Judicial assistant salary calculation: Inapplicability of res judicata effect to convert prior civil damages into administrative salary classification or multiplier coefficient

Şedinţa publică din data de 27 septembrie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 02.06.2022, sub nr. x/2022, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Giurgiu, au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea Adresei nr. x/14.04.2022 emise de Ministerul Justiţiei în procedura de soluţionare a contestaţiei formulate, în temeiul art. 37 alin. (1)-(3) din Legea nr. 153/2017 - Lege cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi, pe cale de consecinţă, anularea Ordinului nr. 6245/C/2021 din 30.12.2021 şi a Ordinului nr. 413/C/07.02.2022 emise de Ministrul Justiţiei, în sensul:

1. recalculării şi plăţii drepturilor salariale rezultate din aplicarea Ordinului nr. 6245/C/2021 din 30.12.2021, începând cu data de 30.12.2021, data emiterii ordinului contestat;

2. încadrării salariale, respectiv stabilirea îndemnizaţiei lunare să fie făcută corespunzător unei vechimi în funcţie între 10 — 15 ani, adică cu un coeficient de 6,07 şi gradaţia 5, aşa cum este dispus în cuprinsul Legii nr. 153/2017, anexa nr. V, cap. 1 lit. A) pct. 4;

3. valorificării vechimii efective realizată în funcţia avută de asistent judiciar - în sensul aplicării majorării indemnizaţiei cu coeficientul aferent vechimii efective - spor de fidelitate în funcţie de 20% corespondent vechimii de la 10 la 15 ani, atât cât prevede art. 4 alin. (1)-(2) din O.U.G. nr. 27/2006, pentru o vechime în funcţie de la 10 la 15 ani;

4. înlăturării plafonării instituite prin Ordinele contestate asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a înlăturării plafonării/diminuării sporurilor urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) şi art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv art. 1 alin. (1), (5) din O.U.G. nr. 130/2021, acolo unde această plafonare/diminuare s-a produs, sporurile urmând a fi calculate în raport de dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 153/2017 raportat la Anexa V din lege, care prevede în domeniul de activitate Justiţie sporuri în cuantum maxim total de 45%;

5. luarea în considerare la calcularea indemnizaţiei şi a coeficientului de multiplicare 19,000 conform hotărârilor judecătoreşti prin care acest drept le-a fost recunoscut, respectiv începând cu data de 01.08.2015 pentru A. şi începând cu data de 19.09.2018 pentru B., conform sentinţei civile nr. 1732/03.06.2021 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2021;

6. determinarea indemnizaţiilor salariale potrivit algoritmului de calcul existent anterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, cu luarea în considerare a VRS 605,222 începând cu data de 03.08.2017, conform sentinţei civile nr. 318/10.02.2021 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2020 şi coeficient multiplicare 19,000 plus sporuri la nivel maxim de 45%, încadrarea conformă şi plata corespunzătoare a diferenţelor salariale existente de la data prevăzută în hotărârile judecătoreşti de stabilire a drepturilor şi în continuare, în ipoteza în care aceste drepturi sunt superioare celor instituite de limita maximă prevăzută de Legea nr. 153/2017.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2091 din 18 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au fost respinse excepţia tardivităţii, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocate prin întâmpinare.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată promovată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii MINISTERUL JUSTIŢIEI şi TRIBUNALUL GIURGIU, fiind anulat parţial Ordinul nr. 6245/C/2021 din 30.12.2021 şi Ordinul nr. 413/C/07.02.2022 emise de Ministrul Justiţiei, în partea ce priveşte elementele componente ale venitului total brut al reclamanţilor ce nu corespund nivelului recunoscut prin sentinţa civilă nr. 1732/03.06.2021 a Tribunalului Dâmboviţa, pronunţată în dosarul nr. x/2021 şi, respectiv, sentinţa civilă nr. 318/10.02.2021 a Tribunalului Dâmboviţa, pronunţată în dosarul nr. x/2020.

A fost obligat pârâtul să emită ordinele de salarizare prin care să realizeze reîncadrarea şi recalcularea drepturilor salariale ale reclamanţilor cu respectarea hotărârilor judecătoreşti menţionate şi respinsă în rest cererea, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Recurenta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat recurs împotriva sentinţei de mai sus, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii pronunţate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii formulate de către reclamanţi.

