Religious property retrocession: characterization of state seizure of parish assets under Decree 358/1948 as abusive acquisition under O.U.G. 94/2000

Şedinţa publică din data de 20 iunie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 20 septembrie 2022 pe rolul Curţii de Apel Oradea, reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea şi Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Beiuş, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, au solicitat anularea Deciziei nr. 10254/30.05.2022, cu privire la terenul intravilan identificat cu nr. topo. x Beiuş, în suprafaţă de 607 mp, înscris în C.F (iniţial) nr. 123 Beiuş şi obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii care să conţină propunerea de acordare de măsuri compensatorii conform legislaţiei speciale pentru imobilul arătat.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 32/CA din 6 februarie 2023, Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea şi a dispus anularea Deciziei nr. 10254/30.05.2022 emisă de pârâtă, cu privire la terenul intravilan înscris în C.F. (iniţial) nr. 123 Beiuş, sub nr. top. x, a obligat pârâta să emită o nouă decizie privind soluţionarea cererilor de retrocedare formulate de reclamante, ţinând seama de considerentele sentinţei; a respins ca nefondate restul pretenţiilor.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. a solicitat casarea în parte a sentinţei recurate, respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi menţinerea Deciziei nr. 10254/30.05.2022 ca temeinică şi legală.

În motivarea recursului, într-o primă critică, invocă faptul că instanţa de fond, analizând legalitatea şi temeinicia deciziei contestate, a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 coroborate cu dispoziţiile art. 28 din Decretul nr. 177/1948.

Consideră că instanţa de fond a apreciat greşit că imobilul a fost preluat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, de către o persoană juridică, Parohia Ortodoxă Română, în temeiul unor acte normative respectiv Decretele nr. 177/1948 şi nr. 358/1948, emise în intervalul de referinţă, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, sub aspectul preluării imobilului.

Susţine recurenta-pârâtă că din analiza cărţii funciare reiese că imobilul înscris în C.F. nr. x a localităţii Beiuş, identificat cu nr. top. x, nu a fost preluat de către Statul Român de la solicitantă ci a intrat în proprietatea acestuia de la Parohia Ortodoxă Română din Beiuş, persoană juridică de drept privat.

Apreciază că nu este îndeplinită una din condiţiile esenţiale prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru soluţionarea favorabilă a unei cereri de retrocedare, respectiv aceea ca imobilul să se fi aflat în proprietatea solicitantei la momentul preluării abuzive astfel că, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1), al art. 3 alin. (11) şi (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia Comisiei speciale de retrocedare a fost de respingere a cererii de retrocedare formulată de către reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Oradea şi Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Beiuş, cu privire la imobilul teren intravilan, situat în municipiul Beiuş, judeţul Bihor, înscris în C.F. nr. x a localităţii Beiuş, nr. top. x.

Prin a doua critică, precizează că instanţa de fond a interpretat în mod eronat excepţia prevăzută de art. 2 alin. (1) din Decretul nr. 358/1948, motivarea instanţei fiind că această prevedere este lipsită de relevanţă şi că de fapt toată averea fostului cult greco-catolic a fost preluată de Statul Român. Susţine că în mod greşit s-a reţinut că de fapt Statul Român a preluat tot patrimoniul fostului cult greco-catolic iar comisia interdepartamentală doar a hotărât destinaţia acestei averi.

Arată că, potrivit unor încheieri de carte funciară, Statul Român, în baza Decretului nr. 358/1948, a preluat imobile de la organizaţiile centrale şi statutare ale cultului greco-catolic, dar sunt şi cazuri în care acesta a preluat imobile şi de la diverse entităţi ce au aparţinut de credinţa greco-catolică, situaţie care întăreşte excepţia prevăzută de art. 2 alin. (1) din Decretul nr. 358/1948.

În subsidiar, solicită acordarea unui termen de executare mai mare decât cel cuprins la art. 24 din Legea nr. 554/2004, acesta fiind necesar pentru obţinerea înscrisurilor suplimentare de la instituţiile publice competente.

