Non-repayable financing contract rescission and restitution barred by res judicata from prior fault adjudication

Şedinţa publică din data de 19 iunie 2024

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 30 iunie 2016, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub dosar nr. x/2016, reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială Jud. Harghita, a solicitat:

(i) obligarea pârâtei, în baza art. 20 alin. (4) din contractul de finanţare nr. x/28.04.2011 - cod SMIS 22442, la plata sumei totale de 77.984,50 RON - din care 54.782,50 RON debit aferent FEDR, 7.734 RON debit aferent cofinanţării de la bugetul de stat, iar 14.468 RON TVA aferentă acestor sume, care constituie finanţare încasată necuvenit în baza contractului de finanţare precizat anterior;

(ii) obligarea pârâtei, în baza art. 14 alin. (13) din contractul de finanţare nr. x/28.04.2011 - cod SMIS 22442, la plata dobânzilor de întârziere în cuantum de 77,9844 RON/zi de întârziere, începând cu data scadentă de 07.05.2016 (respectiv data expirării termenului limită de 1 5 de zile pentru restituirea debitului, conform notificării MDRAP nr. 38758/15.04.2016), până la data plăţii efective;

(iii) obligarea pârâtei, în baza art. 453 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin Hotărârea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti nr. 51/02.03.2023 şi Decizia nr. 2/2904 din aceeaşi dată, s-a dispus preluarea cauzelor aflate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal – veche de către completele corespondente din cadrul secţiei a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, respectiv secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prezentul dosar fiind versionat pe rolul secţiei a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016*.

1.3. Prin încheierea din 25 aprilie 2023, instanţa de fond a rectificat citativul cauzei, stabilind că reclamant în cauză este Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 923 din 23 mai 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis acţiunea formulată de reclamantul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială Jud. Harghita;

(ii) a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 77.984,50 RON, din care 54.782,50 RON reprezintă debit aferent FEDR, 7.734 RON reprezintă debit aferent cofinanţării de la bugetul de stat şi 14.468 RON reprezintă TVA aferent acestor sume;

(iii) a obligat pârâta la plata către reclamantă a dobânzilor de întârziere în cuantum de 77,9844 RON pe zi de întârziere începând cu data scadentă de 7.05.2016 până la data plăţii efective a debitului principal.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 923 din 23 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială Judeţul Harghita a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.

În motivarea recursului, pârâta susţine că instanţa de fond a reţinut greşit că nu s-ar fi depus întâmpinare în dosar. În realitate, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la data de 27.07.2016, conform dovezilor ataşate recursului. Întrucât instanţa de fond nu a reţinut apărările formulate prin întâmpinare, sunt încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., care prevede că hotărârea va cuprinde susţinerile pe scurt ale părţilor şi, de asemenea, a fost încălcat şi dreptul la apărare al recurentei-pârâte.

Mai arată recurenta-pârâtă că instanţa de fond a preluat în întregime motivele reţinute în sentinţa civilă pronunţată în dosarul nr. x/2016, dar, în lipsa motivării deciziei pronunţate în recurs de Înalta Curte, care menţine sentinţa civilă, nu se poate reţine puterea lucrului judecat.

Pe fondul recursului, recurenta-pârâtă redă dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi art. 9 lit. A) alin. (2) din contractului de finanţare şi învederează că a interpretat dificultăţi în implementarea obiectivelor asumate, prestatorii de servicii nerespectând graficele de execuţie stabilite prin contractele de servicii. Deşi a efectuat demersuri pentru desfăşurarea procedurilor de achiziţii în vederea atribuirii contractelor de servicii nerealizate, totuşi din cauza timpului scurt rămas până la finalizarea proiectului şi a refuzului reclamantului de a prelungi perioada de implementare, aceste demersuri nu au putut fi finalizate. În consecinţă, consideră că este justificată aplicarea art. 20 alin. (1) din contractul de finanţare, fiind în prezenţa unui caz excepţional, când nerealizarea obiectivelor se datorează aproape exclusiv unor circumstanţe străine de voinţa beneficiarului, deşi reclamantul a considerat greşit că nu sunt întrunite condiţiile necesare încadrării într-un caz excepţional.

