Retrocession of religious property: extent of ownership and sufficiency of historical land registry evidence under O.U.G. 94/2000

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 27.04.2022, sub nr. x/2021*, reclamanta Arhiepiscopia Bucureştilor în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 9564/27.05.2021, solicitând anularea în parte, respectiv art. 3 din Decizie şi, pe fond, admiterea integrală a cererii nr. x/24.01.2006, precum şi obligarea Comisiei la emiterea unei Decizii prin care să se propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru întreg imobilul ce face obiectul cererii mai sus menţionată.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1738 din 11 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR în contradictoriu cu pârâta COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE A UNOR BUNURI CARE AU APARŢINUT CULTELOR RELIGIOASE DIN ROMÂNIA, în sensul că a anulat Decizia nr. 9564/27.05.2021 emisă de pârâtă şi a obligat pârâta să emită o nouă decizie prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în suprafaţă de 1515 mp situat în Bucureşti, Calea x.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1738 din 11 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a promovat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare şi, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, rejudecare, respingerea acţiunii introductive formulate de Arhiepiscopia Bucureştilor, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea criticilor sale, recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a susţinut, în esenţă, că, instanţa a interpretat şi a aplicat în mod eronat prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, cu modificările şi completările ulterioare şi punctul 13 din Normele metodologice de aplicare a ordonanţei.

Cu privire la faptul că Arhiepiscopia Bucureştilor, în calitate de succesoare a Parohiei "Sf. Treime Dudeşti" - a făcut dovada dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de teren de 1515 mp., parte din suprafaţa solicitată prin cererea de retrocedare nr. x/24.01.2006, instanţa de fond a apreciat în mod netemeinic faptul că " Cu privire la dovada dreptului de proprietate, astfel cum reţine şi autoritatea pârâtă, la dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x/24.01.2006, s-a depus copia cu stampila "Executat la Serviciul Municipiului Bucureşti al Arhivelor Naţionale" a Procesului-verbal de Carte Funciară nr. x/1940, întocmit la data de 20 februarie 1941, emis de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti, în care figurează Epitropia Bisericii "Sf. Treime", în calitate de proprietară a imobilului, teren în suprafaţă de 1515 m.p. şi patru clădiri, situat în municipiul Bucureşti, Cal. Dudeşti nr. 81-83. colt cu str. x.

Tot astfel,s-a reţinut că imobilul teren în suprafaţă de 1585 mp situat în Bucureşti, Calea x a fost preluat abuziv de Statul român, în temeiul Decretului nr. 217/12.09.1989 emis de Consiliul de Stat al Republicii Populare Române….

Curtea reţine că,într-adevăr, reclamanta nu a justificat cu nici un document permis de lege (conform pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000) dreptul său de proprietate pentru suprafaţa ce depăşeşte 1515 mp înscrsă în cartea funciară, menţiunea din Decretul nr. 217/12.09.1989 referitoare la suprafaţa de 1585 mp ce se expropriază neputând constitui un titlu legal de proprietate, în lipsa furnizării oricărui înscris care să ateste un atare drept la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc) .

Pe de altă parte, Curtea constată că emitentul actului atacat nu a prezentat nicio justificare pentru care a apreciat că reclamanta a probat dreptul său de proprietate doar în privinţa suprafeţei de 1162 mp din suprafaţa totală de 1515 mp, astfel cum acesta din urmă se afla înscrisă în anul 1940 în cartea funciară.

Simpla împrejurare că la rolul fiscal al imobilului au figurat de-a lungul timpului anumite suprafete pentru care reclamanta a fost impusă şi care însumate compun suprafata de 1162 mp, nu îndrituieşte concluzia că reclamanta ar fi justificat dreptul său de proprietate doar pentru suprafaţa amintită, cât timp nu s-a oferit nici un indiciu că reclamanta ar fi pierdut proprietatea diferenţei de până la 1515 mp înscrisă în cartea funciară."

Astfel, susţine recurenta că, este adevărat faptul că O.U.G. nr. 94/2000 a fost edictată cu scopul de a repara nedreptăţile suferite de către cultele religioase prin preluările abuzive exercitate de cptre statul român asupra imobilelor acestora, dar acest lucru nu înseamnă că retrocedarea în natură a imobilelor sau acordarea de măsuri compensatorii unui cult religios se va face prin omoterea probelor contrare aflate la dosar, ceea ce ar presupune o aplicare defectuoasă a legii care, în cele din urmă poate conduce la riscul îmbogăţirii fără justă cauză şi la prejudicierea statului român.