În esenţă, în motivarea recursului, a arătat, în dezacord cu cele reţinute de către instanţa de fond, cu privire la soluţionarea excepţiei tardivităţii, că Ministerul Justiţiei a invocat excepţia tardivităţii contestării ordinelor, iar nu excepţia tardivităţii acţiunii, cum se susţine în mod eronat prin hotărârea recurată.

Ministerul Justiţiei a arătat că reclamanţilor li s-au comunicat ordinele în data de 10.02.2022, iar contestaţia a fost înregistrată la Ministerul Justiţiei sub nr. x/07.03.2022, peste termenul de 20 de zile prevăzut de art. 7 alin. (1) Anexa V din Legea — cadru nr. 153/2017.

Totodată, Ministerul Justiţiei a învederat împrejurarea că, plângerea a fost înregistrată la instanţă în data de 02.06.2022, peste termenul prevăzut de art. 7 alin. (2) Anexa V din Legea — cadru nr. 153/2017.

Aşa fiind, a solicitat instanţei de control judiciar să constate inadmisibilitatea acţiunii în contencios administrativ pentru neformularea contestaţiei (plângerii) prealabile în termenul legal.

Chiar dacă Ministerul Justiţiei a invocat excepţia tardivităţii contestării ordinelor, instanţa de fond, în mod netemeinic şi nelegal, cu încălcarea principiilor procesului civil, printr-o interpretare formalistă a respins excepţia tardivităţii invocată.

Totodată, în virtutea rolului său activ, instanţa de fond avea posibilitatea să califice excepţia invocată de Ministerul Justiţiei ca fiind excepţia inadmisibilităţii acţiunii în contencios administrativ pentru neformularea contestaţiei prealabile în termenul legal.

Ministerul Justiţiei a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive cu privire la pretenţiile referitoare la plata diferenţelor salariale, însă în mod nelegal, instanţa de fond a respins această excepţie.

Prin Decizia nr. 13 din 13.06.2016 pronunţată în Dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a subliniat că interesul atragerii în proces şi a ordonatorului principal de credite, pe motiv că ar reprezenta o garanţie a executării obligaţiei de plată ce revine instituţiei/autorităţii publice cu care este stabilit raportul de serviciu, nu este unul legitim, câta vreme atribuţiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării şi stabilirii destinaţiei acestora nu cuprind o obligaţie de garanţie sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii.

A menţionat că în acelaşi sens s-a reţinut şi prin Decizia nr. 3301/12.10.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2015, nr. 1900/4.04.2019 pronunţată în Dosarul nr. x/2015.

Prin urmare, cererile având ca obiect pretenţii de ordin bănesc, formulate de către personalul instanţelor de judecată, nu sunt întemeiate în ceea ce priveşte atragerea în proces a Ministerului Justiţiei, numai prin prisma calităţii de ordonator principal de credite a ministrului justiţiei.

Aşadar, prima instanţă, în mod netemeinic şi nelegal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în condiţiile în care acest pârât nu efectuează plăţi decât în favoarea propriilor angajaţi.

Instanţa de fond a respins în mod greşit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând că aceasta nu vizează însăşi acţiunea în contencios administrativ.

Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 2500, coroborat cu art. 2517 din Noul C. civ., dreptul material la acţiune se prescrie dacă nu a fost exercitat în termen de 3 ani.

De asemenea, art. 2524 C. civ. prevede că "prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui."

Însă, coroborând toate aceste dispoziţii cu prevederile art. 171 alin. (1) din Codul muncii, potrivit cărora "Dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate", în raport cu data introducerii acţiunii prin care se solicită emiterea unui ordin de salarizare în conformitate cu o hotărâre judecătorească pronunţată în anul 2020, orice pretenţie anterioară datei de 2.06.2019 este prescrisă.

Însă, în mod netemeinic şi nelegal, prima instanţă a obligat pârâtul la emiterea unor noi ordine de salarizare prin care să se realizeze reîncadrarea şi recalcularea drepturilor salariale ale reclamanţilor.

Sentinţa atacată precizează doar momentul de start de la care ar trebui să se recalculeze drepturile salariale, prin ordin, fără a face însă referire la momentul terminus.

Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea dispoziţiilor art. 44 pct. II şi 20 din Legea nr. 153/2017, art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, art. 111 din O.U.G. nr. 20/2016.

Este neîntemeiată obligarea pârâtului la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 şi coeficientul de multiplicare de 19,000 stabilit anterior în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A)., pct. 13.

Având în vedere jurisprudenţa instanţelor în litigiile de muncă, precum şi a instanţelor de contencios administrativ, inclusiv a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie — decizia civilă nr. 3021/20.05.2021, în sensul acordării valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, în temeiul art. 13 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, la data de 30.12.2021, a fost emis O.M.J. nr. 6245/C/30.12.2021.

Potrivit art. 1 din OMJ nr. 6245/C/30.12.2021, începând cu data prezentului ordin, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel, precum şi ale asistenţilor judiciari se stabilesc având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) şi ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.

Ţinând seama de faptul că prin stabilirea indemnizaţiilor de încadrare pentru toţi judecătorii cu funcţii de execuţie şi asistenţii judiciari cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON, acestea ating nivelul maxim prevăzut în Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare, nu se mai utilizează algoritmul de calcul bazat pe valoarea de referinţă sectorială şi coeficienţii de multiplicare prevăzuţi de legislaţia anterioară de salarizare.

Ca urmare a majorării VRS, toţi judecătorii cu funcţii de execuţie, indiferent de grad, nivel, instanţă, vechime, vor atinge nivelul maxim de salarizare prevăzut de Legea nr. 153/2017.

Titlurile pronunţate în favoarea intimaţilor-reclamanţi (n.n. Ministerul Justiţiei nefiind parte în dosarul nr. x/2021, iar în dosarul nr. x/2020 fiind scos din cauză, instanţa a admis lipsa calităţii procesuale pasive) conferă dreptul doar la despăgubiri şi nu modifică indemnizaţia de încadrare, iar titlurile pronunţate în favoarea altor angajaţi din sistemul de justiţie au efecte relative şi se referă la situaţii particulare, neintrând sub incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016.

Astfel, instanţa de fond a reţinut în mod eronat că, prin hotărârile judecătoreşti invocate de reclamanţi s-a statuat includerea coeficientului 19,000 în indemnizaţie.

Prin raportare la sentinţa civilă nr. 1732/2021, a precizat că drepturile câştigate de reclamanţi au avut caracterul unor despăgubiri şi nu caracterul unor drepturi salariale, acordarea pentru viitor, neschimbând natura acestora, respectiv aceea de despăgubiri, neexistând prin urmare niciun temei pentru emiterea de ordine de ministru care vizează numai stabilirea drepturilor salariale, nu şi plata despăgubirilor.

Aşadar, despăgubirile echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., acordate prin hotărâri judecătoreşti, nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a reclamanţilor, şi prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim în plată aşa cum a reţinut instanţa de fond, nici înainte şi nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009.

În aceste situaţii, acordarea coeficienţilor corespunzători personalului D.N.A, şi D.I.I.C.O.T. nu se încadrează în categoria drepturilor salariale la care se referă Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, nu constituie drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" aşa cum era situaţia majorărilor de 2%, 5%, 11% de la care plecase analiza Curţii Constituţionale, care au fost aplicate pentru întreg sistemul justiţiei, fără niciun fel de circumstanţiere faţă de situaţia personală a fiecărui angajat în parte.

A susţinut că este neîntemeiată obligarea la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, pentru perioada anterioară datei emiterii O.M.J. nr. 6245/30.12.2021, având în vedere că potrivit prevederilor legale, majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 a vizat, în mod expres şi exclusiv, cuantumul brut al salariului de bază, iar nu şi sporurile, pentru consilierii de probaţiune, nefiind vorba de o valoare de referinţă sectorială aplicabilă în familia ocupaţională "Justitie".

În acest sens, dispoziţiile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, la care trimitea art. III din O.U.G. nr. 20/2016, prevăd în mod clar că: "Începând cu drepturile aferente lunii decembrie 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul din cadrul sistemului public de asistenţă socială, astfel cum este definit în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2014 privind salarizarea personalului din cadrul sistemului public sanitar şi sistemului public de asistenţă socială în anul 2015, cu modificările ulterioare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 185/2015, se majorează cu 25%faţă de nivelul acordat pentru luna septembrie 2015."