Consideră că atât instanţa care a judecat dosarul nr. x/2016, cât şi instanţa de fond din prezenta cauză au interpretat dispoziţiile art. 20 alin. (1) din contractul de finanţare în mod restrictiv, cu încălcarea art. 1266-1268 C. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială Jud. Harghita, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:

În fapt, între pârâta-recurentă în calitate de beneficiar şi Ministerul Dezvoltării Regionale în calitate de organism intermediar pentru turism, în numele şi pentru Autoritatea de management pentru Programul Operaţional Regional 2007-2013, s-a încheiat contractul de finanţare nr. x/28.04.2011, având ca obiect acordarea finanţării nerambursabile de către AMPOR pentru implementarea proiectului nr. 22442 intitulat "Drumul porţilor secuieşti". Acest contract a fost modificat succesiv prin trei acte adiţionale, iar termenul de implementare a proiectului stabilit iniţial prin contract la 24 luni a fost modificat prin intermediul actelor adiţionale la 33 luni (prin cel dintâi), mai apoi la 45 luni (prin cel de-al doilea), iar în final de 54 de luni (prin ultimul act adiţional).

Având în vedere că beneficiarul nu şi-a atins indicatorii şi obiectivele specifice proiectului, a fost emisă decizia nr. 45/13.04.2016, prin care Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice a dispus rezilierea contractului de finanţare nerambursabilă nr. x/28.04.2011, conform art. 1 din decizie, iar conform art. 2 s-a dispus obligaţia în sarcina beneficiarului de a restitui sumele reprezentând cofinanţare de la bugetul de stat, FEDR şi TVA.

Recurenta-pârâtă a contestat decizia de reziliere nr. 45/13.04.2016, solicitând anularea parţială a acesteia, în privinţa art. 2 referitor la obligaţia sa de restituire a sumelor, acţiunea în anulare făcând obiectul dosarului nr. x/2016 al Curţii de Apel Tărgu Mureş – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa civilă nr. 64/01.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin decizia nr. 4901/26.10.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă acţiunea având ca obiect anularea în parte a deciziei de reziliere nr. 45/13.04.2016.

Intimatul-reclamant Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene a promovat prezentul litigiu, solicitând obligarea recurentei-pârâte la plata sumelor menţionate în cuprinsul art. 2 din decizia de reziliere nr. 45/13.04.2016, precum şi a dobânzilor de întârziere.

Soluţionarea cauzei de faţă a fost suspendată la data de 31.01.2017, până la finalizarea dosarului nr. x/2016, cauza fiind repusă pe rol la data de 23.05.2023, când instanţa a pronunţat sentinţa civilă nr. 923/23.05.2023, prin care a admis acţiunea, dispunând obligarea pârâtei la plata sumelor pretinse de reclamant. În motivarea soluţiei astfel dispuse, prima instanţă a valorificat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 64/01.10.2010, pronunţate în dosarul nr. x/2016, prin care s-a reţinut culpa recurentei-pârâte în rezilierea contractului de finanţare şi s-a conchis asupra legalităţii deciziei de reziliere şi, constatând că recuperarea debitului este o consecinţă a rezilierii, a admis cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta UAT Jud. Harghita, susţinând incidenţa cazurilor de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., texte potrivit cărora "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; (...)".

Referitor la primul rând de critici, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. anterior citate, recurenta-pârâtă a învederat că, în cuprinsul sentinţei atacate, prima instanţă a menţionat în mod nereal că pârâta nu ar fi depus întâmpinare, astfel că nu a avut în vedere apărările acesteia la soluţionarea cauzei, încălcându-i dreptul la apărare. Înalta Curte constată că aceste critici se subsumează, în realitate, doar prevederilor pct. 5 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă, cîtă vreme recurenta-pârâtă nu susţine argumente referitoare la nemotivarea sentinţei ori prezenţa unor motive contradictorii ori străine pricinii, ci invocă o posibilă viciere a soluţiei datorate omisiunii analizării în speţă a tuturor susţinerilor părţilor, respectiv neobservarea tuturor actelor procesuale depuse la dosarul cauzei.

Înalta Curte constată că afirmaţiile recurentei-pârîte sunt corecte, în cuprinsul sentinţei existând menţiunea nedepunerii întâmpinării, deşi acest act procesual a fost înregistrat la data de 25.07.2016, aflîndu-se la dosarul instanţei de fond.

