Restitution claim upheld: appeal dismissed, parish's ownership of expropriated school fund properties confirmed.

Şedinţa publică din data de 26 martie 2024

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată iniţial la Tribunalul Timiş, sub nr. x/2022 la data de 11.05.2022, reclamanta Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timişoara (una şi aceeaşi cu Vicariatul Ortodox Sârb din România), în reprezentarea Parohiei Ortodoxe Sârbe Diniaş, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 10119/21.02.2022 emise de Guvernul României - Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor – Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, prin care au fost respinse cererile de retrocedare nr. x/03.03.2003 şi nr. y/25.01.2006, decizie considerată nelegală şi netemeinică. Prin contestaţia formulată, reclamanta a solicitat instanţei de judecată:

· anularea Deciziei nr. 10119/21.02.2022 emise de Guvernul României - Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor – Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România;

· constatarea faptului că Parohia Ortodoxa Sârbă Diniaş este îndreptăţită la retrocedarea imobilului compus din casa cu nr. x, curte şi gradină în suprafaţa de 1035 mp, identificat cu nr. top. x şi a imobilului, loc de casa în suprafaţă de 1842 mp, identificat cu nr. top. x, situate în judeţul Timiş, înscrise iniţial în CF nr. x a localităţii Diniaş, ulterior transcrise în CF nr. x şi CF nr. x ale localităţii Diniaş;

· obligarea pârâtei să emită o nouă decizie prin care sa fie soluţionate cererile reclamantei în sensul retrocedării Parohiei Ortodoxe Sârbă Diniaş a imobilului compus din casa cu nr. x, curte si gradina in suprafaţa de 1035 mp, identificat cu nr. top. x şi a imobilului, loc de casa in suprafaţa de 1842 mp, identificat cu nr. top. x, situate in judeţul Timiş. înscrise iniţial in CF nr. x a localităţii Diniaş. ulterior transcrise în CF nr. x şi CF nr. x ale localităţii Diniaş;

· obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 705/25 iulie 2022, Tribunalul Timiş a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată prin întâmpinare şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timişoara, în reprezentarea Parohiei Ortodoxe Sârbe Diniaş, în contradictoriu cu pârâta Guvernul României - Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor – Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, în favoarea Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, sub nr. x/2022 la data de 04 august 2022.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 466 din data de 18 octombrie 2022, Curtea de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timişoara în reprezentarea Parohiei Ortodoxe Sârbe Diniaş, în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P.- Comisia specială de retrocedare a unor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi în consecinţă, a dispus anularea Deciziei nr. 10119 din 21.02.2022 emisă de pârâtă, respingând în rest acţiunea. Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile menţionate anterior, a declarat recurs pârâta Comisia specială de retrocedare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa respingerii acţiunii introductive formulate de Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timişoara, pentru Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaş, ca neîntemeiată.

După o expunere succintă a situaţiei de fapt şi a considerentelor sentinţei recurate, recurenta-pârâtă a susţinut că dispozitivul acesteia reflectă interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept care reglementează cadrul normativ al restituirii imobilelor, respectiv O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi a Normelor metodologice de aplicare a acesteia. Astfel, instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) indice 1 şi art. 6 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În ceea ce priveşte dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului în cauză, a susţinut că la momentul soluţionării cererii, la dosarul administrativ nu s-a regăsit traducerea depusă de către reclamantă în procedura judecătorească şi că nu i se poate imputa pârâtei nicio culpă procesuală în acest sens, având în vedere că a întreprins toate demersurile necesare pentru completarea dosarului administrativ cu datele necesare fundamentării unor soluţii de către Comisie, în vederea clarificării calităţii de persoană îndreptăţită, precum şi dovada dreptului de proprietate al solicitantei asupra imobilului în cauză.