Similar, potrivit art. III din O.U.G. nr. 20/2016, "Începând cu luna august 2016, prevederile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 35/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgentă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum şi pentru modificarea si completarea Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe se aplică si personalului de probaţiune, prin raportare la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016.

Din analiza dispoziţiilor art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 precum şi ale art. III din O.U.G. nr. 20/2016, reiese că aplicarea majorării de 25% s-a făcut la cuantumul brut al salariilor de bază, iar nu la valoarea de referinţă sectorială.

Prin urmare, prin hotărârea recurată, acordându-se drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor, prima instanţă a depăşit limitele puterii judecătoreşti şi şi-a arogat atribuţii de legiferare.

Stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial, iar instanţa de contencios constituţional a constatat neconstituţionalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depăşirea competenţelor instanţelor judecătoreşti în detrimentul autorităţii legiuitoare.

Se prevalează de considerentele Deciziei nr. 1325/2008 în care Curtea Constituţională a reţinut, în esenţă, că posibilitatea instanţelor judecătoreşti de a anula prevederile legale pe care le consideră discriminatorii şi de a le înlocui cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecăţii contravine principiului separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederilor art. 61 alin. (1), conform cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

De asemenea, prin mai multe decizii (nr. 818/2008, 819/2008, 820/2008, 821/2008), Curtea Constituţională a statuat că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Aşadar, Curtea Constituţională a statuat că acordarea altor drepturi decât de cele prevăzute expres de lege este o depăşire a puterii judecătoreşti, rolul instanţelor fiind acela de realizare a justiţiei, adică de a soluţiona litigiile aplicând legea, iar nu de a cenzura soluţia aleasă de legiuitor în stabilirea retribuţiei unor categorii profesionale şi să stabilească alte drepturi salariale decât cele prevăzute de lege, instituindu-se pe cale judiciară sisteme de salarizare paralele cu cele prevăzute prin acte normative, întrucât s-ar încălca rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării şi principiul separaţiei puterilor în stat.

În urma emiterii ordinului O.M.J. nr. 6245/C/30.12.20222, pe rolul instanţelor judecătoreşti au fost înregistrate acţiuni având ca obiect anularea acestui act administrativ şi emiterea unui alt ordin de salarizare în sensul înlăturării plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 şi cu luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare DNA/DIICOT.

În concluzie, vă rugăm să admiteţi recursul astfel cum a fost formulat, să casaţi în parte hotărârea Curţii de Apel Bucureşti şi să respingeţi cererea de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată.

3. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, soluţia pronunţată de prima instanţă fiind temeinică şi legală, respectiv rezultatul interpretării şi aplicării normelor de drept în vigoare situaţiei de fapt deduse judecăţii.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Reclamanţii sunt asistenţi judiciari în cadrul Tribunalului Giurgiu, iar prin Ordinul nr. 413/C/2021, s-a dispus stabilirea drepturilor salariale ale asistenţilor judiciari din cadrul tribunalelor din circumscripţia Curţii de Apel Bucureşti prevăzuţi în Anexele 1-6 la prezentul ordin, prin raportare la o VRS 605,225 RON, începând cu data de 30.12.2021, cu respectarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) şi art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Totodată, s-a dispus că pentru perioada anterioară datei emiterii prezentului ordon, drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea valorii sectoriale de referinţă sectorială de 605,225lei se vor achita eşalonat, potrivit dispoziţiilor legale incidente.

Astfel cum reiese din chiar conţinutul său, ordinul contestat a fost emis pentru punerea în aplicare a Ordinului ministrului justiţiei nr. 6245/C/30.12.2021.

Reclamanţii au parcurs procedura prealabilă obligatorie prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, adresând contestaţia nr. 19812/2022 Ministerului Justiţiei împotriva ordinului contestat, soluţia acestei proceduri fiind nefavorabilă acestora, aşa cum rezultă din cuprinsul adresei nr. x/14.04.2022.

