Fine for salary discrimination annulled; appeal by anti-discrimination council rejected as unfounded

Şedinţa publică din data de 21 martie 2024

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată. Primul ciclu procesual

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal la data de 10.01.2018, reclamanta Telecomunicaţii CFR S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, anularea şi suspendarea Hotărârii nr. 589/18.10.2017 emise de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, înregistrată la reclamantă sub nr. x/27.12.2017.

În cauză, s-a formulat cerere de intervenţie voluntară accesorie în interesul pârâtului de către Sindicatul Naţional al Lucrătorilor din Telecomunicaţii Feroviare "A." România.

Prin sentinţa civilă nr. 1538 din 13 martie 2018, Tribunalul Bucureşti – secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche la data de 04.04.2018.

Prin sentinţa civilă nr. 5375 din 14 decembrie 2018, Curtea a respins acţiunea reclamantei, în temeiul art. 78 alin. (2) C. proc. civ., fără a se pronunţa pe fond şi a respins cererea de intervenţie voluntară accesorie formulată de Sindicatul Naţional al Lucrătorilor din Telecomunicaţii Feroviare "A." România, ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta Telecomunicaţii CFR S.A. a formulat recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 27.03.2019.

A solicitat recurenta-reclamantă casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, apreciind, în esenţă, că instanţa de fond nu a motivat soluţia adoptată, fapt care conduce la afectarea dreptului la apărare şi la îngrădirea accesului la justiţie.

Prin Decizia nr. 3070 din 21 mai 2021, Înalta Curte a admis recursul, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

A reţinut instanţa de control judiciar că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 161 din Legea nr. 554/2004 modificată şi republicată raportate la dispoziţiile art. 78 C. proc. civ.

Art. 161 din Legea nr. 554/2004 preia prevederea corespunzătoare din C. proc. civ., conferind un drept de apreciere judecătorului cauzei numai în ceea ce priveşte posibilitatea judecării fără solicitarea terţului. Însă, în cauză, prima instanţă a pus în discuţie necesitatea introducerii în proces a unei terţe persoane care formulase deja cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâtului, astfel încât cadrul procesual putea fi întregit prin analizarea acestei cereri formulate de aceeaşi persoană în contradictoriu cu care judecătorul fondului a apreciat ca fiind necesară dezbaterea cererii de chemare în judecată.

Din analiza înscrisurilor existente la dosar, a reieşit modalitatea neechivocă în care pârâtului a învederat în faţa instanţei de fond refuzul său de a solicita introducerea în cauză a persoanei care a formulat sesizare în faţa autorităţii publice întrucât aceasta deja formulase cerere de intervenţie accesorie în favoarea sa.

Astfel, Înalta Curte a constatat că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură care impun stabilirea cadrului procesual atât în raport cu măsurile adoptate de către instanţa de judecată, dar şi cu cererile principale, incidentale şi accesorii formulate de către părţi, cu ocazia rejudecării urmând ca instanţa de fond să analizeze cadrul procesual în contextul examinării admisibilităţii cererii de intervenţie accesorie formulată de către Sindicatul Naţional al Lucrătorilor din Telecomunicaţii Feroviare "A." România, dar şi ţinând cont de faptul că emitentul actului administrativ contestat este o autoritate publică centrală care poate fi sesizată, în condiţiile legii, de către orice persoană interesată în domeniul actelor/faptelor juridice discriminatorii.

2. Al doilea ciclu procesual. Hotărârea ce face obiectul prezentului recurs

Cauza a fost înregistrată în rejudecare după casare pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche la data de 16.09.2021 sub nr. x/2018*.

Prin sentinţa civilă nr. 19 din 28 ianuarie 2022, Curtea a admis acţiunea reclamantei Telecomunicaţii CFR S.A., a anulat Hotărârea nr. 589/18.10.2017 a Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi a respins cererea de intervenţie accesorie în favoarea CNCD, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării S.A. a formulat recurs, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate rejudecarea pe fond a cauzei şi respingerea acţiunii formulate de reclamantă împotriva Hotărârii CNCD nr. 589/18.10.2017.

În motivarea căii de atac, recurentul pârât a arătat, în esenţă, că în procedura administrativ- jurisdicţională derulată în faţa CNCD, este permis doar părţilor (petentul şi cel reclamat pentru discriminare) să propună probe cu privire la existenţa sau inexistenţa faptei de discriminare, sarcina probei fiind împărţită între aceste două subiecte de drept, aşa cum reiese din prevederile art. 10 din Directiva 2000/78 şi din jurisprudenţa CEDO (D.H. şi alţii împotriva Cehiei, 13 noiembrie 2007, Sampanis şi alţii împotriv Greciei, 5 iunie 2008).

