Insurance broker’s liability for misleading clients on foreign insurer’s authorization status under national distribution law

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 14.04.2022 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară a solicitat anularea Deciziei nr. 344/23.03.2022 privind sancţionarea cu avertisment scris a companiei de brokeraj A. S.A.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1508 din data de 23 septembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată privind pe reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile menţionate anterior a declarat recurs reclamanta societatea A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi rejudcarea cauzei, cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată şi a anulării Deciziei nr. 344/28.03.2022 privind sancţionarea cu avertisment a companiei de brokeraj A. S.A..

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, faţă de situaţia de fapt, de probele administrate şi în raport de prevederile legale în vigoare.

A arătat recurenta-reclamantă că şi-a îndeplinit obligaţia prevăzut de art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 236/2008, informând clientul său cu privire la faptul că asigurătorul propus pentru contractul de asigurare este o firmă bulgăreasccă care a fost autorizată de către Autoritatea de Supraveghere din Bulgaria şi că pe teritoriul României îşi desfăşoară activitatea în baza unui drept legal de liberă prestare a serviciilor. Dovadă de îndeplinire a acestei obligaţii legale, dovadă depusă de noi la dosar şi invocată în concluziile scrise, o constituie "Formularul de analiză a nevoilor clientului". Cu toate acestea, formularul a fost ignorat de instanţa de judecată, care nu a făcut nicio referire la această probă si nici cu privire la susţinerile recurentei-reclamante privind invocarea lui ca motiv susţinere a nelegalitătii actului contestat. Or, potrivit art. 264 alin. (1) coroborat cu art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., instanţa avea obligaţia legală de examina proba admisă, de a analiza apărarea părţii prin trimitere la proba invocată şi de a o admite sau respinge motivat, ceea ce nu s-a întâmplat.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de fond a reţinut că "în calitate de distribuitor de asigurări, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 236/2018 societatea reclamantă avea obligaţia de a verifica veridicitatea tuturor informaţiilor conţinute în contractele de asigurare a căror încheiere a intermediat-o şi de a oferi în mod onest, corect şi profesionist clienţilor săi numai informaţii corecte clare şi neînşelătoare", însă această argumentaţie este lipsită de temei legal, neexistând o astfel de prevedere legală.

Textul de lege invocat prevede următoarele:

Art. 1 (1) Prezenta lege reglementează:

a) activitatea de distribuţie a produselor de asigurare şi reasigurare, denumită în continuare activitate de distribuţie;

b) organizarea şi funcţionarea distribuitorilor de asigurări şi reasigurări, supravegherea activităţii de distribuţie şi a altor activităţi conexe acesteia;

c) înregistrarea intermediarilor, inclusiv autorizarea sau avizarea acestora, la Autoritatea de Supraveghere Financiară, denumită în continuare ASF.

(2) Prezenta lege se aplică persoanelor fizice, indiferent de regimul fiscal în vigoare, sau persoanelor juridice:

a) stabilite sau care doresc să se stabilească pe teritoriul României pentru a desfăşura activitate de distribuţie;

b) care desfăşoară sau care doresc să desfăşoare activitate de distribuţie pe teritoriul României;

c) care au sediul sau domiciliul în România şi intenţionează să se stabilească ori să desfăşoare activitate de distribuţie în alte state membre.

(3) In sensul prezentei legi prin consumator se înţelege numai persoana fizică, potrivit legislaţiei naţionale aplicabile, iar prin client se înţelege atât consumatorul, cât şi clientul persoană juridică.

Procedând astfel, instanţa de judecată s-a substituit legiuitorului modificând conţinutul art. 1 alin. (1) al Legii nr. 236/2018 privind distribuţia de asigurări.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a precizat că nu poate fi primit motivarea instanţei de fond potrivit căreia aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a informa clientul în mod onest, corect şi profesionist, dat fiind faptul că a semnat alături de el şi de societatea de asigurări "poliţele de asigurare de garanţie necondiţionată pentru participarea la licitaţie, precum şi asigurările de garanţie de bună execuţie necondiţionată pentru perioada de bunăexecuţie şi pentru perioada de notificare a defectelor", câtă vreme a furnizat clientului toate informaţiile, iar acesta din urmă a cunoscut inclusiv faptul că asigurătorul cu care urma să încheie asigurarea este autorizat de autoritatea bulgară şi a decis în cunoştinţă de cauză să încheie contractul de asigurare.