Prin acţiunea de la fond, reclamanţii au avut următoarele pretenţii:

1. recalcularea şi plata drepturilor salariale rezultate din aplicarea Ordinului nr. 6245/C/2021 din 30.12.2021, începând cu data de 30.12.2021, data emiterii ordinului contestat;

2. încadrării salariale, respectiv stabilirea îndemnizaţiei lunare să fie făcută corespunzător unei vechimi în funcţie între 10 — 15 ani, adică cu un coeficient de 6,07 şi gradaţia 5, aşa cum este dispus în cuprinsul Legii nr. 153/2017, anexa nr. V, cap. 1 lit. A) pct. 4;

3. valorificării vechimii efective realizată în funcţia avută de asistent judiciar - în sensul aplicării majorării indemnizaţiei cu coeficientul aferent vechimii efective - spor de fidelitate în funcţie de 20% corespondent vechimii de la 10 la 15 ani, atât cât prevede art. 4 alin. (1)-(2) din O.U.G. nr. 27/2006, pentru o vechime în funcţie de la 10 la 15 ani;

4. înlăturării plafonării instituite prin Ordinele contestate asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a înlăturării plafonării/diminuării sporurilor urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) şi art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv art. 1 alin. (1), (5) din O.U.G. nr. 130/2021, acolo unde această plafonare/diminuare s-a produs, sporurile urmând a fi calculate în raport de dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 153/2017 raportat la Anexa V din lege, care prevede în domeniul de activitate Justiţie sporuri în cuantum maxim total de 45%;

5. luarea în considerare la calcularea indemnizaţiei şi a coeficientului de multiplicare 19,000 conform hotărârilor judecătoreşti prin care acest drept le-a fost recunoscut, respectiv începând cu data de 01.08.2015 pentru A. şi începând cu data de 19.09.2018 pentru B., conform sentinţei civile nr. 1732/03.06.2021 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2021;

6. determinarea indemnizaţiilor salariale potrivit algoritmului de calcul existent anterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, cu luarea în considerare a VRS 605,222 începând cu data de 03.08.2017, conform sentinţei civile nr. 318/10.02.2021 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2020 şi coeficient multiplicare 19,000 plus sporuri la nivel maxim de 45%, încadrarea conformă şi plata corespunzătoare a diferenţelor salariale existente de la data prevăzută în hotărârile judecătoreşti de stabilire a drepturilor şi în continuare, în ipoteza în care aceste drepturi sunt superioare celor instituite de limita maximă prevăzută de Legea nr. 153/2017.

În ceea ce priveşte motivul de recurs invocat din perspectiva legitimării procesuale a Ministerului Justiţiei

Prin dispoziţiile art. 142 şi 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciara publicată în Monitorul Oficial nr. 1104 din 16.11.2022, a avut loc transmiterea în temeiul legii a atribuţiilor privind gestionarea bugetului aprobat pentru cheltuielile de personal al curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor, precum şi cel pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal al acestor instanţe de judecată, transmiterea calităţii de ordonator principal de credite pentru aceste bugete şi transmiterea competenţelor privind emiterea actelor de stabilire a salarizării judecătorilor, respectiv de aprobare a statelor de funcţii şi personal pentru aceleaşi instanţe.

Totodată, legiuitorul a prevăzut în mod expres subrogarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în toate drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei, respectiv inclusiv cele procesuale, cu privire la litigiile aflate încă pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de starea pricinii, fără distincţie, cât şi în drepturile şi obligaţiile care decurg din hotărâri judecătoreşti, pronunţate în litigii finalizate la acest moment, respectiv din alte titluri executorii.

În conformitate cu art. 38 din C. proc. civ., "Calitatea de parte se poate transmite legal sau convenţional, ca urmare a transmisiunii, în condiţiile legii, a drepturilor ori situaţiilor juridice deduse judecăţii."

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are legitimare procesuală activă în cadrul recursului, atât faţă de prevederile generale din C. proc. civ., cât şi faţă de dispoziţiile exprese ale art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022.

Din perspectiva Ministerului Justiţiei, sentinţa atacată a fost pronunţată câtă vreme erau încă în vigoare prevederile care puteau justifica participarea în proces a Ministerului Justiţiei, ţinând cont de intrarea în vigoare la data de 22.12.2022 a Legii bugetului de stat pe anul 2023 nr. 368/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 1214 din 19.12.2022, iar acesta a avut calitatea de emitent al actului atacat cu acţiunea din prezenta cauză, astfel că justifică în continuare legitimare procesuală activă în cadrul recursului.

