Retrocession of religious properties taken in 1956: abusive expropriation via transfer to a successor entity under Decree 358/1948 without compensation

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13 septembrie 2022, pe rolul Curţii de Apel Oradea, sub nr. x/2022, reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică Oradea şi Parohia Română Unită cu Roma Greco Catolică Şimleu Silvaniei au solicitat anularea parţială a Deciziei nr. 10266/30.05.2022, comunicată la data de 17.08.2022, cu privire la terenul intravilan identificat cu nr. top. xa Şimleu Silvaniei, în suprafaţă totală de 27.095 mp, înscris în C.F. nr. x Şimleu Silvaniei; obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii care să conţină propunerea de acordare de măsuri compensatorii conform legii speciale pentru imobilul de mai sus, fără cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 71/CA/2023 din data de 22.03.2023, Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică Oradea, Parohia Română Unită cu Roma Greco Catolică Şimleu Silvaniei în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri care au aparţinut Cultelor Religioase din România, a dispus anularea Deciziei nr. 10266/30.05.2022 emisă de pârâtă cu privire la imobilul cu nr. top. xa Şimleu Silvaniei, înscris în CF nr. x Şimleu Silvaniei, a obligat pârâta să soluţioneze cererea de restituire a imobilului, în urma examinării celorlalte condiţii pentru retrocedarea imobilelor, prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 şi a respins restul pretenţiilor formulate.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri care au aparţinut Cultelor Religioase din România, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei civile recurate şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii introductive formulate de reclamante, ca neîntemeiată şi menţinerea Deciziei nr. 10266/30.05.2022, emisă de Comisia specială de retrocedare, ca temeinică şi legală.

În motivarea recursului, a arătat că instanţa de fond, analizând legalitatea şi temeinicia deciziei emisă de recurentă, a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 coroborate cu dispoziţiile art. 28 din Decretul nr. 177/1948.

Totodată, instanţa de fond în mod greşit a apreciat că imobilul a fost preluat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, respectiv la 17.02.1967, de către o persoană juridică, Parohia Ortodoxă Română, în temeiul unor acte normative respectiv Decretele nr. 177/1948 şi nr. 358/1948, emise în intervalul de referinţă, fiind îndeplinite condiîiile prevăzute de art. I din O.U.G. nr. 94/2000, sub aspectul preluării imobilului.

Susţine recurenta că din analiza cărţilor funciare reiese, fară echivoc, faptul că imobilul identificat cu nr. top. x, nu a fost preluat de către Statul Român de la solicitantă.

Cu privire la imobilul identificat cu nr. top. xb, prin încheierea nr. 987/02.05.1926, foaia B, poziţia 14 din C.F. x a localităţii Şimleul Silvaniei, pentru imobilul identificat cu nr. top. xa se intabulează dreptul de proprietate în favoarea unei persoane fizice, cu titlu de atribuire.

Prin încheierea nr. 176/22.02.1956 din C.F. nr. x a localităţii Şimleul Silvaniei, foaia de proprietate B, poziţia 8, s-a intabulat dreptul de proprietate pentru imobilul identificat cu nr. top. xb şi 968/a, în favoarea Parohiei Ortodoxe Române din Şimleul Silvaniei.

Din aceste prevederi legale, ca de altfel din întreaga economie a O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările şi completările ulterioare reiese faptul că legiuitorul a considerat necesar ca, pentru restituirea unor imobile sau propunerea de acordare de măsuri compensatorii, în temeiul acestui act menţionat, să se facă dovada existenţei dreptului de proprietate al solicitantei la data preluării abuzive.

În nicio situaţie legiuitorul nu a instituit vreo excepţie de la necesitatea dovedirii dreptului de proprietate al solicitantei asupra imobilului la momaltul preluării.

În acest context, apreciază că nu este îndeplinită una din condiţiile esenţiale prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru soluţionarea favorabilă a unei cereri de retrocedare, respectiv aceea ca imobilul să se fi aflat în proprietatea solicitantei, la momentul preluării abuzive.

Arată că nu exista posibilitatea ca imobilul să fi ieşit din proprietatea reclamantelor la momentul preluării abuzive, respectiv anul 1956 deoarece cultul greco-catolic a fost desfiinţat în anul 1948.