Semnătura societăţii reclamante nu reprezintă însă asumarea tuturor informaţiilor, ci doar a îndeplinirii unor obligaţii ce îi revin în baza contractului încheiat cu B. S.A ca broker al acestei societăţi. Din acest punct de vedere instanţa a calificat greşit natura raporturilor juridice ce rezultă din semnarea acelor înscrisuri şi a dat un efect eronat semnăturilor, cu interpretarea greşită a art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din lege.

Astfel, instanţa de fond a stabilit în sarcina societăţii reclamante o sancţiune pe care legea nu o prevede, respectiv o răspundere pentru fapta altuia.

Recurenta-reclamantă apreciază că o informaţie trebuie să asigure clientul de faptul că societatea de asigurări, căreia urmează să i se adreseze, este una care este autorizată de către o autoritate competentă pentru a desfăşura servicii de asigurări. În plus, în condiţiile în care România este membră a pieţei libere a Uniunii Europene, liberul schimb de bunuri şi servicii este asigurat şi garantat de mecanismele legislative ale Uniunii, autorizările acordate de către autorităţile statelor membre sunt valabile pe teritoriul celorlalte state membre, iar diferenţierea pe care ASF o face între autoritatea din Bulgaria şi cea din România precum şi sancţiunea pe care o aplică apare, în opinia sa, ca fiind o măsură ce constituie ajutor de stat pentru societăţile de asigurări din România în raport de cele din alte state membre.

O interpretare în sensul reţinut de către instanţă ar fi de natură să lase clienţilor impresia că autorităţile române consideră că apelarea la serviciile unei societăţi autorizată de un alt stat implică anumite riscuri, că nu este tot una dacă respectiva entitate este autorizată de autorităţile române sau străine, în condiţiile în care, legislaţia europenă dă o valoare egală autorităţilor şi actelor emise de ele. Indică în acest sens Directiva 138/2009 privind accesul la activitatea şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare-considerentele (11) şi art. 14 şi art. 15.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă A.S.F. a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta societatea A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1508 din data de 23 septembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat şi menţinerea sentinţei ca fiind legală şi temeinică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra cererii de recurs

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor expuse, a apărărilor din cuprinsul întâmpinării, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Din circumstanţele particulare ale cauzei rezultă că reclamanta societatea A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune în anularea Deciziei nr. 344/23.03.2022 prin care s-a dispus sancţionarea acesteia, de către Autoritatea de Supraveghere Financiară, cu avertisment scris.

Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, iar aceasta soluţie a fost criticată de către reclamantă din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 din C. proc. civ.

Învestită cu soluţionarea recursului, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate formulate.

Analizând criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., instanţa de control judiciar aminteşte că, în conformitate cu un astfel de motiv de casare, se poate cere şi, respectiv, se poate dispune casarea unei hotărâri atunci când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti. Prin sintagma "depăşirea puterii judecătoreşti" se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii autorităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat decât cea judecătorească.

Prin urmare, acest motiv de casare vizează încălcarea unor atribuţii constituţionale recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor autorităţi statale. Instanţa săvârşeşte un exces de putere atunci când, spre exemplu: îndeplineşte un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, consfinţeşte, cu valoare legală, texte abrogate, contestă puterea legală a unor texte, aplică o lege adoptată, înainte de intrarea ei în vigoare sau se pronunţă pe cale de dispoziţii generale.

Or, în cauza de faţă, nu ne aflăm în niciuna din ipotezele prezentate mai sus.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că prima instanţă s-a substituit autorităţii legislative şi a modificat conţinutul art. 1 al Legii nr. 236/2018 privind distribuţia de asigurări, apreciind că reclamanta, în calitatea de distribuitor de asigurări, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) din acelaşi act normativ, avea obligaţie de a verifica veridicitatea informaţiilor conţinute în contractul de asigurare, deşi nu există nicio dispoziţie legală care să prevadă o astfel de obligaţie.