Cu privire la considerentele instanţei privind notorietatea faptului că la finele sec. XIX, începutul sec. XX, învăţământul din regiunea Banat era majoritar confesional şi că, potrivit traducerii legalizate din limba germană a menţiunilor de pe foaia A a C.F. nr. x a localităţii Diniaş, imobilul care face obiectul cererilor de retrocedare menţionate anterior reprezintă "Clădirea Şcolii", aparţinând Fondului Şcolar greco neunit care, potrivit notei traducătorului, desemna confesiunea ortodoxă, iar coroborat cu faptul că structura etnică a localităţii Diniaş era majoritară etnia sârbă ortodoxă, cu faptul că imobilul nu a fost înstrăinat de la momentul intabulării şi până la momentul preluării de către Statul Român, consideră că nu reiese dovada că proprietarul tabular din cartea funciară nr. x a localităţii Diniaş - "Fondul şcolar" este aceeaşi persoană cu solicitanta imobilului din cererile de retrocedare nr. x/03.03.2003 şi nr. y/25.01.2006 - Parohia Ortodoxă Sârbă din Diniaş.

În opinia sa, nu poate fi reţinut raţionamentul instanţei de fond, întrucât, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările si completările ulterioare, dovada dreptului de proprietate se face prin înscrisuri oficiale, neechivoce şi nu prin probabilităţi.

Mai mult decât atât, declaraţia a doi martori dintre o vasta comunitate de etnie sârbă, nu dovedeşte faptul că imobilul a aparţinut solicitantei cererilor de retrocedare, respectiv că acesta s-a aflat în proprietatea cultului religios.

Obligaţia solicitantului de a aduce probe în sprijinul cererilor de retrocedare este neîndoielnică şi rezultă cu claritate din prevederile art. 4 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora pentru fiecare imobil, solicitantul va pune la dispoziţie Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calităţii de fost proprietar, iar pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului la data preluării abuzive. Având în vedere faptul că, din înscrisurile aflate la dosarul aferent cererilor de retrocedare nr. x/03.03.2003 şi nr. y/25.01.2006 nu reiese legătura dintre "Fondul şcolar ortodox" din Diniaş şi solicitanta cererii de retrocedare, Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaş, Comisia Specială de Retrocedare, în mod corect, a decis respingerea cererilor de retrocedare mai sus menţionate.

Potrivit Deciziei nr. 10119/21.02.2022, emisă de către Comisia Specială de Retrocedare motivul respingerii este acela că solicitanta nu a depus înscrisuri din a căror coroborare să reiasă dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului solicitat în termenul de decădere de 240 de zile, prevăzut la art. 32 din Legea nr. 165/2013.

Referitor la cheltuielile de judecată, arată că acţiunea a fost admisă în parte, iar conform art. 453 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ., pârâta nu putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată decât în proporţia în care a fost admisă acţiunea.

Susţine că exonerarea sau reducerea sumei solicitată de către reclamantă apare ca o necesitate imperativă şi ca o protecţie a bugetului de stat, sens în care invocă dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa putea, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

Mai arată că prin reducerea onorariului avocaţial nu se intervine în contractul de asistenţă juridică dintre avocat şi client, care se menţine în integralitate, iar pe de altă parte, trebuie să existe o echivalenţă între munca prestată de avocat şi onorariu, sens în care invocă cele statuate de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 492/08.06.2006, prin care s-a reţinut că prerogativele instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionatităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil.

Totodată, în subsidiar, în cazul în care contestaţia reclamantei va fi admisă, solicită instanţei să prevadă în dispozitivul hotărârii un termen de executare mai mare, aceasta fiind necesar pentru obţinerea înscrisurilor suplimentare de la instituţiile publice competente.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timişoara a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare, ca nefondat.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra cererii de recurs

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În fapt, prin Decizia nr. 10119/21.02.2022, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România a respins cererile de retrocedare nr. x/03.03.2003 şi nr. y/25.01.2006, formulate de Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timişoara (una şi aceeaşi cu Vicariatul Ortodox Sârb din România) cu privire la imobilul compus din casă cu nr. x, curte şi grădină în suprafaţă de 1035 mp, identificat cu nr. top. x şi a imobilului loc de casă în suprafaţă de 1842 mp, identificat cu nr. top. x, situate în satul Diniaş, comuna Peciu Nou, Judeţul Timiş, înscrise iniţial în CF nr. x a localităţii Diniaş şi ulterior transcrise în CF nr. x şi nr. 2172 ale aceleiaşi localităţi.

