Judicial Inspection's dismissal of prosecutor misconduct complaint upheld; appeal against administrative review of file consultation failures rejected

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2022, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Inspecţia Judiciară, solicitând instanţei admiterea contestaţiei; desfiinţarea rezoluţiei inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare nr. C22-16 din 10.01.2022; desfiinţarea rezoluţiei de clasare nr. 21-3915 din 20 decembrie 2021 a Direcţiei de inspecţie pentru procurori şi trimiterea dosarului la Inspecţia Judiciară, pentru completarea verificărilor cu privire la aspectele sesizate.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1570 din data de 20 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile menţionate anterior a declarat recurs recurentul-reclamant A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

După o expunere pe larg a întregii situaţii de fapt, recurentul-reclamant a arătat că prin hotărârea civilă nr. 1570/2022 din data de 20 septembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2022, contestaţia formulată de acesta în contradictoriu cu Inspecţia Judiciară a fost respinsă întrucât s-a apreciat, în mod netemeinic, că a formulat critici privind probatoriul administrat, interpretarea acestuia şi soluţiile procurorilor, nefiind aspecte care să conducă la identificarea unor indicii privind săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

De asemenea, s-a reţinut în motivele de respingere a contestaţiei, faptul că, nicio dispoziţie legală nu conferă persoanei care a formulat o plângere penală posibilitatea de a decide modalitatea în care urmează să se desfăşoare cercetările în cauza penală, deşi nu a solicitat să fie aplicată o anumită modalitate de desfăşurare a cercetărilor într-o cauză penală. Curtea de Apel a mai susţinut faptul că, aspectele criticate au fost analizate în cuprinsul rezoluţiilor contestate, deşi a menţionat mai sus faptul că nu au fost analizate argumentele prezentate, acestea nefiind analizate nici cu ocazia judecării cauzei nr. x/2022.

În esenţă, apreciază că hotărârea civilă nr. 1570/2022 din data de 20 septembrie 2022 şi cele două rezoluţii sunt neîntemeiate şi date cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv sunt nemotivate şi cuprind motive contradictorii, străine de natura cauzei, întrucât:

I. Numitul B., procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Găeşti era evident competent să soluţioneze cererea de consultare a dosarului, iar această competenţă de soluţionare a unei cereri se raportează la organul judiciar în instrumentarea căruia se află cauza, la un moment dat, indiferent dacă se dispune ulterior declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, argumentele prezentate în hotărâre fiind contradictorii, cu aplicarea greşită a normelor de drept material. Deşi recurentul-reclamant a formulat cereri de consultare a dosarului nr. x/2020 al P.J. Găeşti la data de 13.08.2020 şi 14.08.2020, numitul B., procuror în cadrul P.J. Găeşti, a încălcat art. 81 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.., prin nesoluţionarea cererilor de consultare a dosarului, având drept consecinţă încălcarea dreptului de acces la dosarul de urmărire penală. Aceste cereri de consultare a cauzei nu au fost soluţionate nici ulterior, consultarea având loc abia după formularea unei noi cereri.

II. Deşi în Hotărârea nr. 1570/2022 din data de 20 septembrie 2022 şi în rezoluţia nr. 21-3915 din 20 decembrie 2021 a Direcţiei de inspecţie pentru procurori se arată că numitul B., pentru a nu aduce atingere bunei desfăşurări a urmăririi penale, a dat posibilitatea magistratului competent cu instrumentarea cauzei să se pronunţe asupra cererilor de consultare a dosarului nr. x/2020 al PJ Găeşti, în mod cu totul nejustificat, prin rezoluţia nr. 21-3915 din 20 decembrie 2021, nu se constată şi nu se reţine faptul că aceste cereri de consultare a cauzei nu au fost niciodată soluţionate.

III. Sentinţa recurată cuprinde argumente contradictorii, instanţa de fond reţinând că dreptul de a consulta dosarul nu a fost încălcat, fără a se raporta la perioada 18 august 2020 - martie 2021.

