Taxpayer and tax authorities’ appeals rejected; partial annulment of 29.1 million RON tax assessment upheld on substantive service performance and limitations ground.

Şedinţa publică din data de 10 iunie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 13.01.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor (în continuare, ANAF) şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (în continuare DGAMC) a formulat contestaţie împotriva:

- pct. 2 din Decizia nr. 212/19.07.2021 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală — Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, privind soluţionarea contestaţiei administrative prealabile formulate împotriva deciziei de impunere;

- Deciziei de impunere nr. x/28.06.2017 privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală;

- Raportul de inspecţie fiscală nr. x/28.06.2017 emise de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili.

Reclamanta a solicitat anularea actelor contestate pentru suma de 65.139.097 RON.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 217 din 31 mai 2023, Curtea de Apel Craiova – secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a anulat în parte pct. 2 din Decizia nr. 212/19.07.2021, respectiv cu privire la obligaţiile fiscale principale în cuantum total de 29.138.343 RON, din care 16.487.392 RON impozit pe profit stabilit suplimentar şi 12.651.014 RON TVA, precum şi cu privire la accesoriile aferente; a anulat în parte, sub acelaşi aspecte şi Decizia de impunere nr. x MC nr. 347/28.06.2017 şi RIF nr. F MC 211/28.06.2017; a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât reclamanta A. cât şi pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (DGAMC).

3.1 Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii şi anularea atât a Deciziei nr. 212/19.07.2021 privind soluţionarea contestaţiei, cât şi a Deciziei de impunere nr. x MC nr. 347/28.06.2017 privind obligaţiile fiscale suplimentare, respectiv RIF nr. F MC 211/28.06.2017, în ceea ce priveşte impozitul pe profit şi TVA – ul stabilit suplimentar, precum şi în ceea ce priveşte obligaţiile accesorii stabilite pentru aceste debite în legătură cu:

- serviciile de închiriere de utilaje facturate de B. S.A. (impozit pe profit de 236.605 RON şi TVA de 354.909 RON);

- servicii e închiriere vehicule marfă cu şofer facturate de C. S.A. Bâlteni (impozit pe profit de 31.119 RON şi TVA de 46.678 RON);

- servicii e închiriere vehicule marfă cu şofer şi utilaje cu operator înregistrate în contabilitatea D. (impozit pe profit de 1.396 RON şi TVA de 1.830 RON).

În ce priveşte impozitul pe profit, reclamanta-recurentă susţine, în legătură cu primul set de operaţiuni (din ordinea de mai sus) că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 21 alin. (1) Codul fiscal şi art. 48 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal; în legătură cu al doilea set de operaţiuni, susţine încălcarea art. 21 alin. (4) lit. m) Codul fiscal şi art. 48 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal; în legătură cu cel de-al treilea set de operaţiuni, se invocă încălcarea art. 19 alin. (1) Codul fiscal. Descriind în detaliu cele trei seturi de operaţiuni, recurenta pretinde că documentele administrate în cauză precum şi raportul de expertiză dovedesc prestarea efectivă a serviciilor.

În ce priveşte TVA, criticile recurentei-reclamante privesc aplicarea legii de către echipa de inspecţie fiscală care, în mod greşit în opinia recurentei, au considerat că nu există documente justificative pentru deducerea TVA, contrar dispoziţiilor art. 145 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) Codul fiscal, a art. 168 din Directiva TVA nr. 112/2006 şi a practicii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene potrivit căreia dreptul de deducere a TVA nu poate fi limitat. Se susţine că în condiţiile existenţei facturilor, este excesivă pretenţia autorităţilor fiscale de pretinde documente justificative suplimentare.

3.2 Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. (cf, cererii de recurs şi poziţiei procesuale exprimate în şedinţa publică din 28 mai 2024), recurenta – pârâtă ANAF a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea în totalitate a acţiunii, ca neîntemeiată.

O primă critică se referă la superficialitatea motivării instanţei de fond, care şi-a însuşit argumentele reclamantei şi ale expertului în considerentele sentinţei. Această critică se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., argumentele recurentei-pârâte ANAF sunt, în esenţă, cele arătate în continuare.