4. Apărările intimatelor

Intimatele-reclamante au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

În motivare, acestea precizează că au făcut dovada existenţei dreptului de proprietate, la data preluării abuzive, asupra terenului intravilan identificat cu nr. topo. x Beiuş. în suprafaţă de 607 mp, prin proba cea mai veridică, respectiv copia C.F. nr. x Beiuş potrivit căreia imobilul era proprietatea Parohiei Greco-Catolică Beiuş.

Consideră că, mergând chiar pe susţinerea recurentei că imobilele au trecut în proprietatea Parohiei Ortodoxe Beiuş în anul 1949, raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, care prevăd necesitatea preluării abuzive a imobilelor de către "orice alte persoane juridice", preluarea terenului intravilan cu nr. topo. x Beiuş de către Parohia Ortodoxă corespunde ipotezei articolului de mai sus de orice alte persoane juridice, deoarece legiuitorul nu a operat nicio distincţie în textul de lege.

Referitor la cea de-a doua critică din cererea de recurs, apreciază că acestea sunt nefondate, deoarece au un caracter pur formal, recurenta neindicând niciun motiv concret de nelegalitate.

Arată că dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Decretul nr. 358/1948 prevedeau expres că averea mobilă şi imobilă a Bisericii Greco-Catolice, "cu excepţia expresă a averii fostelor parohii", "revine Statului Român" se interpretează prin inter-corelarea tuturor articolelor acestui act normativ. Astfel, dacă prin efectul acestui articol s-ar considera că averea parohiilor greco-catolice nu ar fi fost preluată juridic (formal) de către Statul Român, ar înseamnă că, în realitate, preluarea s-a făcut fără titlu, deoarece, prin chiar efectul art. 1 al Decretului nr. 358/1948, Biserica Greco-Catolică din România, cu toate componentele sale organizatorice, a fost desfiinţată ca subiect de drept. În consecinţă, ca urmare a desfiinţării integrale, parohiile nu mai existau ca subiecte de drept, nemaiputând avea niciun patrimoniu care să subziste fără proprietar, sens în care este deosebit de limpede că averea acestora a fost preluată abuziv, fără titlu - în deplină concordanţă cu ipoteza normei juridice a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000.

Făcând trimitere la considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 2034/2022 arată că această teză a fost susţinută şi de instanţa supremă.

Întrucât prin încheierea nr. 130/19.02.1981 (de sub B2 din C.F. nr. x Beiuş) acest teren a trecut în proprietatea Statului Român, cu titlu de donaţie, apreciază că este îndeplinită şi condiţia din teza finală a art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000.

Referitor la solicitarea recurentei-pârâte de a i se acorda un alt termen de executare a obligaţiilor stabilite conform art. 18 din Legea nr. 554/2004 invocă inadmisibilitatea cererii subsidiare, deoarece prevederile art. 24 din aceeaşi lege devin aplicabile exclusiv în faza executării, iar nu în etapa judiciară.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, în esenţă, reluând susţinerile din cererea de recurs.

Soluţia instanţei de recurs

5. Analizând sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, luând în considerare criticile de nelegalitate invocate de recurentă precum şi apărările intimatelor, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenta-pârâtă Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Pentru analiza dispoziţiilor legale invocate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte va porni de la starea de fapt reţinută de instanţa de fond, care nu face obiectul recursului, cale de atac limitată la motivele de nelegalitate enumerate de art. 488 C. proc. civ.. Într-adevăr, potrivit art. 483 alin. (3) din acelaşi Cod, recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Cu privire la prima critică de nelegalitate, Înalta Curte constată că potrivit susţinerilor recurentei-pârâte, din cuprinsul cărţii funciare nr. x a localităţii Beiuş, nr. top. x, nu rezultă că imobilul solicitat a fost preluat de Statul Român de la intimatele-reclamante, astfel încât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 pentru retrocedare. Critica este neîntemeiată.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G.. nr. 94/2000, imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă

Art. 1 teza I din Normele de aplicare ale O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1.164/2002, statuează că sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referinţă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării.