IV. Instanţa de fond nu a analizat modalitatea de soluţionare a lucrării nr. 37/II/2/2021 din data de 14.06.2021, cu încălcarea dispoziţiilor art. 339 alin. (1) C. proc. pen.., ci numai modul de soluţionare a lucrării nr. 60/II/2/2021 de către prim-procurorul C., apreciindu-se că nu poate fi considerat o "abatere de la îndatoririle de serviciu " sau o "faptă care afectează prestigiul justiţiei". În acest sens, s-a arătat că Inspecţia Judiciară, în conformitate cu dispoziţiilor legale în materie, poate efectua numai verificări de natură administrativă şi întrucât nu este organ de control judiciar, nu este abilitată să analizeze pe fond lucrarea nr. 60/II/2/2021. Recurentul-reclamant apreciază că încălcarea dispoziţiilor art. 339 alin. (1) C. proc. pen.. nu vizează independenţa procurorului, ci legalitatea procesului penal, context în care este total neîntemeiată susţinerea că "în urma verificărilor prealabile referitoare la situaţia lucrării nr. 37/II/2/2021, nu au fost reţinute elemente care să poată contura indicii de săvârşire a unor eventuale abateri disciplinare în legătură cu lucrarea menţionată", în contextul în care ordonanţa nr. 37/II/2/2021 nu mai putea fi contestată la procurorul ierarhic superior.

V. Sentinţa recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind dată cu încălcarea normelor de drept material.

În ceea ce-l priveşte pe numitul D., procuror ce a fost eliberat din funcţie, prin pensionare, invocă dispoziţiile art. 521 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, potrivit cărora eliberarea din funcţie a unui procuror, în condiţiile art. 65 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu împiedică continuarea procedurii disciplinare.

În opinia sa, judecătorul fondului face o confuzie între noţiunea de procedură disciplinară şi cercetare disciplinară, reţinând în mod netemeinic şi nelegal faptul că încetarea raporturilor prin pensionare constituie un caz care împiedică numai demararea cercetării disciplinare nu şi demararea procedurii disciplinare. Or, procedura disciplinară a fost demarată înainte de încetarea raporturilor prin pensionare a numitului D., respectiv la data formulării sesizării. Conform art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, în cadrul procedurii disciplinare, aspectele semnalate sunt supuse unei verificări prealabile efectuate de inspectorii judiciari din cadrul Inspecţiei Judiciare, în cadrul căreia se stabileşte dacă există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare. Astfel, atât faza verificărilor prealabile cât şi faza cercetării disciplinare intra în conţinutul noţiunii de procedura disciplinară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1570 din data de 20 septembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate, ca fiind temeinică şi legală.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că, în cadrul procesual al recursului, instanţa de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu şi motivele de netemeinicie. Or, în cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant a prezentat şi argumente ce ţin de fondul cauzei, care constituie, în fapt, critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a sentinţei recurate. Ca atare, Înalta Curte, cu ocazia analizării recursului, va avea în vedere doar criticile care sunt de natură a susţine cazurile de casare invocate, întrucât o reiterare a susţinerilor formulate în faţa instanţei de fond, fără a fi prezentate critici care să vizeze, în mod concret şi direct, raţionamentul urmat de instanţa de fond pentru pronunţarea hotărârii atacate, nu îndeplineşte cerinţa calificării acesteia drept critici în recurs.

Examinând, în continuare, sentinţa primei instanţe din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea sa, întrucât aceasta respectă standardele impuse de art. 425 C. proc. civ.

Trebuie precizat faptul că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, conform textului de lege anterior menţionat, are în vedere prezentarea argumentelor părţilor, stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, expunerea unui raţionament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluţiei date în cauză, elemente ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii supuse recursului în prezenta cauză.

Or, din analiza hotărârii atacate rezultă că motivarea acesteia corespunde limitelor legale trasate de sus indicatele prevederi, instanţa de fond examinând modul de realizare a verificărilor prealabile întreprinse de Inspecţia Judiciară şi exercitând controlul de legalitate din perspectiva prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004, motivarea fiind raportată la situaţia concretă invocată în cauză.

Totodată, Înalta Curte reaminteşte că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar.

Din această perspectivă, prezintă relevanţă şi argumentele statuate în jurisprudenţa CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunţată în cauza Gheorghe Mocuţa contra României): "În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)".

În ceea ce priveşte caracterul contradictoriu al considerentelor sentinţei recurate, Înalta Curte observă că instanţa de fond a reţinut faptul că procurorul B. nu a lăsat nesoluţionate cererile de consultare a dosarului, astfel cum pretinde recurentul-reclamant, ci a dispus înaintarea întregului dosar, implicit şi a acelor cereri, unei alte unităţi de parchet, căreia îi revenea competenţa de soluţionare, precum şi faptul că recurentului-reclamant nu i-a fost încălcat dreptul de a consulta dosarul, întrucât, pe parcursul urmăririi penale, i-au fost admise cererile din data de 25.02.2021 şi de 16.03.2021, formulate în acest sens.