În primul rând este criticată dispoziţia instanţei referitoare la prescripţia dreptului organelor fiscale de a stabili creanţe suplimentare pentru anul 2008. Se susţine că aplicarea Deciziei RIL nr. 21/2020 unei situaţii fiscale anterioare aduce atingere principiului neretroactivităţii legii. În realitate, termenul de prescripţie pentru impozitul pe profit aferent anului 2008, în care declaraţia anuală se depune până la 15 aprilie 2009, începe să curgă la data de 1 ianuarie 2010, cf. art. 91 coroborate cu art. 23 Codul de procedură fiscală. Adaugă că, indiferent de situaţie, Decizia RIL 21/2020 se aplică numai impozitului pe profit nu şi altor taxe şi impozite.

În ce priveşte referirea instanţei de fond la ordonanţa procurorului (referitoare la serviciile de reparaţii), se susţine că aceasta nu are autoritate de lucru judecat şi nu poate justifica soluţia.

În ce priveşte fondul raportului juridic, argumentele ANAF sunt în sensul că A. S.A. nu deţine documente justificative pentru operaţiunile economice menţionate în RIF şi decizia de impunere. Recurenta reia în detaliu operaţiunile economice numerotate de la 1 la 5 în cuprinsul sentinţei (pag. 79-87 din sentinţă, referitoare la impozitul pe profit şi pag. 92-96 referitoare la TVA) arătând în fiecare caz în parte motivele pentru care probele administrate confirmă această apreciere.

3.3 Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta – pârâtă DGAMC a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea în totalitate a acţiunii ca neîntemeiată.

Recurentă-pârâtă critică sentinţa din aceeaşi perspectivă ca recurenta-pârâtă ANAF, atât în ce priveşte soluţia dispusă de prima instanţă cu privire la prescripţia dreptului organelor fiscale de a stabili creanţe suplimentare pentru anul 2008 cât şi pe fond, referitor la impozitul pe profit şi TVA. Recurenta invocă dispoziţiile legale pe care consideră că instanţa le-a încălcat şi descrie detaliat fiecare operaţiune în parte. În esenţă, referitor la cele două impozite, pretinde că reclamanta nu a probat cu documente justificative realitatea operaţiunilor economice. Spre exemplu, în ce priveşte impozitul pe profit şi TVA aferente operaţiunilor de reparaţii mecanice (RC1, RC2 şi RK), afirmă explicit că instanţa a pronunţat soluţia "fără a analiza întreg materialul probator constând în documente justificative care fac clar dovada că nu au fost prestate în fapt, efectiv, serviciile menţionate" (pag. 5 din 111 din cererea de recurs). De asemenea, în legătură cu verificările de la Unitatea Minieră Motru – Lupoaia, recurenta afirmă că "toate documentele invocate de către A. S.A. însuşite de expert şi instanţa de fond au fost analizate şi prezentate detaliat în cuprinsul procesului-verbal nr. x/06.04.2017 încheiat cu ocazia cercetării la faţa locului, ocazie cu care, echipa de control a explicat faptul că documentele prezentate nu pot demonstra modul efectiv de realizare a serviciilor (...)" (pag. 64 din 111 din cererea de recurs).

4. Apărările formulate în cauză

Reclamanta A. S.A. a formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursurilor ANAF şi DGAMC. De asemenea, a invocat excepţia nulităţii celor două recursuri arătând că criticile formulate de recurentele-pârâte nu se încadrează în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pârâta ANAF a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului exercitat de A. S.A..

5. Soluţia Înaltei Curţi

Analizând sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele de nelegalitate invocate de părţi, luând în considerare criticile şi apărările acestora, Înalta Curte va respinge atât excepţia recursurilor formulate de ANAF şi DGMAC cât şi cele trei recursuri exercitate de părţi.

5.1 Cu privire la excepţia nulităţii recursurilor formulate de recurentele-pârâte ANAF şi DGAMC

Reclamanta-recurentă A. S.A. pretinde că motivele invocate de pârâte în susţinerea propriilor recursuri nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte va respinge excepţia în considerarea faptului că recursul pârâtei ANAF se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. iar recursul pârâtei DGAMC în cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (cf. celor arătate la pct. 3.2 şi 3.3 din prezenta decizie). Este adevărat că, aşa cum bine susţine reclamanta-recurentă, o parte semnificativă a argumentelor celor două pârâte privesc starea de fapt şi reprezintă reluări ale argumentelor formulate în faţa primei instanţe, dar nu toate apărările sunt de această natură, aşa cum se va arăta la motivarea pe fond a recursurilor, unele din ele antamând motive de nelegalitate încadrabile în prevederile amintite.