Pornind de la aceste linii directoare care conturează o inversare a sarcinii probei în materia discriminării, recurentul- pârât a susţinut că persoana interesată trebuie să indice suficiente elemente care să permită presupunerea existenţei unei discriminări. Aceste elemente pot fi considerate mijloace de probă în sprijinul existenţei unui tratament diferit (excludere, restricţie, preferinţă, deosebire), direct sau indirect, raportat la prevederile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, iar odată ce petentul (persoana discriminată) arată circumstanţele pe baza cărora se poate presupune că a avut loc discriminarea, cealaltă parte, reclamată pentru discriminare, trebuie să facă proba contrară.

În speţă, pentru a face faţă dificultăţii de a dovedi tratamentul diferenţiat (acordarea unor drepturi salariale mai mici pentru membrii sindicatului nereprezentativ), instituţia recurentă s-a bazat pe criteriul apartenenţei sindicale, de natură să dea naştere unei prezumţii de discriminare, astfel că obligaţia de a dovedi că nu a fost încălcat principiul egalităţii revenea reclamantei Telecomunicaţii CFR S.A., care nu a fost în măsură să probeze existenţa unei jusrtificări obiective pentru aplicarea unui tratament salarial diferit.

Reclamantul nu a negat acordarea diferenţiată a salariilor, dar a susţinut că această diferenţă rezultă din negocierea individuală şi confidenţială cu fiecare angajat, fără a proba în vreun fel această afirmaţie.

Pe baza acestor argumente, recurentul- pârât a solicitat instanţei de recurs să constate nelegalitatea sentinţei atacate, prin raportare la definiţia faptei de discriminare, aşa cum este definită de art. 2 din O.G. nr. 137/2000.

De asemenea, s-a susţinut că instanţa de fond a aplicat greşit normele de drept material cuprinse în art. 20 alin. (6) şi-sau art. 27 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, care consacră principiul împărţirii sarcinii probei, aşa cum este aplicat în jurisprudenţa instanţelor europene în domeniul discriminării.

4. Apărările formulate

Intimata-reclamantă Telecomunicaţii CFR S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare (excepţie respinsă prin încheierea de şedinţă din 7 martie 2024).

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi constatarea faptului că în mod corect a fost anulată Hotărârea nr. 589/18.10.2017, neexistând discriminare pe considerente de apartenenţă sindicală.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate prin recurs şi cu apărările formulate prin întâmpinare, în limitele permise controlului judiciar prin dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora recursul este o cale extraordinară de atac ce urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Intimata- reclamantă Telecomunicaţii CFR S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ în temeiul art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000, cu o acţiune având ca obiect anularea Hotărârii nr. 589/18.10.2017, adoptată de intimatul- pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Prin hotărârea contestată, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, învestit fiind cu o petiţie prin care Sindicatul Naţional al Lucrătorilor din Telecomunicaţii Feroviare Telecom CF Romania a invocat faptul că membrii săi sunt discriminaţi la locul de muncă, pe criterii de apartenenţă sindicală, prin acordarea unor venituri salariale mai mici comparativ cu cele acordate altor persoane care îndeplinesc aceleaşi atribuţii, a constatat că aspectele sesizate întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare conform art. 2 alin. (1) şi art. 7 lit. a) şi g) din O.G. nr. 137/2000, şi a aplicat S.C. TELECOMUNICAŢII CFR S.A. sancţiunea amenzii în cuantum de 20 000 RON, conform art. 26 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 137/2000, coroborate cu art. 8 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.

În motivarea hotărârii sale, Consiliul a reţinut, în esenţă, că sindicatul reprezentativ este singurul chemat să participe la negocierile contractului colectiv de muncă, respectiv în negocierile privind drepturile şi facilităţile angajaţilor, iar art. 35 alin. (1) din Legea 62/2011 privind dialogul social are efecte discriminatorii faţă de liderii/membrii de sindicat nereprezentativ; prin atitudinea discriminatorie manifestată faţă de membrii formaţiunii sindicale petente, anagajatorul creează un cadru ostil, degradant şi umilitor, condiţionând primirea drepturilor cuvenite prin renunţarea la apartenenţa sindicală.

Astfel, societatea reclamantă manifestă un tratament diferenţiat privind drepturile de care trebuie să se bucure membrii de sindicat înscrişi în cadrul sindicatului petent, tratament constând în salarizarea de bază redusă, acordată membrilor de sindicat înscrişi în cadrul sindicatului petent. În acest context, CNCD a conchis că se poate reţine un raport de cauzalitate între un criteriu interzis (apartenenţa sindicală) şi faptele angajatorului, de a plăti un salariu de bază în mod diferenţiat.

Curtea de apel a examinat motivele de nelegalitate a actului administrativ jurisdicţional invocate de reclamantă în raport cu probele administrate în cauză, a ajuns la concluzia că hotărârea CNCD este nelegală şi a anulat-o. Această concluzie este împărtăşită şi de instanţa ce control judiciar, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Aşa cum rezultă din expunerea rezumativă cuprinsă în pct. 3 din prezenta decizie, criticile formulate de recurentul- pârât în dezvoltarea motivului de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează, în esenţă, regimul mijloacelor de probă şi al sarcini probei în procedura derulată în faţa CNCD şi aplicarea normelor ce definesc fapta de discriminare.