Contrar celor afirmate de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte observă că instanţa de fond a reţinut în sarcina societăţii reclamante obligaţia de a verifica veridicitatea informaţiilor din contractele de asigurare a căror încheiere a intermediat-o şi de a oferi clientului informaţii reale şi clare, în temeiul dispoziţiilor art. 12 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 236/2018, trimiterea sa la art. 1 alin. (2) din aceleaşi act normativ fiind făcută în scopul stabilirii domeniului de aplicare a acestei legi, în virtutea calităţii de distribuitor de asigurări a societăţii.

Astfel, activitatea săvârşită de instanţă, de a interpreta legea, în vederea stabilirii, în interesul soluţionării cauzei pendinte, a sensului exact al normei de drept, a sferei sale de aplicare, a efectului acesteia, precum şi a scopului edictării legii, nu poate fi asimilată excesului de putere care să atragă incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

Prin urmare, în raport de caracterul nefondat al unor astfel de critici invocate, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., invocat de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că acesta devine incident în cazul încălcării de către prima instanţă a regulilor de procedură, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a invocat omisiunea instanţei de fond de a se raporta la o anumită probă, respectiv la "Formularul de analiză a nevoilor clientului".

Înalta Curte subliniază că interpretarea unor probe contrar aşteptărilor recurentei-reclamante nu poate constitui motiv de casare în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Modalitatea de administrare şi de apreciere a probatoriului administrat în cauză, în raport de dispoziţiile legale incidente, reprezintă atributul instanţei de judecată, legiuitorul acordându-i acesteia puteri depline în acest sens, astfel cum rezultă din prevederile art. 22 şi 211 din C. proc. civ.. Cu alte cuvinte, un astfel de proces de analiză, care este necesar stabilirii stării de fapt desprinse şi se realizează inclusiv prin înlăturarea unor probe şi reţinerea altora, ca urmare a unor raţionamente logice, aparţine doar instanţei.

În realitate, ceea ce urmăreşte recurenta-reclamantă prin formularea criticilor cu privire la modalitatea în care a fost evaluat probatoriul de către instanţa de fond, este obţinerea unui control de temeinicie în calea extraordinară de atac a recursului, respectiv reinterpretarea probelor administrate, or, un astfel de demers este inadmisibil.

În continuare, abordând recursul din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, prin Decizia nr. 344/23.03.2022, contestată în prezenta cauză, intimata-pârâtă A.S.F. i-a aplicat recurentei-reclamante A. S.A. sancţiunea avertismentului, întrucât a constatat că, în cuprinsul a 16 contracte de asigurare de garanţii încheiate cu asigurătorul B. S.A. din Bulgaria, s-a menţionat faptul că "asigurătorul este autorizat de Autoritatea de Supraveghere Financiară, cod RX-2125". Acest din urmă cod a fost alocat în Registrul asigurătorilor şi intermediarilor din SEE, de către autoritatea de supraveghere, societăţii de asigurare bulgare, exclusiv în vederea desfăşurării de către aceasta a activităţii de asigurare în România, în baza principiului liberei circulaţii a serviciilor. În raport de această împrejurare, autoritatea intimată a constatat încălcarea dispoziţiilor referitoare la inducerea în eroare a clientului/asiguratului de către compania de brokeraj, respectiv a dispoziţiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 236/2018, coroborate cu prevederile art. 24 alin. (8) lit. d) din Norma A.S.F. nr. 22/2021 privind distribuţia de asigurări ("publicitatea înşelătoare, informaţiile care induc în eroare, promisiunile false sau prezentarea eronată a unor materiale având, drept scop recrutarea de noi colaboratori sau potenţiali clienţi în vederea realizării unor campanii ulterioare în domeniul asigurărilor-reasigurărilor"), în ceea ce priveşte informaţiile care au indus în eroare potenţialii clienţi, respectiv clienţii companiei de brokeraj.