Potrivit Procesului-verbal de Carte Funciară nr. x/1940, întocmit la data de 20 februarie 1941, emis de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti, Epitropia Bisericii "Sf. Treime" figurează în calitate de proprietară a imobilului, teren în suprafaţă de 1.515 m.p. şi patru clădiri, situat în municipiul Bucureşti, Calea x, colţ cu str. x.

Potrivit Decretului nr. 217/12.09.1989, emis de Consiliul de Stat al Republicii Populare Române, în anexa 1, la poziţia 18/61, este menţionată proprietatea Parohiei "Sf. Treime" Dudeşti, imobil, teren în suprafaţă de 1585 m.p., situat în municipiul Bucureşti, Calea x, sector3.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pot fi restituite în temeiul acestui act normativ imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului sau a unei persoane juridice de drept public (...).

Totodată, potrivit pct. 13 din Normele metodologice corespunzătoare art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin sintagma acte doveditoare se înţelege:

a) orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzarc-cumparare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc);

b) orice acte juridice sau declaraţii care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau iară titlu (...).

Din aceste prevederi legale, ca de altfel din întreaga economie a O.U.G. nr. 94/2000, reiese faptul că legiuitorul a considerat necesar ca, pentru restituirea unor imobile în temeiul acestui act normativ, să se facă dovada existenţei dreptului de proprietate al solicitantului la data preluării abuzive.

Astfel, consideră recurenta că simpla împrejurare că la rolul fiscal al imobilului au figurat de-a lungul timpului anumite suprafete pentru care reclamanta a fost impusă şi care însumate compun suprafata de 1162 mp, este întru-totul relevantă, întrucât a constituit, în primul rând, alături de procesul-verbal de carte funciară anterior menţionat, probă contrară Decretului nr. 217/12.09.1989 emis de Consiliul de Stat al Republicii Populare Române.

Or, din această situaţie, având în vedere prevederile art. 4 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 94/2000, Comisia Specială de Retrocedare s-a aflat în imposibilitatea de a aprecia că suprafaţa înscrisă în actul normativ ar reprezenta întinderea dreptului de proprietate al solicitantei.

Intimata nu a probat întinderea dreptului de proprietate asupra unei suprafete de teren de 1515 mp iar interpretarea contrară realizată de instanţa de fond constituie nu doar o încălcare a dispoziţiilor de drept material, ci şi o lipsă de motivare a soluţiei pronunţate.

În consecinţă, având în vedere că din înscrisurile aflate la dosar reiese că la nivelul anului 1982 parohia deţinea în proprietate un teren în suprafaţă de 1162 mp, susţine recurenta că, în mod corect Comisia Specială de Retrocedare a apreciat faptul că Parohia "Sf. Treime" Dudeşti a făcut dovada dreptului de proprietate doar asupra terenului în suprafaţă de 1162 mp. situat în Bucureşti, str. x, sector 3 şi a propus acordarea de măsuri compensatorii doar pentru această suprafaţă de teren.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a formulat întâmpinare intimata - reclamantă Arhiepiscopia Bucureştilor, în cadrul căreia, fără a invoca excepţii, aceasta a solicitat respingerea recursului, arătând în esenţă că actele relevate care fac dovada dreptului de proprietate în speţă sunt Procesul-verbal nr. x/20.02.1940 emis de Comisiunea pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti în care a fost înscris dreptul de proprietate al Parohiei/Epitropiei Bisericei Sfânta Treime pentru suprafaţa de teren de 1515 şi decretul de expropriere nr. 217/1989, în care unitatea de cult figura cu o suprafaţă de 1585 mp ce urma a fi expropriată, acestea fiind suficiente în dovedirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 1515 mp, deopotrivă, fiind evident că primul act de proprietate şi decretul de expropriere, emise la o distanţă de aproximativ 50 de ani, consemnează aceeaşi suprafaţă, ca proprietate a părţii bisericeşti.

Răspunsul la întâmpinare

Recurenta – pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a combătut apărările intimatei –reclamante Arhiepiscopia Bucureştilor în cadrul unui Răspuns la întâmpinare, astfel cum permit dispoziţiile art. 4711 alin. (4) C. proc. civ. incidente şi în cazul recursului conform art. 490 alin. (2) şi art. 494 C. proc. civ.