5.2 Chestiuni comune privind fondul celor trei recursuri

Înalta Curte reaminteşte părţilor că recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată exclusiv pentru motivele de nelegalitate limitativ enumerate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Drept urmare, starea de fapt reţinută de prima instanţă nu face obiectul recursului.

Din această perspectivă, se observă că instanţa de fond a stabilit faptele plecând de la seturile de operaţiuni distincte luate în considerare de autorităţile fiscale şi a structurat analiza în două părţi, prima referitoare la impozitul pe profit şi cea de-a doua la taxa pe valoare adăugată (TVA). Fiecare parte a urmărit nouă seturi de operaţiuni economice distincte (servicii de reparaţii şi revizii tehnice, servicii de curăţenie, servicii de închiriere utilaje, consumul de combustibil, etc.) numerotate de la 1 la 9 (pag. 79-92 din sentinţă pentru impozitul pe profit şi pag. 92-99 pentru TVA) şi a observat că, exceptând cheltuielile cu combustibilul (avut în vedere exclusiv în cazul impozitului pe profit), celelalte seturi de operaţiuni privesc ambele impozite, pe profit şi TVA.

Pentru cinci din aceste nouă seturi de operaţiuni, instanţa de fond a anulat obligaţiile fiscale principale şi accesorii în baza aceloraşi considerente, respectiv pentru că, spre diferenţă de cele susţinute de autorităţile fiscale, probele administrate confirmă realitatea operaţiunilor economice, fiind efectiv prestate în scopul obţinerii de profit impozabil şi pentru operaţiuni care, în aval, sunt supuse TVA. În schimb, celelalte seturi de operaţiuni (patru în cazul impozitului pe profit şi trei în cazul TVA), Curtea de Apel Craiova a reţinut că probele administrate confirmă varianta autorităţilor fiscale, respectiv împrejurare că serviciile nu au fost efectiv prestate (spre exemplu, serviciile de închiriere utilaje pentru E.), sau că bunurile (combustibilul) nu a fost folosit pentru obţinerea de profit impozabil, motiv pentru care, în ce le priveşte, a menţinut decizia de impunere, RIF-ul şi documentele ce au stat la baza lor.

Pentru considerentele de drept expuse (art. 483 şi art. 488 C. proc. civ.), Înalta Curte va judeca recursul, verificând conformitatea sentinţei atacate cu regulile de drept aplicabile, luând în considerarea această stare de fapt, în limitele motivelor de nelegalitate invocate de părţi.

5.3 Cu privire la recursul recurentei-reclamante A.

Înalta Curte constată că argumentele recurentei-reclamante privind impozitul pe profit aferent serviciilor prestate de diverse societăţi comerciale urmăresc aplicarea dispoziţiilor legale (art. 21 alin. (1) din vechiul Codul fiscal şi art. 48 din Normele metodologice de aplicare a vechiul Codul fiscal) la o stare de fapt diferită de cea reţinută de instanţa de fond, motiv pentru care vor fi înlăturate deoarece, după cum s-a arătat, starea de fapt excedează obiectului recursului.

Referitor la TVA, apărarea priveşte însă şi o chestiune de drept. Astfel, recurenta-reclamantă, făcând referire la dispoziţiile art. 145 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 146 din vechiul Codul fiscal, la art. 168 din Directiva TVA nr. 112/2006 şi la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) potrivit căreia dreptul de deducere a TVA nu poate fi limitat, pretinde că existenţa facturilor este suficientă pentru acordarea dreptului de deducere a TVA.

Este adevărat că potrivit art. 146 alin. (1) lit. a) din vechiul Codul fiscal, pentru taxa achitată, aferentă serviciilor care au fost prestate în beneficiul său de către o persoană impozabilă, persoana care pretinde acordarea dreptului de deducere trebuie să deţină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155 din acelaşi cod. Totuşi, această dispoziţie legală nu împiedică autoritatea fiscală şi nici instanţa de judecată să efectueze verificări pentru a stabili dacă serviciul a fost prestat în realitate; prestarea serviciului este o condiţie de fond absolut necesară pentru exercitarea dreptului de deducere, distinctă de existenţa facturii. Factura nu face dovada absolută a serviciului înscris în cuprinsul ei. Or, prima instanţa a confirmat în baza probelor administrate poziţia procesuală a autorităţilor fiscale pârâte şi a arătat că pentru cele trei seturi de operaţiuni vizate de recurenta-reclamantă în recurs, serviciile nu au fost efectiv prestate.