În acest context, instanţa de control judiciar apreciază raţionamentul expus de judecătorul fondului ca fiind unul consecvent, lipsit de contradictorialitate, neputându-se identifica argumente care să indice spre concluzii opuse sau spre soluţii antagonice.

În ceea ce priveşte pretinsul caracter străin de natura cauzei a considerentelor sentinţei recurate, Înalta Curte reţine că acest motiv de recurs a fost invocat de către recurentul-reclamant pur formal, nefiind dezvoltate critici de nelegalitate concrete cu privire la acest aspect.

Înalta Curte nu poate primi nici susţinerile recurentului-reclamant potrivit cărora instanţa de fond nu a analizat modalitatea de soluţionare a lucrării nr. 37/II/2/2021 din data de 14 iunie 2021, în condiţiile în care instanţa învestită cu soluţionarea unei contestaţii, precum cea care face obiectul prezentului dosar, nu este una disciplinară, neavând competenţa de a stabili existenţa sau inexistenţa unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiţii României). Verificările pe care aceasta este chemată să le realizeze asupra rezoluţiilor de clasare şi a rezoluţiilor inspectorului şef vizează doar examinarea legalităţii acestora, respectiv dacă pârâta a adoptat soluţia atacată în limitele marjei de apreciere conferite de lege, dacă se contestă caracterul complet al probatoriului şi, în consecinţă, dacă se impune completarea verificărilor (în acest sens fiind, de altfel, şi prevederile art. 45 indice 1 din Legea nr. 317/2004, coroborate cu art. 65 alin. (3) din acelaşi act normativ).

În concluzie, instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 § 1 din Convenţia EDO, motiv pentru care ca respinge canefondate criticile recurentului subsumate cazului de casare reglementat de 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Examinând sentinţa atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanţă aplicând judicios dispoziţiile de drept substanţial la momentul pronunţării soluţiei de respingere a contestaţiei ce face obiectul litigiului pendinte.

Din circumstanţele concrete ale cauzei se reţine că petentul A. a sesizat Inspecţia Judiciară în privinţa unei pretinse săvârşiri a unei abateri disciplinare, de către numitul B., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Găeşti, numitul D., procuror militar în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti şi numitul C., prim procuror militar în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti.

Prin rezoluţia emisă de Inspecţia Judiciară la data de 20 decembrie 2021 şi menţinută prin rezoluţia Inspectorului Şef nr. C22-16 din data de 10 ianuarie 2022, s-a dispus clasarea sesizării, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, iar o atare soluţie a fost confirmată şi de prima instanţă.

Înainte de a răspunde criticilor recurentului-reclamant, instanţa de control judiciar consideră necesar a efectua câteva aprecieri cu caracter general, de natură să pună în lumină regulile şi principiile care guvernează raporturile dintre activitatea magistraţilor şi cea a inspectorilor judiciari, în mod special limitele legale ale verificărilor pe care aceştia din urmă le pot efectua.

Astfel, sub un prim aspect, trebuie avut în vedere statutul constituţional şi legal al magistratului, cu referire atât la magistratul procuror (art. 3 din Legea nr. 303/2004; art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004), cât şi la magistratul judecător (art. 124 alin. (3) din Constituţie, art. 2 din Legea nr. 303/2004; art. 10 şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004), în conformitate cu care aceştia sunt independenţi în dispunerea soluţiilor. Dreptul conferit de lege procurorului de caz şi judecătorului, de a fi independenţi în desfăşurarea activităţii profesionale, nu este însă un drept absolut, fiind supus unor limitări generate de dispoziţiile legale. Responsabilizarea magistraţilor se realizează prin intermediul mai multor pârghii de control specifice, precum reglementarea căilor de atac, pregătirea profesională deosebită a magistraţilor (conform art. 35 din Legea nr. 303/2004) şi instituirea răspunderii acestora.

Răspunderea disciplinară intervine în situaţia abaterilor de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru comportamente care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiţiei, prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecţiei Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului şi independenţa sa.

Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii: "Inspecţia Judiciară acţionează potrivit principiului independenţei operaţionale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiţi în condiţiile legii, atribuţii de analiză, verificare şi control în domeniile specifice de activitate".