Procedura de soluţionare a recursului

În această etapă s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, din data de 01.11.2023, a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 10.09.2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când Înalta Curte, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând cauza spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecăţii, însă, având nevoie de timp pentru a delibera, eventual, pentru a da posibilitatea părţilor să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunţarea pentru astăzi, 23 septembrie 2024.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul promovat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, în considerarea argumentelor în continuare arătate:

Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin Decizia nr. 9564/27.05.2021, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România a constatat calitatea de persoană îndreptăţită a Arhiepiscopiei Bucureştilor şi a propus acordarea de măsuri compensatorii solicitantei pentru imobilul teren în suprafaţă de 1162 m.p., situat în municipiul Bucureşti, Calea x, respingând cererea de retrocedare cu privire la suprafaţa de teren 423 m.p. (reprezentând diferenţa dintre suprafaţa solicitată de 1585 m.p. şi suprafaţa de teren de 1162 m.p., pentru care solicitanta a făcut dovada dreptului de proprietate) situată în municipiul Bucureşti, Calea x, cu motivarea că solicitanta nu a depus înscrisuri din a căror coroborare să reiasă dovada dreptului de proprietate în termenul de 240 de zile prevăzut de art. 32 din Legea nr. 165/2013, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În acest context factual, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta Arhiepiscopia Bucureştilor în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 9564 din 27.05.2021, respectiv a articolului 3, admiterea integrală a cererii sale nr. 688698/C/24.01.2006 şi obligarea pârâtei să emită o decizie prin care să se propună acordarea de masuri reparatorii prin echivalent pentru întreg imobilul ce face obiectul cererii.

Prin sentinţa recurată acţiunea a fost admisă în parte, fiind anulată decizia contestată şi obligată pârâta să emită o decizie prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în suprafaţă de 1515 mp situat în Bucureşti, Calea x.

Împotriva acestei soluţii, pârâta Comisia Specială de Retrocedare a formulat recurs invocând motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Aşadar, în analiza sentinţei atacate prin prisma celor două motive de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va verifica modul în care hotărârea adoptată a fost motivată, respectiv dacă instanţa de fond a interpretat şi aplicat corect prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a ordonanţei anterior menţionată.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce reglementează situaţia când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, constată Înalta Curte că, în cadrul acestuia, recurenta– pârâtă a invocat în esenţă nemotivarea soluţiei pronunţate, susţinând că intimata – reclamantă nu a probat întinderea dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de teren de 1515 mp. iar interpretarea contrară realizată de instanţa de fond constituie nu doar o încălcare a dispoziţiilor de drept material, ci şi o lipsă de motivare a soluţiei pronunţate.

Această critică nu poate fi însă reţinută de instanţa de control judiciar ce constată, contrar susţinerilor recurentei, că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. art. 425 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei, instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se atât la susţinerile părţilor, cât şi la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare invocat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată, arătând în considerentele hotărârii atât motivele pentru care a constatat că reclamanta este îndreptăţită la acordarea de măsuri compensatorii pentru terenul în suprafaţă de 1515 mp., cât şi pe cele pentru care a constatat că aceasta nu a justificat dreptul de proprietate pentru suprafaţa ce depăşeşte 1515 mp, respectiv întreaga suprafaţă de 1585 mp, cât a pretins reclamanta, înlăturând motivat atât criticile reclamantei cât şi apărările pârâtei.

Reţine instanţa de control judiciar că motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de părţi, în cererea de chemare în judecată, respectiv în întâmpinarea formulată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate criticile/apărările invocate de părţi, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat; prima instanţă reţinând corect situaţia de fapt, în limitele impuse de această procedură şi, totodată, realizând o încadrare juridică adecvată.

Dimpotrivă, judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic raţionamentul în baza căruia a considerat că se impune anularea Deciziei nr. 9564/27.05.2021 şi emiterea unei noi decizii în limitele stabilite de instanţă, iar argumentele pârâtei sunt nefondate, neputându-se reţine astfel nemotivarea hotărârii.

Instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat atât criticile reclamantei cât şi apărările pârâtei şi probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul care a fundamentat soluţia adoptată, hotărârea atacată respectând exigenţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Faptul că recurenta nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic ce a fundamentat soluţia primei instanţe, respectiv că instanţa nu şi-a însuşit întru-totul apărările acesteia, în condiţiile în care aceasta a expus argumentele pentru care a înlăturat parte din acestei apărări, nu înseamnă că hotărârea este nemotivată.

Reţine Înalta Curte că cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările părţilor litigante, fiind suficient ca aceasta să răspundă argumentelor esenţiale, aceste argumente putând fi tratate grupat.

Motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

O hotărâre motivată corespunzător, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului judiciar asupra sa şi să ofere toate garanţiile unui proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi atinsă de un viciu de nelegalitate rezultat din lipsa unui răspuns la fiecare argument cuprins în cererile părţilor, cât timp raţionamentul logico-juridic s-a format cu luarea în considerare a acestor argumente, chiar şi în condiţiile în care nu s-a referit expres la fiecare dintre ele.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

În speţa de faţă, instanţa de control judiciar constată că hotărârea recurată respectă exigenţele impuse de art. art. 425 alin. (1) C. proc. civ., pentru a fi considerată motivată, întrucât, raportat la obiectul cauzei, instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele prin care a reţinut că reclamanta este îndreptăţită la măsuri compensatorii pentru terenul în suprafaţă de 1515 mp, arătând atât motivele pentru care a constatat nelegalitatea Deciziei nr. 9564/27.05.2021, ce a propus acordarea de măsuri compensatorii pentru imobilul teren în suprafaţă de doar 1162 mp, cât şi motivele pentru care a considerat că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate pentru suprafaţa ce depăşeşte 1515 mp, respectiv suprafaţa de 1585 mp, cât a pretins reclamanta, raportându-se atât la susţinerile părţilor, cât şi la probele de la dosar şi la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare invocat.

O astfel de motivare permite exercitarea controlului ierarhic superior asupra legalităţii sale, asigurând, totodată, garanţiile necesare pentru efectivul acces la justiţie şi pentru evitarea arbitrariului în soluţionarea cauzei.

Prin urmare, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recursul declarat de recurenta – pârâtă este nefondat.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Acest motiv de casare nu este incident în cauza dedusă judecăţii, instanţa de fond interpretând şi aplicând corect dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, repulicată, cu modificările şi completările ulterioare şi ale pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a ordonanţei anterior menţionate, criticile recurentei – pârâte pe acest aspect neputând fi reţinute.

Astfel, Înalta Curte constată că, potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România

"Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă."

Potrivit art. 4 alin. (1)-(5) din O.U.G. nr. 94/2000

"(1)Cererile de retrocedare se depun, prin centrul eparhial sau, după caz, centrul de cult, la Comisia specială de retrocedare.

(2)Pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziţie Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calităţii de fost proprietar, în condiţiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3).

(3)Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive.

(4)În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

(5) In aplicarea prevederilor alin. (4) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluăm abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar"

De asemenea, potrivit punctului 13 din Normele Metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată

"Prin sintagma acte doveditoare prevăzută la art. 1 alin. (9) teza finală din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, republicată, se înţelege:

a)orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc.);

b)orice acte juridice sau declaraţii care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau fără titlu;

c)orice acte care întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada de referinţă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea solicitantului, pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol, începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate);

d)acte care permit recunoaşterea calităţii de beneficiar al retrocedării (actul de înfiinţare, dovada continuării sau reluării activităţii cultului religios);

e)expertize judiciare sau extrajudiciare de care solicitantul înţelege să se prevaleze în susţinerea cererii sale;

f)orice acte sau înscrisuri pe care solicitantul înţelege să le folosească în dovedirea cererii sale."

În speţă chestiunea controversată este cea care priveşte întinderea, iar nu existenţa dreptului de proprietate, şi nici preluarea abuzivă a imobilului ce face obiectul cererii de retrocedare.

Înalta Curte, în condiţiile în care reclamanta nu a atacat hotătârea recurată, pentru diferenţa de 70 de mp dintre suprafaţa de 1585 mp, cât a pretins prin cererea de chemare în judecată şi suprafaţa de 1515 mp, reţinută de prima instanţă, constată că, la acest moment există neconcordanţe cu privire la suprafaţa de teren de 353 mp, reprezentând diferenţa dintre suprafaţa stabilită de instanţă, de 1515 mp şi suprafaţa de 1162 mp., pentru care s-a propus acordarea de măsuri compensatorii prin Decizia nr. 9564 din 27.05.2021 anulată de prima instanţă prin hotărârea recurată.

