Nu este posibilă o interpretare a efectelor deciziilor menţionate în sensul dorit de recurenta - reclamantă, din moment ce acestea nu stabilesc includerea în indemnizaţia de încadrare a unor coeficienţi de multiplicare specifici unei anumite categorii de personal (procurori de pe lângă Parchetul ICCJ conform Anexei V lit. B) pct. 1 din Legea nr. 153/2017).

O asemenea interpretare a efectelor deciziilor menţionate ar contraveni Deciziei nr. 794/2016 pronunţată de Curtea Constituţională şi principiului stabilirii salariilor judecătorilor în raport de nivelul instanţelor şi nu ar avea temei legal în reglementările salariale invocate de reclamanta în cauză şi contravin acestora.

Pe de altă parte, din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârilor judecătoreşti anterior menţionate, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect este necesar să se confirme existenţa triplei identităţi (de părţi, obiect şi cauză juridică).

Or, între acţiunile în pretenţii având ca obiect acordarea despăgubirilor ca urmare a invocării discriminării în raport de procurorii DNA-DIICOT şi acţiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea ordinului de salarizare prin includerea coeficientului de multiplicare 19,000 nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică; în prima situaţie, cauza juridică este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea faţă de alţi magistraţi (procurori sau judecători), în a doua situaţie, este reprezentată de invocarea greşitei emiteri a ordinului de stabilire a indemnizaţiei de încadrare. În plus, în cazul recurentei – reclamante, după cum s-a arătat, nu există nici identitatea de părţi, pârâtul Ministerul Justiţiei fiind scos din cauză în dosarul menţionat.

În cadrul celui de-al treilea palier de argumentaţie, întrucât prin cererea de chemare în judecată nu a fost invocată ca temei al emiterii unor noi ordine de salarizare doar existenţa unor hotărâri judecătoreşti anterioare de stabilire a despăgubirilor, ci şi egalizarea cu alţi magistraţi care ar beneficia de acest coeficient de multiplicare 19,00, se constată că situaţia recurentei – reclamante este diferită de cea din ipotezele avute în vedere de dispoziţiile art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări prin Legea nr. 71/2015, de Deciziile nr. 23/2016 şi nr. 36/2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016.

Prin Decizia nr. 794/15.12.2016, Curtea Constituţională a statuat că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturi stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Totodată, din Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, reiese că hotărârile judecătoreşti respective interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală, cum sunt cele privind majorarea indemnizaţiei de încadrare (prin care s-au stabilit majorările de 5%, 2% şi 11%), iar celelalte hotărâri (prin care s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii particulare, fără aplicabilitate generală) nu trebuie luate în considerare la stabilirea nivelului maxim al indemnizaţiei de încadrare, la care se face egalizarea.

Potrivit O.U.G. nr. 43/2016 care a modificat şi completat O.U.G. nr. 57/2015, de la data de 31.08.2016, art. 31 prevede "începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii ".

Paragrafele 74, 80 şi 81 ale Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept vin să întărească aceeaşi idee, a aplicabilităţii generale doar a elementului component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază al valorii de referinţă sectorială, ca reper unic, de referinţă în sectorul în care este incident.

Spre deosebire, celălalt element component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază - coeficientul de multiplicare - constituie reperul în funcţie de care se realizează dezideratul diferenţierii veniturilor magistraţilor şi ale altor categorii de personal din sistemul justiţiei, în considerarea fie a nivelului instanţei/parchetului la care îşi desfăşoară activitatea, fie a funcţiei pe care o ocupă; ca atare, el nu are aplicabilitate generală, ci, dimpotrivă, una restrânsă la sfera anumitor beneficiari ai legii.

Noul sistem de salarizare consacrat prin Legea nr. 153/2017 se clădeşte, conform art. 6 din acest act normativ, pe principiul ierarhizării, pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate.

Îndreptăţirea magistraţilor la stabilirea indemnizaţiei lunare brute prin utilizarea coeficienţilor 19,00 - 23,00 stabilite de O.U.G. nr. 27/2006 s-a recunoscut iniţial pe considerentul unui tratament salarial discriminator constatat de instanţe iar ulterior, sub efectul principiului egalizării salariilor la nivelul maxim aflat în piaţă, consacrat de art. 1 alin. (5) indice 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi a art. 3 indice 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2017.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat, nici prin decizii de speţă anterioare şi nici prin decizii obligatorii, cu privire la îndreptăţirea magistraţilor -judecători şi procurori - de la orice instanţă din ţară, la beneficiul salarial prevăzut de art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul D.N.A. şi D.I.LC.O.T. pe temeiul principiului nediscriminării.