Pentru aceste motive, instanţa de recurs a luat act de transmiterea calităţii procesuale de la Ministerul Justiţiei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi, verificând cele două cereri de recurs existente la dosar care au conţinut identic, se declară învestită cu cercetarea căii de atac promovate de Ministerul Justiţiei şi continuată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor greşita soluţionare de prima instanţă a excepţiei de prescripţie

Este eronată susţinerea din recurs referitoare la prescrierea dreptului la acţiune al reclamanţilor, în cauza de faţă, aşa cum am arătat la analiza excepţiei de tardivitate, termenul special prevăzut de Legea nr. 153/2017 a fost respectat.

Deşi prin acţiunea de faţă reclamanţii au solicitat anularea ordinelor de salarizare, cauza juridică fiind în principal nerespectarea efectelor unor hotărâri judecătoreşti definitive, litigiul de faţă este întemeiat pe disp. Legii nr. 554/2004 şi are ca finalitate emiterea unor ordine de către ordonatorul principal de credite, în limitele pentru care deja reclamanţii au ieşit din pasivitate şi au obţinut recunoaşterea drepturilor de creanţă.

În contextul celor anterior arătate, aceste critici sunt nefondate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la greşita soluţionare de prima instanţă a excepţiei de tardivitate a acţiunii

Prima instanţă, în aprecierea instanţei de control judiciar, a dat o soluţie corectă excepţiei de tardivitate invocate de pârât prin întâmpinare faţă de împrejurarea că ministerul, în analiza contestaţiei formulate de reclamanţi, s-a pronunţat cu privire la fondul acesteia, respingând-o ca neîntemeiată iar nu ca tardivă.

Or, termenul de 30 de zile de formulare a acţiunii curge de la data adresei nr. x/14.04.2022, pârâtul nefăcând dovada datei la care s-a comunicat adresa ci doar susţinând excepţia de tardivitate.

Aşadar, în raport de data înregistrării la instanţă a plângerii, respectiv data de 31.05.2022, şi faţă de data înscrisă pe adresa nr. x/14.04.2022, exemplarul depus la dosar de reclamanţi, respectiv data de 03.05.2022, rezultă că plângerea este formulată în termenul legal.

În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la soluţionarea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de salarizare prin raportare la coefici­entul de multiplicare 19,000

Pentru a pronunţa hotărârea recurată, prima instanţă a reţinut că principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială. În aceste condiţii, instanţa a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 1732/03.06.2021 a Tribunalului Dâmboviţa, pronunţată în dosarul nr. x/2021 şi, respectiv, prin sentinţa civilă nr. 318/10.02.2021 a Tribunalului Dâmboviţa, pronunţată în dosarul nr. x/2020, reclamanţii au obţinut recunoaşterea dreptului la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 03.08.2017 şi în continuare, raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, respectiv începând cu data de 01.08.2015 pentru reclamantul A. şi cu data de 19.09.2018 pentru reclamantul B., prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,000 stabilit anterior în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 13.

Prin aceste hotărâri judecătoreşti executorii s-au dezlegat chestiuni litigioase esenţiale, privitoare la raporturile de muncă ale reclamanţilor, al căror efect pozitiv trebuie să se reflecte şi în actele administrative emise de ordonatorul principal de credite în ceea ce priveşte corecta încadrare salarială şi efectele viitoare.

Ministerul Justiţiei a fost parte în dosarul nr. x/2020, iar în ceea ce priveşte dosarul nr. x/2021, sunt incidente dispoziţiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea fiindu-i opozabilă, efect recunoscut prin dispoziţiile art. 4 din Ordinul nr. 6245/C/2021 din 30.12.2021 şi ale art. 2 din Ordinul nr. 413/C/07.02.2022.

Înalta Curte constată următoarele:

- prin sentinţa civilă nr. 1732/03.06.2021 a Tribunalului Dâmboviţa, pronunţată în dosarul nr. x/2021, reclamantul A. a obţinut recunoaşterea dreptului la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 03.08.2017 şi în continuare, raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, respectiv începând cu data de 01.08.2015, prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,000 stabilit anterior în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 13.

- prin sentinţa civilă nr. 318/10.02.2021 a Tribunalului Dâmboviţa, pronunţată în dosarul nr. x/2020, reclamantul B. a obţinut recunoaşterea dreptului la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 03.08.2017 şi în continuare, raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, respectiv începând cu data de 01.08.2015, prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,000 stabilit anterior în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 13.