Potrivit art. 12 din Legea nr. 236/2018, "(1) Distribuitorii de asigurări acţionează întotdeauna onest, corect şi profesionist, astfel încât să corespundă cel mai bine intereselor clienţilor. (2) Fără a aduce atingere dispoziţiilor din titlul I al Legii nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, cu modificările şi completările ulterioare, informaţiile legate de obiectul prezentei legi, inclusiv comunicările publicitare, care sunt adresate clienţilor sau potenţialilor clienţi de către distribuitorii de asigurări, sunt corecte, clare şi neînşelătoare şi uşor identificabile."

Totodată, potrivit dispozitiilor art. 24 alin. (8) lit. d) din Norma ASF nr. 22/2021, intermediarilor principali le sunt interzie următoarele practici: (...) "publicitatea înşelătoare, informaţiile care induc în eroare, promisiunile false sau prezentarea eronată a unor materiale având drept scop recrutarea de noi colaboratori sau potenţiali clienţi în vederea realizării unor campanii ulterioare în domeniul asigurărilor-reasigurărilor".

În lumina acestor prevederi legale, Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond, constată că prezentarea de către societatea reclamantă a informaţiei că societatea de asigurare C. ar fi fost autorizată de Autoritatea de Supraveghere Financiară, cod RX -2125, în mod nereal, intră în noţiunea de informaţie reglementată de art. 12 alin. (2) din Legea nr. 236/2018, fiind de natură a induce în eroare clienţii acestui broker de asigurare.

Instanţa de control judiciar nu poate primi susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora culpa aparţine exclusiv asigurătorului şi nu brokerului de asigurare, câtă vreme acesta din urmă, în calitate de intermediar, avea obligaţia de a verifica veridicitatea informaţiilor furnizate asiguraţilor, atât înainte, cât şi la momentul încheierii contractelor de asigurare. Exercitarea unei astfel de obligaţii de diligenţă ar fi împiedicat-o pe recurenta-reclamantă să semneze contractele de asigurare în măsura în care informaţiile conţinute de acestea nu coincideau cu cele din cuprisul formularului de analiză.

Astfel, prin semnarea celor 16 contracte de asigurare în care apărea informaţia înşelătoare că B. S.A. este o societatea de asigurare autorizată de Autoritatea de Supraveghere, deşi aceasta figura în evidenţele acestei autorităţi exclusiv în vederea desfăşurării activităţii pe teritoriul României, recurenta- reclamantă a prevăzut şi a acceptat furnizarea către clienţii săi a unor informaţii nereale, de natură a-i induce în eroare cu privire la statutul juridic al societăţii de asigurare bulgare.

Totodată, Înalta Curte apreciază ca fiind lipsite de relevanţă susţinerile recurentei-reclamante referitoare la prevederile Directivei 138/2009, respectiv la împrejurarea că legislaţia europeană dă valoare egală autorităţile române şi celor străine şi actelor emise de către acestea, nefăcând nicio diferenţiere între acestea, câtă vreme, în speţă, nu a fost contestat de către niciuna dintre părţi dreptul societăţii de asigurare bulgare de a-şi desfăşura activitatea pe teritoriul României, în virtutea principiului libertăţii de a presta servicii.

În plus, menţionarea unei societăţi dintr-un stat terţ, membru al Uniunii Europene, în evidenţele Autorităţii de Supraveghere Financiară în scopul recunoaşterii acesteia a dreptului de a-şi desfăşura activitatea pe teritoriul României nu este echivalentă cu autorizarea efectivă a acesteia, de către aceeaşi autoritate.

Aşadar, câtă vreme informaţiile furnizate nu au reflectat realitatea, fiind afectat dreptul clienţilor de a fi corect informaţi la momentul alegerii serviciilor unei societăţi de asigurare, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a încălcat dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 236/2018, potrivit cărora, îi revenea obligaţia, în calitate de distribuitor de asigurări, de a prezenta clienţilor sau potenţialilor clienţi informaţii corecte, clare, neînşelătoare şi uşor identificabile.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că, în mod corect şi cu justa aplicare a legii, prima instanţă a reţinut, ca neîntemeiate, motivele de nelegalitate invocate de recurenta – reclamantă, respingând acţiunea acesteia şi menţinând ca temeinică şi legală decizia de sancţionare emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Pentru toate considerentele prezentate anterior, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta societatea A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1508 din data de 23 septembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta societatea A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1508 din data de 23 septembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.