În considerarea acestui temei - al existenţei unui tratament salarial discriminator - au fost însă pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive, cum este şi cea menţionată de recurenta – reclamantă din cauza de faţă, ce provine de la o altă instanţă din sistemul judiciar, având în vedere conţinutul legislaţiei anterioare de salarizare şi a efectelor concrete pe care aceasta le-au produs.

De vreme ce aceste hotărâri judecătoreşti rămase definitive au fost pronunţate ca urmare a constatării unui tratament juridic discriminator pe care l-au generat actele normative edictate în trecut, existenţa unor hotărâri judecătoreşti nu constituie temei pentru recunoaşterea unor salarii de bază diferite de cele stabilite de legiuitor, iar principiul egalităţii, prevăzut de dispoziţiile art. 6 lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017, nu justifică acordarea altor salarii de bază decât cele pe care legiuitorul, în considerarea unor criterii obiective, le-a stabilit.

În fine, ca un ultim argument, nu s-a demonstrat, în cadrul situaţiei de fapt reţinute de prima instanţă, că exista, la data adoptării Legii nr. 71/2015, vreo indemnizaţie a unui judecător stabilită în funcţie de coeficienţii de multiplicare stabiliţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., la care să se poată raporta în mod concret, instanţa făcând trimitere doar la hotărâri prin care instanţele au acordat despăgubiri echivalente cu diferenţele salariale rezultate din aplicarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată caracterul fondat al motivului de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. referitor la obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de salarizare prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,00.

b. În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la soluţionarea capătului de cerere având ca obiect obligarea la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, începând cu data de 19.03.2017

Astfel cum invocă în mod corect recurenţii-pârâţi, prin decizia civilă nr. 959 din 02.11.2021 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, în dosarul nr. x/2020, pe care îşi întemeiază pretenţiile recurenta - reclamantă, a fost admisă lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei şi a fost respinsă acţiunea în con­tradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei ca fiind formulată împotriva unei persoane lip­site de calitate procesuală pasivă, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei civile nr. 956/16.06.2021 pronunţate de Tribunalul Galaţi, prin care se admisese acţiunea, cu obligarea Tribunalului Prahova la recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi la plata pentru perioada cuprinsă între 19.03.2017 şi până la data pronunţării sentinţei definitive, dar şi în continuare, până la recunoaşterea de către pârâtul Ministerul Justiţiei, prin emiterea ordinului corespunzător şi alocarea fondurilor necesare plăţii, a diferenţelor băneşti dintre drepturile salariale efectiv încasate şi salariile majorate în acord cu nivelul maxim al indemnizaţiei de încadrare pentru fiecare funcţie şi gradaţie/prin raportare la nivelul maxim de salarizare de care au beneficiat alţi judecători în situaţii similare de vechime, cu luarea în considerare a unei VRS 605,225 RON şi a coeficientului de multiplicare 19,00.

Din această perspectivă, se constată o greşită aplicare a efectului pozitiv al hotărârii judecătoreşti definitive din cauza respectivă, cât timp Ministerul Justiţiei nu a fost parte şi faţă de acesta se poate invoca exclusiv opozabilitatea hotărârii din perspectiva prevederilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, potrivit art. 1 din O. MJ. nr. 6245/C/30.12.2021, începând cu data acestui ordin, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel, precum şi ale asistenţilor judiciari se stabilesc având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) şi ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte constată că este neîntemeiată pretenţia reclamantei de obligare a pârâţilor la emiterea ordinului de stabilire a drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON începând cu data de 19.03.2017, din aceleaşi considerente ca cele expuse mai sus cu privire la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 430 din C. proc. civ. pentru reţinerea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat (lipsa identităţii de părţi, deoarece Ministerul Justiţiei nu a fost parte în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020; lipsa identităţii de obiect şi cauză juridică, explicate anterior pe larg).

Aspectele privind discriminarea faţă de alţi colegi judecători sau cele privind egalizarea cu alţi colegi judecători, invocate prin cererea de chemare în judecată, au format obiectul cauzei judecate anterior şi au fost soluţionate în favoarea reclamantei prin hotărârea judecătorească definitivă cu privire la care se invocă puterea de lucru judecat; această hotărâre consacră un drept câştigat în favoarea acestora din perspectiva dreptului la acordarea despăgubirilor, dar, pentru raţiunile expuse mai sus, nu poate genera consecinţa efectului pozitiv al puterii de lucru judecat din perspectiva obligării la stabilirea unei indemnizaţii de salarizare. De altfel, ordinul atacat în prezenta cauză stabileşte plata eşalonată a drepturilor salariale acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive având ca obiect VRS 605,225 RON pe perioada anterioară emiterii ordinului contestat.