În cadrul primului palier de argumentaţie, din perspectiva invocării existenţei unui drept "câştigat" prin obţinerea hotărârilor judecătoreşti definitive de mai sus, chiar şi doar opozabile conform art. 435 alin. (2) din C. proc. civ. (reclamantul A.) sau supuse principiului obligativităţii (reclamantul B.), Înalta Curte constată că este fondată critica recurentei, în sensul că prin cele două hotărâri judecătoreşti mai sus menţionate, drepturile câştigate de reclamanţi au avut caracterul unor despăgubiri şi nu caracterul unor drepturi salariale, iar menţiunea privind acordarea pentru viitor nu poate schimba natura acestora.

Din considerentele deciziilor definitive anterior menţionate, rezultă că acei coeficienţi de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 au fost avuţi în vedere ca repere pentru cuantificarea despăgubirilor, individualizate în raport de fiecare din reclamanţii din litigiile respective, elementele de cuantificare constând în indicarea acestor coeficienţi de multiplicare sunt indicate în funcţie de situaţia particulară a fiecăruia dintre reclamanţi.

Aşadar, despăgubirile echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., acordate prin hotărâri judecătoreşti, nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de aceştia.

Nu este posibilă o interpretare a efectelor deciziilor menţionate în sensul dorit de intimaţi, din moment ce acestea nu stabilesc includerea în indemnizaţia de încadrare a unor coeficienţi de multiplicare specifici unei anumite categorii de personal.

O asemenea interpretare a efectelor deciziilor menţionate ar contraveni Deciziei nr. 794/2016 pronunţată de Curtea Constituţională şi principiului stabilirii salariilor asistenţilor judiciari în raport de nivelul instanţelor şi nu ar avea temei legal în reglementările salariale invocate de reclamanţi în cauză.

Pe de altă parte, din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârilor judecătoreşti anterior menţionate, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect este necesar să se confirme existenţa triplei identităţi (de părţi, obiect şi cauză juridică).

Or, între acţiunile în pretenţii având ca obiect acordarea despăgubirilor ca urmare a invocării discriminării în raport de procurorii DNA-DIICOT şi acţiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea ordinului de salarizare prin includerea coeficientului de multiplicare 19,000 nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică; în prima situaţie, cauza juridică este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea faţă de alţi magistraţi (procurori sau judecători), în a doua situaţie, este reprezentată de invocarea greşitei emiteri a ordinului de stabilire a indemnizaţiei de încadrare. În plus, în cazul intimatului-reclamant A., după cum s-a arătat, nu există nici identitatea de părţi, pârâtul Ministerul Justiţiei fiind scos din cauză în dosarul menţionat.

Spre deosebire, celălalt element component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază - coeficientul de multiplicare - constituie reperul în funcţie de care se realizează dezideratul diferenţierii veniturilor magistraţilor şi ale altor categorii de personal din sistemul justiţiei, în considerarea fie a nivelului instanţei/parchetului la care îşi desfăşoară activitatea, fie a funcţiei pe care o ocupă; ca atare, el nu are aplicabilitate generală, ci, dimpotrivă, una restrânsă la sfera anumitor beneficiari ai legii.

Noul sistem de salarizare consacrat prin Legea nr. 153/2017 se clădeşte, conform art. 6 din acest act normativ, pe principiul ierarhizării, pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate.

Îndreptăţirea magistraţilor la stabilirea indemnizaţiei lunare brute prin utilizarea coeficienţilor 19,000 - 23,000 stabilite de O.U.G. nr. 27/2006 s-a recunoscut iniţial pe considerentul unui tratament salarial discriminator constatat de instanţe iar ulterior, sub efectul principiului egalizării salariilor la nivelul maxim aflat în piaţă, consacrat de art. 1 alin. (5) indice 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi a art. 3 indice 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2017.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat, nici prin decizii de speţă anterioare şi nici prin decizii obligatorii, cu privire la îndreptăţirea magistraţilor-judecători şi procurori - de la orice instanţă din ţară, la beneficiul salarial prevăzut de art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. pe temeiul principiului nediscriminării.