În acest context factual, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timişoara, în reprezentarea Parohiei Ortodoxe Sârbe Diniaş, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a solicitat anularea Deciziei nr. 10119/21.02.2022, să se constate că Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaş este îndreptăţită la retrocedarea imobilelor mai sus menţionate şi pârâta să fie obligată la emiterea unei noi decizii prin care să-i fie soluţionate cererile formulate în sensul retrocedării acelor imobile.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost admisă în parte şi a fost anulată decizia nr. 10119/21.02.2022, această soluţie fiind criticată de către recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare, prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile formulate au legătură, în esenţă, cu modalitatea în care instanţa de fond, prin raportare la înscrisurile probatorii anexate cererii administrative de retrocedare, precum şi la înscrisurile administrate în fond, a apreciat asupra calităţii de proprietar al reclamantei asupra imobilelor înscrise iniţial în CF nr. x a localităţii Diniaş şi ulterior transcrise în CF nr. x şi nr. 2172 ale aceleiaşi localităţi, având în vedere că, prin Decizia nr. 10119/21.02.2022 ce face obiect al acţiunii în anulare, cererea de retrocedare a fost respinsă cu motivarea că proprietar tabular al imobilului anterior preluării de către Stat a fost Fondul Şcolar Ortodox din Diniaş şi că nu s-a făcut dovada legăturii juridice dintre Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaş şi acest proprietar tabular, respectiv a dreptului de proprietate asupra imobilelor solicitate.

Abordând recursul din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că, în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că procedura de restituire a bunurilor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România este reglementată de O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi pentru punerea în aplicare a acestui act normativ au fost aprobate Normele metodologice prin H.G. nr. 1164/17.10.2002.

Acest cadru normativ creează posibilitatea retrocedării bunurilor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, astfel cum acestea sunt circumstanţiate în art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000: "Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă."

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (6) teza I din acelaşi act normativ, "Comisia specială de retrocedare sau, după caz, unitatea deţinătoare prevăzută la art. 2 va analiza documentaţia prezentată de solicitanţi pentru fiecare imobil şi va dispune, prin decizie motivată, retrocedarea imobilelor solicitate de cultele religioase, respingerea cererii de retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată, sau va propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condiţiile stabilite prin legea specială."

Totodată, art. 1 teza I din Normele de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, statuează că "Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referinţă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării."

De asemenea, se impun a fi reţinute şi prevederile pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, potrivit cărora: "13. Prin sintagma acte doveditoare prevăzută la art. 1 alin. (9) teza finală din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, republicată, se înţelege:

a) orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc.);

b) orice acte juridice sau declaraţii care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau fără titlu;

c) orice acte care întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada de referinţă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea solicitantului, pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol, începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate);

d) acte care permit recunoaşterea calităţii de beneficiar al retrocedării (actul de înfiinţare, dovada continuării sau reluării activităţii cultului religios);

e) expertize judiciare sau extrajudiciare de care solicitantul înţelege să se prevaleze în susţinerea cererii sale;

f) orice acte sau înscrisuri pe care solicitantul înţelege să le folosească în dovedirea cererii sale."

În analiza criticilor de nelegalitate, instanţa de recurs va avea în vedere şi dezlegările date prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 21/2023, pronunţată asupra recursului în interesul legii, asupra modului de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1 alin. (1) şi art. 4 alin. (2)-(5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 32-34 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, cu modificările ulterioare, care sunt aplicabile speţei de faţă.

În acest sens, al aplicabilităţii deciziei precizate, se vor reţine menţiunile din paragraful 64 al acesteia, care determină obiectul sesizării: " (...) în stabilirea obiectului analizei în cadrul prezentului recurs în interesul legii, în sensul identificării chestiunilor punctuale, caracterizate, ce se impun a fi dezlegate de principiu, se constată că acestea privesc atât definirea sintagmei "imobile care au aparţinut cultelor religioase" din art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, cât şi aspecte legate de mijloacele de a proba fostul drept de proprietate, în conformitate cu dispoziţiile coroborate ale art. 4 alin. (2)-(5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 şi art. 32-34 din Decretul-lege nr. 115/1938. Sunt supuse interpretării valoarea probatorie a înscrierii în cartea funciară, posibilitatea de administrare a unor probe în combaterea sau nuanţarea menţiunilor din cartea funciară referitoare la titularul dreptului de proprietate, precum şi care ar fi probele apte să demonstreze situaţia juridică a proprietarului tabular, de aşezământ constituit de o structură a cultului religios, respectiv apartenenţa imobilului la care se referă cererea de retrocedare la un patrimoniu de afectaţiune constituit de respectiva structură a cultului religios, pentru funcţionarea aşezământului (...)"