Cu toate acestea, pentru ca eroarea instanţei de fond să conducă la casarea sentinţei recurate, este necesar ca încălcarea regulii de procedură să atragă sancţiunea nulităţii, conform art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. coroborat cu dispoziţiile procedurale generale privind nulitatea actelor de procedură, anume art. 174 – 179 din C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 176 din C. proc. civ. stabilesc cazurile, limitativ enumerate, în care actul de procedură este afectat de nulitate în mod necondiţionat, toate celelalte cazuri de nelegalitate a actelor de procedură fiind supuse dispoziţiilor art. 175 din C. proc. civ., care reglementează nulitatea condiţionată de producerea unei vătămări părţii interesate, ce nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului.

Întrucât neobservarea de către prima instanţă a depunerii întâmpinării de pârâtă nu face parte dintre cazurile prevăzute de art. 176 din Cod, desfiinţarea actului de procedură (în speţă casarea sentinţei recurate) nu poate interveni decât în condiţiile în care recurenta-pârâtă face dovada unei vătămări ce i-a fost adusă prin această omisiune, respectiv prezintă argumente întemeiate din care să rezulte că soluţia recurată este rezultatul sau a fost influenţată de neanalizarea apărărilor înfăţişate în actul procesual omis.

Din examinarea conţinutului întâmpinării în raport de considerentele sentinţei atacate, Înalta Curte constată că apărările pârâtei (reiterate, de altfel, în recurs) s-au referit la incidenţa anumitor prevederi contractuale, cu precădere art. 20 alin. (1) din contractul de finanţare nr. x/28.04.2011, care, în opinia sa, o situau într-un caz excepţional de neexecutare contractuală, nefiindu-i imputabilă nefinalizarea proiectului şi nici emiterea deciziei de reziliere a contractului de finanţare nr. x/13.04.2016, fiind astfel înlăturată obligaţia de restituire a finanţării.

Pe de altă parte, în considerentele sentinţei recurate instanţa de fond a făcut aplicarea autorităţii de lucru judecat ce rezultă din sentinţa nr. 64/01.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Tărgu Mureş – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016, prin care s-au tranşat chestiunile vizând culpa contractuală a recurentei-pârâte, inaplicabilitatea art. 20 alin. (1) din contractul de finanţare nr. x/28.04.2011 şi legalitatea deciziei de reziliere a contractului de finanţare nr. x/13.04.2016. Ca urmare, prima instanţă nu a mai procedat la un examen de fond asupra cauzei cu privire la aceste aspecte, câtă vreme acestea au făcut deja obiectul analizei într-o altă pricină, iar autoritatea de lucru judecat se opune repunerii lor în discuţie.

Înalta Curte constată astfel că apărările recurentei-pârâte nu ar fi condus la o altă soluţie, câtă vreme judecătorul fondului a admis acţiunea având în vedere, pe de-o parte, incidenţa autorităţii de lucru judecat, iar, pe de altă parte, consecinţele ce decurg din menţinerea deciziei de reziliere a contractului, argumentele recurentei-pârâte privind aspecte care au fost deja tranşate de instanţa anterioară şi pe care instanţa învestită cu prezenta cauză nu le mai putea analiza.

În consecinţă, recurenta-pârâtă nu a demonstrat existenţa unei vătămări datorate neanalizării apărărilor din întâmpinare, ce nu ar putea fi înlăturată decât prin casarea sentinţei, astfel încât, nefiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., criticile sale vor fi respinse ca nefondate.

Referitor la cel de-al doilea rând de critici, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de fond nu putea să valorifice autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 64/01.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Tărgu Mureş – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016, în lipsa motivării deciziei pronunţate în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/26.10.2022, prin care s-a respins recursul declarat împotriva sentinţei amintite. Aceste critici nu au fost încadrate de recurenta-reclamantă într-unul dintre cazurile de casare prevăzute de lege, însă vor fi examinate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., câtă vreme se invocă o eroare de ordin procedural în modalitatea de aplicare a autorităţii de lucru judecat.

Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă nu a justificat în niciun fel această afirmaţie, nefăcând trimitere la niciun text de lege care ar condiţiona autoritatea de lucru judecat de motivarea hotărârii pronunţate de instanţa de control judiciar.

Potrivit art. 430 alin. (1) din C. proc. civ. "Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.", iar alin. (4) din acelaşi text de lege statuează "Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie.".