Astfel, şi din această perspectivă, raportat la capătul de cerere având ca obiect obligarea la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, începând cu 19.03.2017, motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este fondat.

B. Analiza recursului reclamantei

În ceea ce priveşte cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă A., aşa cum am reţinut anterior, aceasta a formulat critici doar din perspectiva neincidenţei în cauză a disp. art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, care sunt apreciate ca nefondate de către Înalta Curte şi în virtutea argumentaţiei dezvoltate anterior, cu ocazia analizei cererii de recurs a pârâţilor.

Astfel, în mod corect a reţinut prima instanţă că, din cuprinsul deciziei nr. 82/2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, aplicarea acestor dispoziţii legale se realizează în trei etape:

Prima etapă, reglementată prin art. 38 alin. (2) lit. a), priveşte perioada 1 iulie 2017-31 decembrie 2017 iar această perioadă s-a adoptat măsura menţinerii în plată, la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, a cuantumului brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

A doua etapă, reglementată potrivit art. 38 alin. (3) lit. a), priveşte anul 2018, începând cu luna ianuarie 2018. Pentru acest an se prevede acordarea cuantumului brut al salariilor de bază şi al celorlalte drepturi salariale avute în luna decembrie 2017, majorate cu 25%, fără a se depăşi limita prevăzută de art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

A treia etapă priveşte perioada anilor 2019-2022, reglementată prin art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017. Pentru această perioadă salariile de bază vor fi determinate utilizând salariile de bază şi majorările salariului de bază stabilite prin lege, inclusiv în anexele la Legea-cadru nr. 153/2017, şi salariile de bază avute în luna decembrie 2018. Astfel, în perioada 2019-2022, s-a stabilit acordarea unei creşteri anuale a salariilor de bază, fiecare creştere reprezentând 1/4 din diferenţa dintre salariul de bază prevăzut de lege pentru anul 2022 şi cel din luna decembrie 2018.

În cadrul mecanismului de aplicare a Legii 153/2017 unul dintre elementele de stabilire a drepturilor salariale - nivelul salariului de bază - este cel existent la data intrării în vigoare a legii iar acesta este iniţial menţinut la acelaşi nivel (prima etapă), majorat cu 25% (a doua etapă) şi majorat apoi pentru perioada 2019-2022, anual, prin acordarea a 1/4 din diferenţa până la nivelul anului 2022.

Prevederile art. 38 alin. (6) ale Legii 153/2017 se regăsesc în cuprinsul capitolului IV Dispoziţii tranzitorii şi finale al Legii 153/2017 fiind aplicabile inclusiv în cadrul celei de-a treia etape descrise anterior.

Aceste dispoziţii stabilesc un nivel maxim al drepturilor salariale care va fi atins de toţi salariaţii din sistemul bugetar, potrivit anexei specifice fiecărei familii ocupaţionale, cel mai târziu în anul 2022.

În aceste condiţii, dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017 nu pot primi interpretarea propusă de reclamantă şi nu pot fi înlăturate de la aplicare câtă vreme acestea sunt dispoziţii legale aflate în vigoare la momentul emiterii actelor administrative contestate în cauză ci trebuie aplicate etapizat, în funcţie de anul de referinţă aferent fiecăreia dintre etape ce prevede tranşele de creştere salarială.

Astfel, şi în cadrul primei etape de aplicare a Legii nr. 153/2017 a existat o plafonare dar aceasta nu viza nivelul stabilit pentru anul 2022 ci viza nivelul stabilit pentru luna iunie 2017. Recunoaşterea în anul 2021, prin hotărâre judecătorească, pentru reclamantă, a unei valori de referinţă sectorială de 605,225 începând cu anul 2017, nu poate avea semnificaţia pretinsă de aceasta, fiind inaplicabile dispoziţiile legale faţă de imposibilitatea depăşirii nivelului salarial stabilit pentru anul 2022.

În concluzie, criticile expuse de reclamantă în cererea de recurs sunt nefondate şi urmează a fi respinse faţă de argumentele anterior expuse şi prin raportare la considerentele dezvoltate cu ocazia analizei cererii de recurs a pârâţilor.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursurile pârâţilor, va casa sentinţa civilă nr. 2461 din 20 decembrie 2022 şi, în rejudecare, va respinge acţiunea ca neîntemeiată.

Va respinge, ca nefondată, cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta – pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 2461 din 20 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa civilă recurată şi, în rejudecare:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de recurenta – reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 2461 din 20 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 septembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.