Din analiza acestor dispoziţii rezultă, fără echivoc, că, în activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenţei magistratului şi supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.

Într-adevăr, pornind de la semnificaţia principiului constituţional al independenţei magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluţionarea unei cauze aflate pe rolul instanţelor nu este posibilă. Această concluzie se impune cu puterea evidenţei, deoarece o verificare a aspectului indicat anterior constituie un element obiectiv care poate pune în discuţie imparţialitatea magistratului, independenţa fiind o condiţie obligatorie şi prealabilă a imparţialităţii.

Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală şi nu poate interveni decât în condiţiile expres prevăzute de lege şi pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, după cum s-a arătat şi mai sus, că instanţa învestită cu soluţionarea unei contestaţii, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară.

Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauza pendinte, Înalta Curte observă că prima instanţă a procedat în mod corect la o analiză efectivă atât a mecanismelor ce reglementează activitatea acestuia de verificare prealabilă a sesizării, cât şi a activităţii inspectorului judiciar.

Înalta Curte arată că, din interpretarea coroborată a art. 45 alin. (3) şi art. 73 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 317/2004, precum şi din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, rezultă că nu există o metodă obligatorie pentru desfăşurarea activităţii de verificare prealabilă. Într-un astfel de context, legiuitorul a reglementat un drept de apreciere în favoarea inspectorilor judiciari, modul de acţiune al acestora urmând a fi determinat de contextul concret al fiecărei cauze, prin recurgerea, după caz, la toate, la anumite sau doar la unul dintre instrumentele de verificare puse la dispoziţie de Legea nr. 317/2004 şi de Regulament.

În cauză, în acord cu concluziile judecătorului fondului, se reţine că inspectorul judiciar a efectuat verificările impuse de texte normative indicate supra, rezoluţia dată de acesta, precum şi cea emisă de Inspectorul Şef, fiind motivate în mod corespunzător. Cele două rezoluţii îndeplinesc funcţia de transparenţă, de natură a permite reclamantului să verifice dacă actele sunt sau nu întemeiate şi să conteste aspectele pe care le apreciază ca fiind nelegale, îndeplinirea unei astfel de funcţii fiind confirmată chiar de demersul judiciar pendinte, din cuprinsul cererii formulate de recurentul-reclamant nerezultând elemente de dificultate privind înţelegerea argumentelor avute în vedere la emiterea rezoluţiilor, ci doar opinia contrară a acestuia, ce a apreciat astfel de considerente drept nelegale. Totodată, instanţa de control judiciar consideră că aspectele învederate de autoritate în justificarea actelor atacate permit instanţei să realizeze controlul său jurisdicţional, respectiv reconstituirea raţionamentului efectuat de autorul lor pentru a ajunge la adoptarea acestora.

În concret, Înalta Curte constată că prima instanţă, în exercitarea controlului exercitat asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat şi interpretat corect prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, ce reglementează abaterea disciplinară constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Înalta Curte reţine că obiectul juridic al acestei abateri disciplinare îl constituie relaţiile sociale care reglementează buna desfăşurare a activităţii judiciare şi a realizării actului de justiţie. Din conţinutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalităţi: (a) exercitarea funcţiei cu rea credinţă şi (b) exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă.

Potrivit art. 991 din Legea nr. 303/2004, există rea-credinţă, atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane şi gravă neglijenţă, atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material sau procesual.

De asemenea, din perspectiva noţiunii de "exercitare a funcţiei de magistrat" trebuie avute în vedere prevederile art. 1 din Legea nr. 303/2004, conform cărora: "Magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor."

Cât priveşte latura obiectivă a abaterii disciplinare menţionate anterior, instanţa de control judiciar reţine că, sub aspectul elementului material, pentru a se reţine existenţa indiciilor privind săvârşirea acestei abateri disciplinare, este necesară încălcarea, de către magistrat, a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuţie însăşi validitatea actelor întocmite de magistraţi şi pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută o distincţie între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greşeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar şi nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicţie între dispoziţiile legale aplicabile în materie şi măsura dispusă în acea cauză.

Instanţa de control judiciar subliniază însă că verificarea existenţei indiciilor cu privire la săvârşirea unor abateri disciplinare nu se poate realiza cu depăşirea limitelor stabilite prin Constituţia României, prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi prin Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor.