În consecinţă, recursul reclamantei este nefondat.

5.4 Cu privire la recursurile recurentelor-pârâte ANAF şi DGAMC

Recursurile pârâtelor trebuie analizate împreună atât pentru că au interese procesuale identice cât şi pentru că argumentele aduse în susţinerea recursurilor sunt similare. Diferenţa semnificativă constă în faptul că ANAF a adus unele critici care pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care necesită o analiză distinctă de motivele de nelegalitate privind greşita aplicare a normelor de drept material, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la critica recurentei-pârâte ANAF privind superficialitatea motivării instanţei de fond (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), Înalta Curte constată exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. obligă instanţa să arate motivele de fapt şi de drept pe care este întemeiată soluţia şi să indice într-o manieră suficientă argumentele pentru care au fost admise, respectiv respinse, apărările părţilor. Potrivit unei jurisprudenţe consolidate, prevederile legale amintite nu obligă instanţa să răspundă tuturor apărărilor avansate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raţionament juridic de sinteză ori luând în considerare un singur aspect considerat esenţial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie nu constituie automat motiv de casare a sentinţei. Pentru a avea această consecinţă, omisiunea trebuie să fie decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsa de "ascultare" a părţii. De asemenea, instanţa poate prelua argumentele unei părţi sau ale expertului dacă le consideră pertinente şi convingătoare şi le poate integra în structura propriei motivări.

Verificând sentinţa prin prisma regulilor de mai sus, Înalta Curte constată că instanţa de fond a sintetizat operaţiunile economice, a arătat starea de fapt reţinută, a indicat probele administrate şi a explicitat considerentele de fapt şi de drept pentru care a admis apărările reclamantei şi a respins apărările ANAF, analiza fiind una proprie, pertinentă şi adecvată în raport cu probele administrate.

Referitor la criticile recurentelor-pârâte ANAF şi DGAMC privind încălcarea şi greşita aplicare a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), se constată că acestea sunt neîntemeiate.

În ce priveşte prescripţia dreptului organelor fiscale de a stabili creanţe suplimentare pentru anul 2008, se constată că soluţia instanţei de fond s-a întemeiat în mod decisiv pe o decizie interpretativă pronunţată de Înalta Curte în interesul legii, obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ. (Decizia RIL nr. 21/2020). Această decizie este obligatoriu să fie respectată în toate cauzele care nu sunt definitiv soluţionate la data pronunţării ei, atât de autorităţile administrative cât şi de instanţele de judecată. O astfel de aplicare nu aduce atingere principiului neretroactivităţii legii, deoarece decizia nu este lege, ci o hotărâre obligatorie care dezleagă o problemă de drept care a dat naştere la o jurisprudenţă neunitară. Scopul deciziei este unificarea practicii judiciare divergente iar interpretarea pe care o urmează recurentele-pârâte ar lipsi de efecte decizia deoarece ar perpetua divergenţa, fiind astfel contrară prevederilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ.. Prin urmare, va fi înlăturată.

Potrivit acestei decizii, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 91 alin. (1) şi (2), coroborate cu cele ale art. 23 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, termenul de 5 ani de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale reprezentând impozit pe profit şi accesorii ale acestora curge de la data de 1 ianuarie a anului următor anului fiscal în care s-a realizat profitul impozabil din care rezultă impozitul pe profit datorat de contribuabil.

Profitul impozabil pentru anul 2008 s-a realizat în perioada 01.01.-31.12. 2008 şi, deci, potrivit deciziei RIL termenul de prescripţie a început să curgă la data de 01.09.2009, împlinind-se la data de 0.1.01.2014. Or, avizul de inspecţie fiscală este ulterior acestei date (din 17.10.2014), motiv pentru care, aşa cum bine a arătat instanţa de fond, termenul de prescripţie era împlinit pentru anul 2008.