In considerarea acestui temei - al existenţei unui tratament salarial discriminator - au fost însă pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive, cum sunt cele menţionate de intimaţii-reclamanţi în cauza de faţă, ale celorlalte instanţe din sistemul judiciar, având în vedere conţinutul legislaţiei anterioare de salarizare şi a efectelor concrete pe care aceasta le-au produs.

De vreme ce aceste hotărâri judecătoreşti rămase definitive au fost pronunţate ca urmare a constatării unui tratament juridic discriminator pe care l-au generat actele normative edictate în trecut, existenţa unor hotărâri judecătoreşti nu constituie temei pentru recunoaşterea unor salarii de bază diferite de cele stabilite de legiuitor, iar principiul egalităţii, prevăzut de dispoziţiile art. 6 lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017, nu justifică acordarea altor salarii de bază decât cele pe care legiuitorul, în considerarea unor criterii obiective, le-a stabilit.

În fine, ca un ultim argument, nu s-a demonstrat, în cadrul situaţiei de fapt reţinute de prima instanţă, că exista, la data adoptării Legii nr. 71/2015, vreo indemnizaţie a unui judecător stabilită în funcţie de coeficienţii de multiplicare stabiliţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., la care să se poată raporta în mod concret, instanţa făcând trimitere doar la hotărâri prin care instanţele au acordat despăgubiri echivalente cu diferenţele salariale rezultate din aplicarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată caracterul fondat al motivului de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. referitor la obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de salarizare prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000.

În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la soluţionarea capătului de cerere având ca obiect obligarea la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, începând cu data de 30.12.2021

Deşi reclamanţii s-au prevalat de sentinţele civile nr. 1732/03.06.2021 şi nr. 318/10.02.2021 ale Tribunalului Dâmboviţa, pronunţate în dosarul nr. x/2021 şi respectiv nr. 2823/120/2020, Înalta Curte reţine că în dosarul nr. x/2021 a fost admisă lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei şi a fost respinsă acţiunea în con­tradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei ca fiind formulată împotriva unei persoane lip­site de calitate procesuală pasivă.

Din această perspectivă, se constată o greşită aplicare a efectului pozitiv al hotărârii judecătoreşti definitive din cauza respectivă, cât timp Ministerul Justiţiei nu a fost parte şi faţă de acesta se poate invoca exclusiv opozabilitatea hotărârii din perspectiva prevederilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, potrivit art. 1 din O.M.J. nr. 6245/C/30.12.2021, începând cu data acestui ordin, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel, precum şi ale asistenţilor judiciari se stabilesc având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) şi ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte constată că este neîntemeiată pretenţia reclamanţilor de obligare a pârâtului la emiterea ordinului de stabilire a drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON începând cu data de 31.01.2017, din aceleaşi considerente ca cele expuse mai sus cu privire la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 430 din C. proc. civ. pentru reţinerea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat (lipsa identităţii de părţi, deoarece Ministerul Justiţiei nu a fost parte în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2021; lipsa identităţii de obiect şi cauză juridică, explicate anterior pe larg).

Aspectele privind discriminarea faţă de alţi colegi judecători sau cele privind egalizarea cu alţi colegi judecători, invocate prin cererea de chemare în judecată, au format obiectul cauzei judecate anterior şi au fost soluţionate în favoarea reclamanţilor prin hotărârea judecătorească definitivă cu privire la care se invocă puterea de lucru judecat; această hotărâre consacră un drept câştigat în favoarea acestora din perspectiva dreptului la acordarea despăgubirilor, dar, pentru raţiunile expuse mai sus, nu poate genera consecinţa efectului pozitiv al puterii de lucru judecat din perspectiva obligării la stabilirea unei indemnizaţii de salarizare. De altfel, ordinul atacat în prezenta cauză stabileşte plata eşalonată a drepturilor salariale acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive având ca obiect o VRS 605,225 RON pe perioada anterioară emiterii ordinului contestat.

Astfel, şi din această perspectivă, raportat la capătul de cerere având ca obiect obligarea la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, începând cu 30.12.2021, motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este fondat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va respinge acţiunea ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta – pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva încheierii din 04 noiembrie 2022 şi a sentinţei civile nr. 2091 din 18 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată şi, în rejudecare:

Respinge acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 septembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.