Potrivit dezlegărilor obligatorii ale acestei decizii:

"(..) 71. În privinţa imobilelor din regiunile Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi sudul Bucovinei, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 a funcţionat sistemul real de evidenţă a imobilelor şi a drepturilor dobândite în legătură cu acestea, potrivit Decretului-lege nr. 115/1938. Astfel, s-a păstrat sistemul real introdus anterior anului 1800 de vechiul C. civ. austriac, în care înscrierile în cartea funciară au efect constitutiv de drepturi.(...).

74. Ca o consecinţă a efectului constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară, art. 32 şi 33 din acelaşi act normativ (nn. Decretul nr. 115/1938) statuează caracterul înscrierii de probă exactă cu privire la dreptul real înscris şi titularul acestuia. (...)

75. În concluzie, înscrierile din cartea funciară dovedesc existenţa şi întinderea dreptului, precum şi cine este titularul respectivului drept.

76. Ca atare, în cadrul cererilor de retrocedare formulate în temeiul dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 nu se poate tinde la demonstrarea existenţei dreptului de proprietate, în patrimoniul altei persoane decât proprietarul tabular.

77. Cu toate acestea, dacă se susţine că proprietarul tabular (spre exemplu, o şcoală/un colegiu) nu este o persoană distinctă de structura cultului religios care cere retrocedarea, ci este un aşezământ creat de aceasta, ca parte componentă, fără personalitate juridică, iar înscrierea aşezământului ca proprietar tabular a fost menită să indice apartenenţa imobilului la o masă patrimonială de afectaţiune constituită de respectiva structură, se constată că nu se urmăreşte probarea contra înscrierilor de carte funciară, ci coroborarea acestor înscrieri cu alte probe, în vederea recunoaşterii relaţiei juridice de tipul parte-întreg dintre proprietarul tabular şi structura cultului religios, respectiv a apartenenţei imobilului la o masă patrimonială de afectaţiune ce face parte dintr-un patrimoniu unic, acela al structurii de cult religios.

78. În privinţa unei astfel de relaţii juridice sunt relevante în primul rând înscrierile din cartea funciară şi actele în baza cărora au avut loc înscrierile, dar şi alte probe ce pot fi coroborate cu înscrierile de carte funciară, în temeiul art. 4 alin. (2) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000.

79. Însă, astfel de dovezi nu pot fi unele indirecte, cu valoare probatorie incertă în privinţa relaţiei juridice pretinse. Unor astfel de probe, care nu conduc nemijlocit la stabilirea raportului afirmat dintre proprietarul tabular şi titularul cererii de retrocedare, le lipseşte fiabilitatea, nefiind apte să ateste o situaţie juridică a imobilului diferită de cea reflectată de înscrierile din cartea funciară. (...)

80. Astfel, potrivit art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 şi normelor metodologice de aplicare a acesteia, constituie dovezi asupra calităţii de fost proprietar, în primul rând, probele directe, de natură să dovedească prin ele însele dreptul de proprietate, numai în subsidiar putând fi administrate probe indirecte. Ierarhia probelor este confirmată de prezumţiile instituite de aceleaşi dispoziţii, legiuitorul statuând că numai în absenţa unor probe contrare se prezumă, în baza menţiunilor din actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau prin care s-a pus în executare această măsură, calitatea de fost proprietar a celui individualizat cu această calitate, precum şi existenţa şi, după caz, întinderea dreptului său de proprietate.

81. Or, în sistemul real de publicitate imobiliară există o probă directă, clară referitoare la titularul dreptului, existenţa dreptului şi întinderea acestuia.