Este corectă observaţia recurentei-pârâte ANAF că Decizia RIL nr. 21/2020 este obligatori în ce priveşte impozitul pe profit, nu şi alte impozite şi taxe, dar din decizia de impunere şi din sentinţă nu rezultă că în sarcina reclamantei ar fi fost stabilite şi alte obligaţii fiscale aferente anului 2008. De altfel, nici recurenta nu susţine contrariul şi nu indică obligaţiile fiscale diferite de impozitul pe profit cărora în mod eronat li s-a aplicat decizia RIL.

În ce priveşte referirea instanţei de fond la ordonanţa procurorului (14/P/2020), Înalta Curte este de acord cu recurentele, în sensul că ordonanţa nu are autoritate de lucru judecat, nefiind hotărâre judecătorească. Observă însă că nici instanţa de fond nu i-a conferit o astfel de autoritate ci a amintit ordonanţa în contextul în care starea de fapt menţionată în cuprinsul acesteia este concordantă cu cea rezultată din probele administrate în cauză. Drept urmare, critica este neîntemeiată.

În ce priveşte fondul raportului juridic, argumentul recurentelor-pârâte ANAF şi DGAMC referitoare la împrejurarea că reclamanta A. S.A. nu deţine documente justificative pentru operaţiunile economice verificate (pag. 79-87 din sentinţă referitoare la impozitul pe profit şi pag. 92-96 referitoare la TVA), în măsura în care aceste critici urmăresc schimbarea stării de fapt reţinută de instanţa de fond (sau aplicarea legii la o altă stare de fapt decât cea reţinută de prima instanţă), ele vor fi respinse deoarece, aşa cum s-a arătat la pct. 5.2 de mai sus, excedează obiectului recursului. Majoritatea argumentelor (două exemple au fost arătate la pct. 3.3 din prezenta decizie) sunt exact în acest sens, urmărind să convingă instanţa de recurs cu privire la existenţa unei stări de fapt diferite de cea reţinută de instanţa de fond în baza probelor administrate.

Argumentele vor fi înlăturate şi în măsura în care se referă la împrejurarea că instanţa de fond nu putea reţine o altă stare de fapt decât cea arătată în RIF şi în decizia de impunere în lipsa documentelor justificative solicitate de autoritatea fiscală de control în baza unor dispoziţii din legislaţia contabilă şi fiscală. Într-adevăr, în măsura în care nu se dovedeşte că reclamanta a participat la săvârşirea unei fraude, că a săvârşit un abuz de drept sau că neîndeplinirea condiţiilor de formă face imposibilă verificarea îndeplinirii condiţiilor de fond, ceea ce nu este cazul în speţă, neîndeplinirea unor condiţii de formă (lipsa anumitor documente justificative) nu conduce automat la pierderea dreptului de deducere a cheltuielilor la calculul impozitului pe profit şi nici a dreptului de deducere a TVA, dacă sunt îndeplinite toate condiţiile de fond cerute de lege în privinţa celor două impozite (în cazul TVA, jurisprudenţa CJUE este foarte clară în această privinţă).

În ce priveşte impozitul pe profit, instanţa de fond a arătat explicit că sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 21 din vechiul Codul fiscal (în vigoare la data faptelor) şi de pct. 48 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal (aprobate prin H.G. nr. 44/2004), cheltuielile fiind reale şi fiind efectuate în scopul operaţiunilor impozabile, fiind dovedite cu documente contabile. Referitor la TVA, instanţa a verificat în mod corect condiţiile de fond cerute de art. 145 alin. (2) şi alin. (146) alin. (1) din vechiul Codul fiscal, şi a reţinut că serviciile au fost efectiv prestate reclamantei şi că sunt în folosul operaţiunilor taxabile în aval ale acesteia.

Drept urmare, ambele recursuri sunt nefondate.

5.5 Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge excepţia nulităţii recursurilor formulate de recurentele-pârâte ANAF şi DGAMC, ca nefondată; de asemenea, va respinge recursurile formulate de recurenta-reclamantă A. S.A. şi de recurentele-pârâte ANAF şi DGAMC, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursurilor formulate de recurentele-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca nefondată.

Respinge recursurile formulate de recurenta-reclamantă A. S.A. şi de recurentele-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei nr. 217 din 31 mai 2023 a Curţii de Apel Craiova – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 10 iunie 2024.