O altă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocată de recurenta-pârâtă este aceea că instanţa de fond a interpretat în mod eronat excepţia prevăzută de art. 2 alin. (1) din Decretul nr. 358/1948, care prevede că: "Averea mobilă şi imobilă aparţinînd organizaţiilor şi instituţiilor arătate la art. I din prezentul decret, cu excepţia expresă a averii fostelor parohii. revine Statului Român, care le va lua în primire imediat",

Susţine recurenta-pârâtă că motivarea instanţei de fond în sensul că toată averea fostului cult religios greco-catolic a fost preluată de statul român nu este una corectă întrucât se poate trage concluzia că, de fapt, şi averea preluată de actualele Parohii Ortodoxe de la fostele Parohii Greco-Catolice ar aparţine Statului Român iar odată ce această avere ar fi fost preluată de stat ar trebui să se acorde despăgubiri pentru toate imobilele care au aparţinut cultului greco-catolic.

Nici interpretarea făcută de instanţa de fond a dispoziţiilor art. 2, alin. (2) din Decretul nr. 358/1948 nu este una corectă

Concluzionând, arată că, din analiza înscrisurilor depuse la dosarul aferent cererilor de retrocedare sus-menţionate s-a reţinut de către Comisia specială de retrocedare, prin Decizia nr. 10266/30.05.2022, faptul că, în ceea ce priveşte imobilul identificat prin nr. top. x şi yb, nu se încadrează în prewderile Ordonantei de urgentă nr. 94/2000. republicată. cu modificările şi completările ulterioare. întrucât:

- imobilele identificate cu nr. top. x si nr. top. xb nu au fost preluate e Statul Român de la solicitantă.

- imobilul identificat cu nr. top. xb nu a fost în proprietatea solicitatei. acesta aflându-se în proprietatea unei penoane fizice încă din anul 1926.

4. Apărările intimatei

Intimatele-reclamante nu au formulat întâmpinare la cererea de recurs.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Prin Decizia nr. 10266/30.05.2022, Comisia specială de retrocedare a respins cererile de retrocedare nr. x/03.03.2003, nr. y/24.01.2006 şi nr. w/c/24.01.2006, depusă de către Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Oradea pentru Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Şimleul Silvaniei, având ca obiect restituirea imobilului, grădină şi teren, situat în localitatea Şimleul Silvaniei, judeţul Sălaj înscris în C.F. nr. x ale localităţii Sălaj, nr. top. x, judeţul Sălaj, retinând că: imobilele identificate cu nr. top. x şi nr. top. xb nu au fost preluate de statul român de la solicitantă iar imobilul identificat cu nr. top. xb nu a fost în proprietatea solicitantei, acesta aflându-se în proprietatea unei persoane fizice încă din anul 1926.

Împotriva acestei decizii, reclamantele au formulat contestaţie iar prin sentinţa civilă nr. 71, pronunţată în data de 22.03.2023, Curtea de Apel Oradea a admis în parte acţiunea în contencios administrativ formulată de Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Oradea şi Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Şimleul Silvaniei, în contradictoriu cu Comisia specială de retrocedare, şi, pe cale de consecinţă: a anulat Decizia nr. 10266 din 30.05.2022, emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, cu privire la imobilul înscris în C.F. nr. x a localităţii Şimleul Silvaniei, nr. top. xa; a obligat pârâta să soluţioneze cererea de restituire a imobilului, în urma examinării celorlalte condiţii pentru retrocedarea imobilelor, prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 şi a respins celelalte pretenţii;

Faţă de starea de fapt reţinută prin sentinţa recurată, raportat la prevederile legale invocate, instanţa de fond a constatat că a existat o preluare a imobilului cu nr. top. xa, în februarie 1956, în perioada de referinţă prevăzută de lege, preluarea fiind realizată de către o persoană juridică – Biserica Ortodoxă Română în baza Decretului nr. 358/1948, fără a se plăti vreo despăgubire.

Cum, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, se restituie şi imobilele preluate de alte persoane juridice în perioada de referinţă, nu numai cele preluate de Statul Român, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, în ceea ce priveşte preluarea imobilului din proprietatea reclamantei.