82. Revenind la dovezi care ar întemeia existenţa dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului la data preluării abuzive, când teza probatorie este aceea a relaţionării parte - întreg între proprietarul tabular şi titularul cererii de retrocedare, respectiv apartenenţa imobilului la un patrimoniu de afectaţiune constituit anterior naţionalizării de către structura de cult respectivă, este de remarcat că desprinderea unei mase patrimoniale de afectaţiune dintr-un patrimoniu are loc prin voinţa titularului patrimoniului unic, iar un astfel de act de voinţă este susceptibil de dovedire prin mijloace de probă directe. Asemenea probe pot fi: actul de înfiinţare a unui colegiu sau a unei şcoli şi/sau de conferire a fondului imobiliar destinat susţinerii activităţii colegiului/şcolii, statutul colegiului/şcolii, actele în baza cărora s-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară pe numele colegiului/şcolii; actele în baza cărora bunurile imobile au intrat în patrimoniul originar. (...)

91. (...) în domeniul de aplicare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 cererile de retrocedare pot viza numai patrimoniul unui cult religios, în sens de patrimoniu al bisericilor, nu şi patrimoniul unor fundaţii sau al altor aşezăminte distincte de biserică.

92. Menţiunile din cartea funciară referitoare la şcoală ca proprietar tabular reflectă acest caracter distinctiv al aşezământului, rămânând nerelevant dacă avea personalitate juridică sau nu.

93. În faţa unei probe cu o clară forţă doveditoare asupra titularului dreptului de proprietate, precum este înscrierea în cartea funciară, numai o probă directă şi relevantă cu privire la invocata constituire de către biserică a proprietarului tabular, ca aşezământ sau dezmembrământ al său, precum şi a masei patrimoniale de afectaţiune ar putea să conducă la reţinerea apartenenţei imobilului la patrimoniul bisericii.(...)".

Procedând la aplicarea în speţa de faţă a acestor dezlegări obligatorii conform art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va reţine că ceea ce se impune a a fi lămurit în cauză, în legătură cu probarea calităţii de proprietar a reclamantei, are legătură cu forţa probantă a menţiunilor din cartea funciară, precum şi forţa probantă a înscrisurilor suplimentare propuse de reclamantă.

Însă, în aplicarea dezlegărilor date prin decizia în interesul legii anterior menţionată, probele administrate în acest scop "nu pot fi unele indirecte, cu valoare probatorie incertă în privinţa relaţiei juridice pretinse (...)".

Verificând înscrisurile dosarului, Înalta Curte observă că imobilele pretinse de către reclamantă au fost iniţial înscrise în CF nr. x a localităţii Diniaş, iar potrivit traducerii autorizate realizate din limba germană ataşate la dosarul de fond, acestea au aparţinut Fondului Şcolar GR[ECO].N[E].-U[NIT]., care potrivit notei traducătorului, desemna confesiunea ortodoxă.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că această traducere autorizată nu reprezintă un înscris nou şi că extrasul de Carte Funciară al CF nr. x Diniaş a fost ataşat la dosarul administrativ, Comisia Specială de Retrocedare având posibilitatea să dispună traducerea acestuia în intergralitate sau să formuleze o solicitare petentei în acest sens.

Această traducere autorizată trebuie însă interpretată prin coroborare cu alte documente ataşate la dosar.

Astfel, Înalta Curte are în vedere şi înscrisul ataşat la dosarul Tribunalului Timiş, respectiv Decizia nr. 356/24.06.2004, prin care Comisia Specială de Retrocedare a dispus retrocedarea către petenta Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaş a imobilului învecinat celor disputate în prezentul litigiu, compus din teren şi construcţie, situat în localitatea Diniaş, judeţul Timiş, înscris în Cartea Funciară nr. x a localităţii Diniaş, având nr. top. x, recunoscând calitatea Parohiei de succesoare a Fondului şcolar.

Această decizie, însă, a fost anulată la cererea reclamantei Şcoala cu clasele I-VIII Diniaş, prin sentinţa civilă nr. 338 din data de 2 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2006, rămasă definitivă şi irevocabilă prin nerecurare, conform rezoluţiei de certificare a conformităţii cu originalul aplicate pe ultima pagină a acesteia (dosarul Tribunalului Timiş).