Potrivit punctului 13 din Norma metodologică de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 prin sintagma acte doveditoare prevăzută la art. 1 alin. (9) teza finală din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, republicată, se înţelege: a) orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc.); b) orice acte juridice sau declaraţii care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau fără titlu; c) orice acte care întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada de referinţă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea solicitantului, pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol, începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate); d) acte care permit recunoaşterea calităţii de beneficiar al retrocedării (actul de înfiinţare, dovada continuării sau reluării activităţii cultului religios); e) expertize judiciare sau extrajudiciare de care solicitantul înţelege să se prevaleze în susţinerea cererii sale; f) orice acte sau înscrisuri pe care solicitantul înţelege să le folosească în dovedirea cererii sale.

În sfârşit, potrivit art. 1 din Decretul Ministerului Cultelor nr. 358/1948:

În urma revenirii comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român şi în conformitate cu art. 13 din decretul Nr. 177 din 1948, organizaţiile centrale şi statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitlurile, organele, congregatiunile, protopopiatele, manastirile, fundatiunile, asociaţiunile, cum şi orice alte instituţii şi organizaţiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista.

Iar potrivit art. 2:

Averea mobila şi imobilă aparţinînd organizaţiilor şi instituţiilor arătate la art. 1 din prezentul decret, cu excepţia expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat.

O comisiune interdepartamentala compusa din delegaţi ai Ministerelor: Cultelor, Finanţelor, Afacerilor Interne, Agriculturii şi Domeniilor şi Învăţămîntului Public, va hotărî destinaţia acestor averi, putând atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române, sau diferitelor ei părţi componente.

În baza probelor administrate, Curtea de Apel Oradea a reţinut că din înscrisul de carte funciară rezultă că proprietar al imobilului pentru care se cere reconstituirea dreptului de proprietate prin echivalent a fost Parohia Română Unită cu Roma, Greco Catolică Beiuş şi că a fost preluat în data de 20 mai 1949 în beneficiul Bisericii Ortodoxe Române din Beiuş. Extrasul de carte funciară C.F. x a localităţii Beiuş şi încheierea nr. 2576/20.05.1949 fac parte din categoria actelor doveditoare prevăzute de pct. 13 din Normele de aplicare ale O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002. În condiţiile acestei stări de fapt reţinută în baza unor probe prevăzute de textele legale amintite şi care, pentru considerentele amintite, nu face obiectul recursului, precum şi a prevederilor Decretul Ministerului Cultelor nr. 358/1948, rezultă fără nicio îndoială preluarea abuzivă efectuată de Statul Român de la reclamanta-intimată şi atribuirea imobilului cultului ortodox, în temeiul art. 1 din Decret. Este lipsit de relevanţă că averea parohiei nu s-a aflat în patrimoniul Statului Român, fiind suficient că ea a fost preluată abuziv de Statul Român, în acest sens fiind art. 1 alin. (1) din O.U.G.. nr. 94/2000.

De asemenea, şi cea de-a doua critică (interpretarea eronată a excepţiei prevăzute de art. 2 alin. (1) din Decretul nr. 358/1948) este neîntemeiată. Excepţia este justificată de faptul că averea fostelor parohii ale cultului greco-catolic, spre diferenţă de alte bunuri ale acestui cult, a trecut în patrimoniul cultului ortodox direct în temeiul decretului amintit (cf. art. 1 din Decret). Instanţa de fond a interpretat şi aplicat corect această normă de drept material, recurenta-pârâtă fiind cea în eroare.

În ce priveşte cererea formulată de recurenta-pârâtă de acordare a unui termen de executare mai lung decât cel cuprins la art. 24 din Legea nr. 554/2004 (30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii), Înalta Curte constată că cerea este nedovedită, motiv pentru care hotărârea rămâne să fie executată în termenul legal arătat.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România împotriva sentinţei nr. 32/CA/2023 pronunţate la 06 februarie 2023 de Curtea de Apel Oradea – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România împotriva sentinţei nr. 32/CA/2023 pronunţate la 06 februarie 2023 de Curtea de Apel Oradea – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 20 iunie 2024.