Referitor însă la cererea privind obligarea pârâtei la emiterea unei decizii care să conţină propunerea de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte, instanţa a constatat că această cerere nu a făcut obiectul analizei C.S.R. şi a obligat pârâta să soluţioneze cererea de restituire a imobilului, în urma examinării celorlalte condiţii pentru retrocedarea imobilelor, prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000.

În ceea ce priveşte fondul recursului

Dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România arată că: "Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă

Art. 1 teza I din Normele de aplicare ale O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1.164/2002, statuează că: "Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referinţă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării."

Potrivit punctului 13 din Norma metodologică de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 "Prin sintagma acte doveditoare prevăzută la art. 1 alin. (9) teza finală din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, republicată, se înţelege: a) orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc.); b) orice acte juridice sau declaraţii care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau fără titlu; c) orice acte care întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada de referinţă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea solicitantului, pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol, începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate); d) acte care permit recunoaşterea calităţii de beneficiar al retrocedării (actul de înfiinţare, dovada continuării sau reluării activităţii cultului religios); e) expertize judiciare sau extrajudiciare de care solicitantul înţelege să se prevaleze în susţinerea cererii sale; f) orice acte sau înscrisuri pe care solicitantul înţelege să le folosească în dovedirea cererii sale."

Pentru aprecierea incidenţei, în speţă, a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, sunt relevante, aşadar, acte doveditoare cum sunt înscrierile în CF nr. x Şimleu Silvaniei, din care provin topograficele în litigiu, iar din aceste înscrieri rezultă că primul proprietar al imobilelor înscrise în această carte funciară a fost cultul greco-catolic.

Conform situaţiei de fapt reţinute de instanţa de fond, potrivit CF nr. x Şimleu Silvaniei a fost înscris dreptul de proprietate asupra imobilului nr. top. xa în favoarea Bisericii Greco Catolice, drept dobândit în anul 1904 iar, în conformitate cu înscrierea de sub B8, la data de 22.02.1956, în baza cererii şi a decretelor nr. 177 şi 358/1948, s-a intabulat dreptul de proprietate, cu titlul rectificarea numelui, în favoarea Bisericii Ortodoxe Române din Şimleu Silvaniei.

Extrasul de carte funciară nr. x a localităţii Şimleu Silvaniei şi încheierea nr. 176/22.02.1956 fac parte din categoria actelor doveditoare prevăzute de pct. 13 din Normele de aplicare ale O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1.164/2002, astfel că, aceste dispoziţii au fost interpretate şi aplicate corect de către instanţa de fond, acesta apreciind asupra cauzei în raport probe administrate în limitele legii.

Instanţa de recurs reţine şi că, la momentul atribuirii imobilului Bisericii Ortodoxe Române din din Şimleu Silvaniei, aceasta era o persoană juridică, în sensul art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, întrucât, potrivit art. 28 din Decretul nr. 177/1948, cultele religioase erau definite ca fiind persoane juridice, atât ele, cât şi părţile lor componente locale.

Potrivit alin. (1) al Decretului nr. 358 "În urma revenirii comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român şi în conformitate cu art. 13 din decretul nr. 177 din 1948, organizaţiile centrale şi statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitelurile, organele, congregaţiunile, protopopiatele, mânăstirile, fundaţiunile, asociaţiunile, cum şi orice alte instituţii şi organizaţiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista iar, potrivit articolul 2 al aceluiaşi decret, "Averea mobilă şi imobilă aparţinând organizaţiilor şi instituţiilor arătate la art. 1 din prezentul decret, cu excepţia expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Roman, care le va lua în primire imediat.

O comisiune interdepartamentala compusa din delegaţi ai Ministerelor: Cultelor, Finanţelor, Afacerilor Interne, Agriculturii şi Domeniilor şi Învăţământului Public, va hotărî destinaţia acestor averi, putând atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române, sau diferitelor ei părţi componente."

În cauză, incidenţa dispoziţiilor Decretului nr. 358/1948 are relevanţă numai în ceea ce priveşte temeiul preluării abuzive de stat a imobilelor aparţinând reclamantei întrucât, deşi, conform cărţii funciare, trecerea terenului (ce a făcut obiectul cererilor de retrocedare) în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române din Şimleu Silvaniei s-a făcut în februarie1 956, la acea dată, Biserica Greco - Catolică din România, cu toate componentele sale organizatorice, fusese deja desfiinţată ca subiect de drept, desfiinţarea producându-se la data de 2 decembrie 1948 conform art. 1 din Decretul nr. 358.