La dosarul administrativ, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, s-a depus copia Procesului-verbal de Carte Funciară nr. x/1940, întocmit la data de 20 februarie 1941, emis de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti, cu stampila "Executat la Serviciul Municipiului Bucureşti al Arhivelor Naţionale", în care figurează Epitropia Bisericii "Sf. Treime", în calitate de proprietară a imobilului, teren în suprafaţă de 1515 m.p. şi patru clădiri, situat în municipiul Bucureşti, Cal. Dudeşti nr. 81-83. colt cu str. x.

Prin Decretul de expropriere nr. 217/12.09.1989 emis de Consiliul de Stat al Republicii Populare Române, Anexa 1, la poziţia 18.61 (dosarul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a Contencios Aministrativ şi Fiscal nr. x/2021) unitatea de cult figura cu o suprafaţă de 1585 mp.

Soluţionarea controversei referitoare la întinderea dreptului de proprietate trebuie făcută potrivit normelor în materie probatorie de la art. 4 alin. (1)-(5) din O.U.G. nr. 94/2000 şi punctul 13 din Normele Metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000.

Raportat la dispoziţiile art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 şi la pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. br. 94/2000, în mod judicios a reţinut prima instanţă că reclamanta nu a justificat cu nici un document permis de lege dreptul său de proprietate pentru suprafaţa ce depăşeşte 1515 mp înscrisă în cartea funciară, menţiunea din Decretul nr. 217/12.09.1989 referitoare la suprafaţa de 1585 mp ce se expropriază neputând constitui un titlu legal de proprietate, în lipsa furnizării oricărui înscris care să ateste un atare drept la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc) .

Pe de altă parte, prin raportare tot la Procesul-verbal de Carte Funciară nr. x/1940, în mod corect a reţinut judecătorul fondului că nici recurenta – pârâtă nu a prezentat nici o justificare pentru care a apreciat că reclamanta a probat dreptul său de propietate doar cu privire la suprafaţa de 1162 mp, din suprafaţa totală de 1515 mp, astfel cum aceasta se afla înscrisă în anul 1940 în cartea funciară.

Or, în absenţa unor probe contrare, făcând o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, dar şi a pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a ordonanţei anterior menţionate, prima instanţă a reţinut în mod întemeiat că reclamanta a făcut dovada dreptului său de proprietate cu privire la imobilul teren în suprafaţă de 1515 mp, situat în Municipiul Bucureşti, Calea x, colţ cu str. x, obligând recurenta – pârâtă să emită o nouă decizie prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de teren de 1515 mp şi nu de 1162 mp, cum eronat a stabilit recurenta prin decizia ce face obiectul litigiului de faţă.

De vreme ce recurenta nu a făcut dovada faptului pozitiv contrar şi anume al aceluia că reclamanta era proprietară doar pe suprafaţa de 1162 mp, neoferind nici un indiciu că reclamanta ar fi pierdut dreptul de proprietate pe diferenţa de 353 mp până la suprafaţa de 1515 mp, menţionată în cartea funciară din anul 1940, Înalta Curte nu poate aprecia ca fiind întru-totul relevantă simpla împrejurare că la rolul fiscal al imobilului au figurat de-a lungul timpului anumite suprafeţe pentru care reclamanta a fost impusă şi care însumate compun suprafaţa de 1162 mp., cum eronat susţine recurenta – pârâtă.

Dimpotrivă, în contextul coroborării probelor mai sus enunţate, rezultă că reclamanta a probat dreptul său de proprietate pentru suprafaţa de teren de 1515 mp., corect reţinută şi de instanţa de fond, astfel că aceasta este îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru această suprafaţă şi nu pentru suprafaţa de 1162 mp.,greşit reţinută de recurenta – pârâtă.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a legii, prin admiterea acţiunii, iar prin cererea de recurs nu au fost aduse elemente de natură să răstoarne considerentele instanţei de fond, astfel că, soluţia primei instanţe va fi menţinută în calea de atac.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca legale, a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare împotriva sentinţei civile nr. 1738 din 11 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 23 septembrie 2024.