Curtea Constituţională a statuat, în Decizia nr. 2/2012, asupra limitelor verificărilor ce pot fi efectuate de Inspecţia Judiciară în cadrul unei sesizări privind săvârşirea unei abateri disciplinare şi, implicit, cele ale verificărilor ce pot fi efectuate de instanţa de contencios învestită cu analiza temeiniciei şi legalităţii actului emis de inspecţie, în sensul că astfel de verificări nu privesc instituirea unui control asupra actelor de procedură întocmite de către magistraţi, ci conduita acestora.

Cu alte cuvinte, operaţiunile de interpretare a normelor juridice şi de apreciere a probelor administrate, în vederea conturării situaţiei de fapt, precum şi măsurile procedurale dispuse în cadrul unui dosar sunt operaţiuni specifice şi esenţiale ale activităţii realizate de magistratul procuror şi a celei de judecată realizate de magistratul judecător, ce nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative efectuate de Inspecţia Judiciară.

Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reţine că magistratul care acţionează cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.

Spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei, apără interesele legitime ale părţilor, îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că argumentaţia prezentată de recurent nu poate, în sine, susţine concluzia unei rele credinţe, întrucât reaua credinţă nu se prezumă şi nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat. Nu se poate reţine nici gravă neglijenţă, câtă vreme trebuie avută în vedere distincţia dintre culpa levissima şi culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligenţă şi neglijenţă, iar, în cauza de faţă, dincolo de aspectele privind neîncadrarea faptelor în parametrii elementului material al laturii obiective a abaterii, nu se poate reţine existenţa unor indicii că prin faptele clamate magistraţii ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentului reclamant.

Totodată, Înalta Curte subliniază că, cenzurarea măsurilor şi soluţiilor luate de procuror poate fi făcută doar în căile de atac, de procurorul ierarhic superior sau după caz, de către instanţa de judecată, Inspecţia Judiciară neavând competenţa de a examina şi cenzura, în procedura administrativă, modul de instrumentare a unor cauze penale şi soluţiile pronunţate în cadrul acestora.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 52 indice 1 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, Înalta Curte constată că, în cauza de faţă, acest motiv de casare nu este incident, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

În acord deplin cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 303/2004, soluţia dispusă de inspectorul judiciar şi confirmată de inspectorul-şef este legală, motivat de faptul că anterior unei eventuale declanşări a procedurii disciplinare, încetase deja calitatea de procuror a numitului D., vizat de sesizare, astfel că o eventuală răspundere disciplinară a acestuia nu mai putea fi angajată.

Potrivit dispoziţiilor art. 52 indice 1 din Legea nr. 317/2004, "Eliberarea din funcţie a unui judecător sau procuror, în condiţiile art. 65 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau numirea unui judecător în funcţia de procuror ori a unui procuror în funcţia de judecător nu împiedică continuarea procedurii disciplinare".

Înalta Curte constată că aceste dispoziţii legale impun, ca situaţie premisă, existenţa unei proceduri disciplinare în desfăşurare. Cu alte cuvinte, se permite doar continuarea procedurii disciplinare, nu şi începerea cercetării disciplinare, în situaţia în care procurorul împotriva căruia s-a formulat sesizarea a fost eliberat din funcţie prin pensionare.

În speţa dedusă judecăţii, această condiţie nu este îndeplinită, întrucât, la momentul pensionării magistratului reclamat, cauza era în etapa verificărilor prealabile, în cadrul căreia, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, se stabileşte dacă există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare.

Or, procedura disciplinară începe cu cercetarea disciplinară, dispusă prin rezoluţia de începere a cercetării disciplinare, şi nu cu formularea unei sesizări adresate Inspecţiei Judiciare, cum pretinde recurentul-reclamant.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării recurentului -reclamant s-a efectuat în concordanţă cu atribuţiile şi competenţele în materie, instanţa de fond reţinând în mod corect, în limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte şi în acord cu prevederile art. 44 alin. (3), art. 45 şi 451 din Legea nr. 317/2004 şi a celor ale art. 99 lit. t), coroborate cu art. 991 din Legea nr. 303/2004, că nu a existat din partea autorităţii pârâte o neîndeplinire a obligaţiilor conferite de lege şi că, în speţă, nu au fost întrunite elementele constitutive ale vreunei abateri disciplinare.

În concluzie, instanţa de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind dată cu legala interpretare şi aplicare a normelor de drept material.

În raport de astfel de considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurentul-reclamant A., va respinge recursul formulat de aceasta, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1570 din data de 20 septembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.