Este de precizat că bunurile mobile şi imobile ale Parohiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, nu au intrat în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române din Şimleu Silvaniei anterior datei de 2 decembrie 1948 şi nici nu s-a făcut dovada vreunei despăgubiri plătite cultului greco-catolic.

Întrucât Biserica Greco - Catolică din România a fost desfiinţată în data de decembrie 1948, data publicării Decretului nr. 358/1948, susţinerea recurentei-pârâte că averea tuturor parohiilor greco-catolice nu a fost preluată de către Statul Român, conduce la ideea existenţei unui drept fără titular, în perioada 2 decembrie 1948 – 20 mai 1949, ceea ce nu poate fi admis.

În consecinţă, Biserica Ortodoxă Română Şimleu Silvaniei nu a dobândit un drept de proprietate asupra imobilelor care au aparţinut Bisericii Greco-Catolice, cu titlu valabil, această dobândire fiind contrară şi prevederilor art. 10 din Constituţia de la 1948, deposedarea cultului catolic de proprietăţile sale (inclusiv a reclamantei) nefiind făcută pentru o cauză de utilitate publică şi nefiind însoţită de acordarea de despăgubiri stabilite de justiţie.

Referitor la critica privind interpretarea greşită a dispoziţiilor cuprinse în art. 2 din Decretul nr. 358/1948, Înalta Curte constată că acestea nu reprezintă o excepţie de la dispoziţiile art. 1 al aceluiaşi decret, în sensul că pentru imobilele aparţinând parohiilor nu ar fi operat confiscarea.

În ceea ce priveşte beneficiarii confiscării, statul a reglementat că parte a patrimoniului va fi preluat de însuşi Statul Român, iar parte a acestui patrimoniu va fi transferat bisericii ortodoxe.

Or, art. 2 din decret se referă la trecerea în proprietatea bisericii ortodoxe a averilor fostelor parohii greco-catolice. O eventuală interpretare contrară nu ar fi validă din punct de vedere juridic deoarece rezultatul interpretării ar fi că parte a patrimoniului Bisericii Greco-Catolice nu ar fi fost confiscat/preluat de la aceasta, cu toate că, în baza Decretului nr. 358/1948, biserica respectivă a încetat să mai existe.

Deoarece Statul Român a decis în 1948 desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice şi confiscarea patrimoniului acesteia este singurul răspunzător pentru această măsură, indiferent de beneficiarii patrimoniului confiscat de la această biserică. Astfel, atât confiscarea cât şi împroprietărirea Bisericii Ortodoxe Române sunt la fel de ilegitime, singurul responsabil pentru decizia încorporată în Decretul nr. 358/1948 fiind Statul Român.

Astfel, prin Decretul nr. 358/1948, averea parohiilor greco-catolice nu a fost preluată juridic de Statul Român, ceea ce înseamnă că, în realitate, preluarea s-a făcut de Statul Român fără titlu, de vreme ce, prin chiar efectul juridic principal al art. 1 din Decretul nr. 358/1948, Biserica Greco - Catolică din România, cu toate componentele sale organizatorice, a fost desfiinţată ca subiect de drept civil.

Conform Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, "sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, ..., dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării".

Înalta Curte apreciază că, în cauză, în acord cu prevederile art. 1 teza I din Normele de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, în lipsa acordării către reclamante a unor despăgubiri juste şi echitabile la momentul deposedării de către imobilele în litigiu, această deposedare este una abuzivă, astfel că prima instanţă a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, în baza cărora intimatele-reclamante au formulat cererile de acordare despăgubiri, apreciind corect nelegalitatea Deciziei nr. 10266/30.05.2022 emisă de pârâtă.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Comisia Specială de Retrocedare a Unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România împotriva sentinţei nr. 71/CA/2023 din data de 22 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Comisia Specială de Retrocedare a Unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România împotriva sentinţei nr. 71/CA/2023 din data de 22 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 19 septembrie 2024.