Trebuie subliniat că soluţia de anulare nu s-a întemeiat pe o eventuală lipsă a calităţii Parohiei de continuator al Fondului şcolar, ci pe faptul că, din probele administrate, nu a rezultat că aceasta a fost proprietara imobilului litigios, ci a imobilelor învecinate, cu nr. top x şi y.

Aşadar, pe de-o parte, în ceea ce priveşte calitatea intimatei-reclamante Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaş de continuator al Fondului şcolar, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare nu a contestat această calitate, ci din contră, a recunoscut-o la momentul emiterii Deciziei nr. 356/2004, iar acest aspect a rămas tranşat în mod definitiv, prin sentinţa menţionată anterior.

Pe de altă parte, se constată că, în cadrul aceluiaşi dosar, au fost efectuate două expertize topografice, în urma cărora Curtea de Apel Timişoara a concluzionat următoarele: "astfel cum rezultă din concluziile ambelor expertize, clădirile vechii şscoli confesionale proprietate a pârâtei (s.n. Parohia Ortodoxă Sârbă) sunt reprezentate de imobilul – în prezent părăsit- care corespunde parcelei cu număr topografic x care împreună cu parcela cu număr topografic x- au fost înscrise iniţial în Cartea Funciară nr. x Diniaş, cu descrierea imobilului "Şcoală".

Aşadar, prin sentinţa civilă nr. 338 din data de 2 noiembrie 2009, s-a recunoscut cu autoritate de lucru judecat dreptul de proprietate al Parohiei Ortodoxe Sârbe Diniaş asupra imobilului ce face obiectul prezentei cauze, iar aceste considerente decizorii constituie probă relevantă şi directă, cu forţă doveditoare considerabilă asupra identităţii titularului dreptului de proprietate, în sensul statuat prin Decizia nr. 21/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii.

Prin urmare, titular al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu este intimata-reclamantă aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, fiind îndeplinite astfel condiţiile impuse de art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, corect interpretate de judecătorul fondului.

Deposedarea reclamantei de imobilul în litigiu a fost una abuzivă, fiind demonstrată de însuşi instrumentul normativ utilizat, respectiv Decretul nr. 358/1948, de altfel fiind evident că acest Decret a încălcat art. 10 din Constituţia de la 1948; deposedarea cultului catolic de proprietăţile sale (inclusiv a reclamantei) nefiind făcută nici pentru o cauză de utilitate publică, şi nici nu a fost însoţită de acordarea de despăgubiri stabilite de justiţie.

În ceea ce priveşte motivul de recurs privind cheltuielile de judecată, Înalta Curte reţine că, prin Decizia nr. 3/2020 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat în sensul că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport de prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitată de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de cazare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Ca atare, în aplicarea deciziei anterior enunţate, instanţa de control judiciar nu se poate pronunţa asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată acordate unei părţi de către instanţa de fond, acest aspect nereprezentând o critică de nelegalitate adusă sentinţei recurate.

De asemenea, nu este fondat nici argumentul conform căruia, întrucât acţiunea a fost admisă în parte, conform art. 453 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ., pârâta nu putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată decât în proporţia în care a fost admisă acţiunea.

Astfel, potrivit art. 453 alin. (2) C. proc. civ.: "Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată."

Or, contrar celor susţinute de către recurenta-pârâtă, textul de lege de mai sus nu instituie o obligaţie în sarcina instanţei care a admis în parte acţiunea, ci doar o posibilitate, astfel că susţinerile recurentei nu sunt fondate.

Recurenta a mai solicitat, în ipoteza respingerii recursului, fixarea unui termen mai lung decât cel reglementat de art. 24 din Legea nr. 554/2004, care să permită recurentei realizarea unor demersuri suplimentare pentru obţinerea de informaţii privind situaţia juridică a imobilelor a căror retrocedare se solicită în prezenta cauză. Această solicitare urmează să fie respinsă, Înalta Curte învederând faptul că nu se impune stabilirea unui termen câtă vreme nu s-a stabilit în sarcina recurentei-pârâte nicio obligaţie de executat.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii,iar hotărârea pronunţată fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1), Înalta Curte reţinând că în cauză nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de pârâtă Comisia Specială de Retrocedare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare împotriva sentinţei civile nr. 466 din data de 18 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.