Aşadar, textul de lege prevede că autoritatea de lucru judecat există de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, chiar dacă aceasta este motivată la un moment ulterior, iar, în condiţiile exercitării căilor de atac, autoritatea de lucru judecat este considerată provizorie, până la soluţionarea apelului sau recursului (până la rămânerea sa definitivă). Nicio normă de procedură civilă nu condiţionează caracterul definitiv al hotărârii de motivarea deciziei pronunţate în calea de atac, art. 634 alin. (1) pct. 5 şi alin. (2) din C. proc. civ. prevăzând că sunt hotărâri definitive hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii, şi că hotărârile devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunţării.

În speţă, sentinţa civilă nr. 64/01.10.2020 a Curţii de Apel Târgu Mureş are autoritate de lucru judecat provizorie de la data pronunţării sale, autoritate ce a fost definitivată prin respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate, prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4901/26.10.2022. Astfel fiind, la data la care instanţa de fond a soluţionat pricina de faţă – 23.05.2023, sentinţa civilă nr. 64/2020 beneficia de autoritate de lucru judecat consolidată în urma menţinerii sale în calea de atac, neavând nicio relevanţă împrejurarea că decizia din recurs, pronunţată la 26.10.2022, a fost motivată la o dată ulterioară pronunţării.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentei-pârâte anterior examinate.

În ceea ce priveşte criticile de fond ale recursului, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă reia argumentaţia referitoare la aplicabilitatea art. 20 alin. (1) din contractul de finanţare, respectiv la existenţa unui caz excepţional de neexecutare contractuală, şi contestă interpretările, apreciate restrictive, pe care atât instanţa de fond, cât şi instanţa ce a judecat dosarul nr. x/2016 le-au dat acestei dispoziţii contractuale, raportat la prevederile art. 1266-1268 C. civ.. Aşadar, aceste critici se subsumează prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., motiv de nelegalitate care prevede casarea hotărârii atacate în cazul încălcării sau aplicării greşite a normelor de drept material.

Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond, reţine că susţinerile recurentei-pârâte au făcut obiectul analizei în dosarul Curţii de Apel Târgu Mureş nr. 288/43/2016*, fiind definitiv tranşate, astfel că nu mai pot fi reexaminate în prezentul litigiu.

Potrivit art. 431 din C. proc. civ. "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.".

În cauza de faţă este incidentă autoritatea de lucru judecat în exprimarea efectului său pozitiv, pentru care nu este necesar să existe o identitate de obiect între cele două pricini, câtă vreme art. 430 alin. (2) din C. proc. civ. statuează că autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină. Astfel fiind, trebuie recunoscut că intră în autoritate de lucru judecat dispozitivul care tranşează litigiul şi motivele care susţin soluţia, precum şi motivele care conţin ele însele soluţii pe aspectele litigioase invocate de părţi şi supuse dezbaterii acestora, dacă au legătură cu obiectul procesual.

Aşadar, Înalta Curte nu poate examina în recurs susţinerile recurentei-pârâte vizând raporturile contractuale şi situaţia de fapt care au condus la rezilierea contractuală, acestea fiind tranşate cu caracter definitiv în dosarul nr. x/2016, care a avut drept obiect cererea UAT Judeţul Harghita de anulare în parte a deciziei de reziliere a contractului de finanţare nr. x/13.04.2016.

Totodată, Înalta Curte nu poate analiza nici interpretarea pretins restrictivă a dispoziţiilor contractuale, contestată de recurenta-pârâtă în privinţa hotărârii judecătoreşti pronunţate în dosarul Curţii de Apel Târgu Mureş nr. 288/43/2016*, câtă vreme nu este învestită cu soluţionarea recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 64/01.10.2020, neputând aprecia asupra legalităţii unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-o altă pricină şi care prezintă de altfel caracter definitiv.

Este de observat şi că recurenta-pârâtă nu a formulat niciun fel de critici referitoare la cuantumul sumelor la plata cărora a fost obligată de către prima instanţă cu titlu de debit principal şi accesorii, rezumându-se la apărări vizând inexistenţa obligaţiei de plată ca urmare a lipsei culpei contractuale şi nelegalităţii deciziei de reziliere, care au fost înlăturate atât de prima instanţă, cât şi de instanţa de control judiciar, în aplicarea principiului autorităţii de lucru jduecat.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că sentinţa instanţei de fond este legală, recurenta-pârâtă neprezentând critici apte să conducă la reformarea soluţiei. În consecinţă, nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială Judeţul Harghita, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială Jud. Harghita împotriva sentinţei civile nr. 923 din 23 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.