Cu titlu de premisă, Înalta Curte reţine că recurentul- pârât a adoptat hotărârea contestată în exercitarea unor atribuţii de jurisdicţie administrativă, reglementate prin art. 19-20 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României (e.g.Decizia nr. 997 din 7 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 18 noiembrie 2008).

Potrivit art. 20 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 137/2000, persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârşirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei, având dreptul să solicite înlăturarea consecinţelor faptelor discriminatorii şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării.

În temeiul alin. (4) al aceluiaşi articol, procedura se derulează în condiţii de contradictorialitate, cu citarea obligatorie a părţilor. Citarea se poate face prin orice mijloc care asigură confirmarea primirii. Neprezentarea părţilor nu împiedică soluţionarea sesizării.

În ceea ce priveşte sarcina probei, art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 prevede că persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament. În faţa Colegiului director se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituţional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio şi video sau date statistice.

În mod similar, art. 27 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, articol care reglementează acţiunea în justiţie formulate de persoana care se consideră discriminată pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, prevede că "persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament. În faţa instanţei se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituţional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio şi video sau date statistice."

Contrar susţinerilor recurentului- pârât, prima instanţă a interpretat şi aplicat corect normele de drept evocate, reţinând că, în cadrul procedurii derulate în faţa Consiliului, persoanei care afirmă existenţa discriminării îi revine sarcina de a furniza elementele pe baza cărora poate fi prezumată existenţa faptei de discriminare, iar persoanei acuzate de săvârşirea uneia astfel de fapte obligaţia de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament.

Aceleaşi reguli în materia probaţiunii se regăsesc, de asemenea, în prevederile art. 10 din Directiva 2000/78 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă şi în jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocate de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în motivarea recursului.

Aplicând acest considerent de principiu la speţa dedusă judecăţii, prima instanţă a analizat punctual documentaţia transmisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, conţinând declaraţii pe propria răspundere ale unui număr de aproximativ 90 de persoane, membri de sindicat, şi a ajuns la concluzia că, deşi majoritatea persoanelor au invocat existenţa unei discriminări determinate de apartenenţa sindicală, în realitate în cuprinsul acestor declaraţii nu au fost prezentate elemente privind existenţa unui tratament diferit sub aspect salarial, respectiv respectiv faptul că drepturile salariale au fost stabilite la un nivel inferior faţă de persoane cu aceleaşi atribuţii care erau membri ai altui sindicat, astfel cum s-a invocat în cererea adresată C.N.C.D.

În consecinţă, s-a constatat că în cadrul procedurii declanşate în faţa Consiliului sindicatul petiţionar (intervenient în proces) s-a limitat la a invoca în mod generic existenţa unor fapte de discriminare determinate de apartenenţa sindicală, fără a indica minime aspecte de ordin probator care să releve existenţa diferenţei de tratament reclamate, astfel că elementele furnizate de sindicat Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nu erau apte de a determina, conform art. 27 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 prezumţia unei discriminări precum cea reţinută în cuprinsul hotărârii contestate, respectiv discriminarea de natură salarială pe criteriul apartenenţei sindicale.

Astfel, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a conchis în mod întemeiat că hotărârea CNCD este nelegală, fiind adoptată în lipsa unor probe sau cel puţin a unor elemente apte dea naştere prezumţiei existenţei unui tratament diferenţiat, constând în stabilirea unor drepturi salariale la un nivel inferior pe criteriul apartenenţei sindicale, în sensul art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000.

În schimb, intimata- reclamantă a depus la dosarul primei instanţe Raportul nr. Tc. 2/42/20.02.2018 al grupului de lucru constituit prin Decizia nr. 2/11.01.2018 a Directorului General al Societăţii "Telecomunicaţii CFR" S.A. privind analiza cauzelor care au dus la crearea situaţiei de discriminare stabilite prin Hotărârea nr. 589/18.10.2017 a Colegiului Director al C.N.C.D., raport care conţine o analiză comparativă amplă şi detaliată a elementelor privind stabilirea drepturilor salariale a personalului pentru perioada 2014-2017, pe categorii de funcţii şi de posturi şi cu indicarea situaţiei referitoare la apartenenţa sindicală şi la calitatea de petiţionar al faptei reclamate. Cu toate că este vorba despre un document ulterior adoptării hotărării CNCD contestate, raportul menţionat demonstrează modul în care intimata-reclamantă s-a raportat la problematica asigurării tratamentului egal în materia salarizării.

În acest context, raportat la motivul de casare invocat în cauză- art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu se poate reţine că instanţa de fond ar fi interpretat sau aplicat greşit normele de drept material şi că astfel ar fi dat o încadrare juridică greşită situaţiei de fapt stabilite pe baza probelor administrate.

Având în vedere toate considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinţei nr. 19 din 28 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 21 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei